Continuându-şi
ieremiada prilejuită de audienţa prelungită – şi pare-se binevoitoare – acordată
de primul om din stat în acel moment (septembrie 1953), tovarăşul P. Groza, preşedintele
Prezidiului Marii Adunări Naţionale, D.
Danielopolu adaugă la dezvăluirile sale, reproduse în articolul precedent,
alte şi alte exemple de furt intelectual
– însuşire a unor idei şi cercetări aparţinând Institutului condus de dsa –de făţărnicie a unor personalităţi
considerate de iatroistorie nu numai valoroase din punct de vedere ştiinţific,
dar şi uman respectabile, de
comportament discreţionar al unor aparatcici, „cadre“ aduse în ştiinţă pe
cu totul alte criterii decât cel al competenţei, mai ales în domeniul
publicisticii medicale. Toate acestea sunt cuprinse în sinteza audienţei care a
avut loc la data mai sus-menţionată, text – cred, inedit – descoperit la
Arhivele Naţionale ale Statului (Dosar nr. 2898, doc. arh. nr. 2128/1953, 22 de
pag.). Am adus textului minime îndreptări şi l-am transcris cu ortografia
actuală, păstrând 
totuşi nemodificate, chiar dacă „învechite“, câteva vocabule
folosite de solicitantul audienţei. Am eliminat pasaje care – spre finalul întrevederii
cu P. Groza – mi s-au părut a fi repetitive. Sublinierile cu litere aldine îmi
aparţin.
Cu
privire la iatroistoria ultimelor decenii – îndeosebi la ceea ce majoritar pare
să cuprindă aceasta: medalioane (portrete), biografii, memorialistică – îmi
asum riscul afirmaţiei că lucrările publicate sunt cel mai adesea exegeze
encomiastice asupra vieţii şi operei unor personalităţi medicale, asemănătoare în
multe privinţe cu textele de istorie românească din perioada ceauşistă –
expuneri panegirice, cu acroşaje protocroniste şi triumfaliste. Am înţeles,
desigur, că – fiind puţine – avem (tineretul,
îndeosebi, are) nevoie de modele, ba
chiar de mituri. Soclurile sunt, de multă vreme, neocupate… Dacă în arte este,
poate, mai puţin important a cunoaşte şi a cântări existenţa tulburată de
patimi sau de abdicări morale a cutărui sau cutărui artist, în raport cu opera
sa, în cazul medicului, lucrurile mi se par a sta diferit. Aş situa, astfel, pe
planuri congruente ştiinţa acestuia cu valenţele etice/deontologice ale
comportamentului său, în baza perenului jurământ hipocratic. Că este aşa,
exemplific prin „cazul“ notoriu, N. C. Paulescu, ilustrul fiziolog, când opţiunile
ideologice au prevalat, pentru anumite foruri medicale internaţionale, asupra
recunoaşterii priorităţii descoperirii sale (până şi prin refuzul dezvelirii
unui bust, Hôtel Dieu, Paris, 2002). Multă carte, dar lipsă de empatie pentru
bolnav, multă carte, dar promovarea josnicelor adversităţi intercolegiale, nu
„rimează“ cu medicul bun şi cu misiunea acestuia. Tot astfel, pentru
iatroistorie, revenind la exemplul descoperitorul pancreinei, de ce, „în oglindă“,
nu am evalua cu aceeaşi acribie – şi pentru adevărul istoric – compromisurile
unor medici şi derapajele lor de la etica profesională în timpul comunismului?
Acum 60 de ani, D. Danielopolu nu s-a sfiit să le dezvăluie – cu „subiect şi
predicat“ (cum se spune cu o sintagmă de circulaţie recentă), în textul ce
urmează.
*
„(VIII)
În noiembrie 1951, cu referatul prof. Parhon, a fost trimisă monografia mea
despre „Farmacodinamia nespecifică“. În septembrie 1952, nu fusese trimisă la
tipar. [În această situaţie] am luat-o înapoi pentru a o complecta, deoarece în
curs de un an am făcut noi cercetări.
Şi
am [re]trimis-o în februarie 1953. Astăzi, încă se găseşte la editură… În
ianuarie 1953, am trimis al doilea volum de „Probleme reumatologice“ cu 17
memorii. Mi s-a spus că este sub tipar. În iulie 1953, am trimis două volume de
câte 300 de pagini, cuprinzând aproximativ 20 de memorii cu cercetări de cel
mai mare interes, pentru volumul „Probleme Cardiologice“. Ele au fost
comunicate de doctorii Viciu, Arsenescu1 şi colaboratorii lor, în Institutul meu. Deşi
această [carte] a avut referat şi aprobare pentru tipar, memoriile au fost din
nou date spre a fi referate la diferite persoane din oraş… Academia le primise
aşadar să fie publicate, ele au fost comunicate, şi astăzi se fac noi dificultăţi,
trimiţându-se la diferiţi practicieni din oraş să facă referate, când aceşti
practicanţi [nu au competenţă în acest sens şi nu pot evalua] aceste cercetări,
deoarece ele nu reprezintă o practică obişnuită cardiologică de clientelă, ci
sunt cercetări de fiziologie a inimii. Am întrebat cine a trimis să se facă
aceste referate a lucrărilor ieşite din Institutul meu. Mi s-a spus că aceasta
este secret, că autorii nu pot să ştie cine face referatul şi că ei nu au
niciun drept asupra [eventualului] «veto» pe care l-ar pronunţa un practician
din oraş asupra unor lucrări comunicate la Academie! Iar hotărârea definitivă o
ia comitetul de redacţie, fără să mai anunţe pe autori.“ (…)
„Prof.
Crăiniceanu2 mi-a comunicat că a trimis un memoriu de
endocrinologie profesorului Milcu, ca să-l prezinte la Academiei. Acest referat
n-a fost prezentat niciodată, iar la cererea profesorului Crăiniceanu,
profesorul Milcu a spus că memoriul s-a pierdut… Silvia Simionescu prezintă o
lucrare de endocrinologie. Am văzut
corectura. Această lucrare a dispărut, împreună cu graficele şi cu toate cercetările.
Silvia Simionescu a fost obligată să refacă toate cercetările. A prezentat din
nou această lucrare, prof. Milcu i-a făcut un referat şi de abia acum este
trimisă [spre apariţie] în primul volum de «Studii şi Cercetări» a institutuli
meu, din 1953. La şedinţa din 9 iulie a.c., mi s-a spus că acesta era memoriul
tov. Silvia Simionescu. Dar nu era
acela! Primul a fost sustras. L-am văzut eu în prima corectură şi mi l-a
prezentat Zamfirescu3, când lucra la editura Academiei. În iunie 1952, fiind
preşedintele Comisiei Pavloviene, mi s-a arătat de către [toţi cercetătorii]
ceea ce au lucrat în această concepţie. Tov. Elena Velican a prezentat lucrări
făcute în colaborare cu mine asupra rolului scoarţei cerebrale, asupra relaţiilor
ipofizo-utero-ovariene. Din Comisia Pavloviană făcea parte şi profesorul Milcu.
În timpul în care tov. Velican expunea aceste cercetări, care erau [finalizate],
profesorul Milcu i-a scris un bileţel, în care îi cerea metoda ce a întrebuinţat.
Tov. Velican i-a dat metoda. După câteva zile, profesorul Milcu i-a spus că nu
are voie să se ocupe de endocrinologie, deoarece aceasta este numai preocuparea
Institutului de Endocrinolgie. După două luni, o colaboratoare a profesorului
Milcu, tov. Moser-Dănilă, comunică tov. Velican că: ce rost are dânsa să se
ocupe de această chestiune, deoarece profesorul Milcu lucrează dânsul la această
[problemă], – după ce luase metoda tovarăşei
Velican! Este vorba de o foarte gravă incorectitudine. La Academie, prof.
Lupu şi doctorul Velican au prezentat o lucrare semnată de amândoi. Lucrarea a
apărut, însă fără numele lui Velican. [Aceasta, deoarece împotriva celor doi
distinşi cercetători] s-a pornit o calomnie purtată de un doctor, Alex.
Rudeanu. Însăşi tov. Florica Bagdasar, când era ministru al Sănătăţii Publice
l-a acuzat pe acest Rudeanu de calomnii, văzând scrisorile pe care le trimitea
la MSP. Aceste scrisori au intrat pe mâna prof. Milcu şi nu au mai apărut!
Prof. Lupu crede că prof. Milcu, reprezentantul Secţiei în comitetul de redacţie
a şters numele lui Velican. Prof. Lupu a făcut reclamaţie la Academia de Ştiinţe
Medicale. Profesorul Ştefan Nicolau, care şi-a dat seama foarte bine că prof.
Milcu este vinovat, pentru a acoperi chestiunea, a dat-o spre rezolvare…
profesorului Milcu. Au trecut aproape şase luni şi până acum prof. Milcu nu a
dat răspuns. Se petrec aşadar acte de o
mare incorectitudine în publicaţiile noastre. În primul rând, este tendinţa ca
oricine se ridică în cercetările ştiinţifice, să fie afundat, pentru a se face
o egalizare de sus în jos şi pentru a se ascunde lipsa de competinţă a unora
care nu pot să producă ştiinţă. În al doilea rând, prof. Milcu, care are un
drept de «veto» asupra tuturor pubicaţiilor, împiedică publicarea lucrărilor şi,
în acelaşi timp, de la redacţie – unde este reprezentantul Secţiei – dispar
lucrările de endocrinologie. Am reclamat [situaţia] tov. preşedinte Săvulescu,
care m-a trimis la tov. Leonte Răutu, în cursul verii anului 1952. Tov. Leonte Răutu4 mi-a
spus revoltat că nu poate admite monopolul în ştiinţă şi mi-a citit din discursul tov. Malenkov5, ceea ce a spus acesta contra monopolului.Eu am arătat tov. Leonte Răutu că nu este vorba numai de monopol, ci chiar
de luarea unor lucrări de endocrinologie ale altuia, de însuşirea unei metode
personale, pentru ca în urmă, cu puterea de care abuzează, să poată să aducă în
institutul său cercetări care au fost făcute în alt institut şi să fie
publicate sub alt nume. Consider aceasta ca o foarte mare incorectitudine, care, de câte ori s-a petrecut până
acum, a stigmatizat definitiv pe autor. (…)
În
raportul meu care s-a discutat în şedinţa Secţiei din 9 iulie 1953, am spus că
la comitetul de redacţie al „Buletinului Academiei“ sunt persoane necompetente.
Tov. Săvulescu m-a întrebat care sunt aceste persoane şi am răspuns: Karly
Marcu şi tovarăşa Ungar. Karly Marcu mi-a fost trimis ca director adjunct ştiinţific,
fără să fiu întrebat. El este complect nepregătit din toate punctele de vedere.
După Hotărârea Comitetului Central asupra devierii de dreapta, Karly Marcu mi-a
citit Hotărârea şi mi-a spus că voi fi şi eu dat afară din Institut, dacă voi
susţine concepţiile româneşti. După incriminarea academicienilor Rosetti şi
Iordan, Karly Marcu mi-a repetat acelaşi lucru. Din când în când [în trecut],
tov. Karly Marcu venea şi îmi spunea că el îmi va da al doilea premiu de stat!
Până să fiu anunţat de doctorul Karly Marcu, acesta, în şedinţa care s-a ţinut
la Academie, cu prelucrarea devierii de dreapta, a atacat violent pe profesorul
Vasilescu, despre care Karly Marcu îmi spusese că este un element de foarte
mare valoare! Am crezut că este o indicaţie din partea regimului ca să înlătur
pe profesorul Vasilescu. Dar, în septembrie 1952, după Hotărârea ce s-a luat în
Guvern în ceea ce priveşte eliminarea elementelor de valoare, am făcut împreună
cu reprezentantul raionului de partid un proces-verbal, prin care ceream
reintegrarea prof. Vasilescu. Am cerut însă ca să se examineze situaţia prof.
Vasilescu în ceea ce priveşte atitudinea sa la Iaşi în timpul regimului
Antonescu. Prof. Vasilescu a fost
calomniat de către tov. dr. Mârza, care concurase cu el la catedră şi căzuse; de
asemeni, de prof. Ştefan Nicolau, care lucrează de comun acord cu prof. Mârza, şi
nici până acum, de trei ani, nu s-au publicat nişte cercetări de un mare
interes ale prof. Vasilescu cu tovarăşa Velican, în ceea ce priveşte acţiunea
hormonilor asupra morfologiei sistemului nervos. (…)
Trebuie să mai adaog că lucrările Secţiei
noastre nu sunt difuzate nici în Uniunea Sovietică, nici în Occident şi nici
chiar în ţara noastră. Nu le citeşte nimeni. Am fost în Uniunea Sovietică şi nu
am găsit lucrările Academiei. Nu le-am găsit nici la Budapesta. Autorii români
nu mai sunt citaţi în literatura străină. Ştiinţa
românească este închisă şi nu poate arăta valoarea foarte mare a lucrărilor
româneşti, care au crescut enorm de mult de patru ani încoace şi din punct de
vedere calitativ, şi din punct de vedere cantitativ. Am cerut tov. prof. Săvulescu
să ia măsuri pentru ca să se facă această difuzare. În anul 1952, mi-a spus că
difuzarea se face iar în anul 1953, mi-a spus în faţa tov. Roller că, într-adevăr,
difuzarea nu se face. Timp de cinci ani, niciun rând din ce s-a
publicat în medicina noastră nu a trecut nici în Uniunea Sovietică, nici în
republicile de democraţie populară, nici în ţările capitaliste.“ (…)
„(IX) Am avut şi alte neajunsuri în Secţia
noastră. Am prezentat o lucrare de simpatectomie interlombosacrată în
arteritele obliterante, a distinsului chirurg Mureşanu, de la Sibiu. Este vorba
de o metodă a mea, care este întrebuinţată în toată ţara, [inclusive] în
Uniunea Sovietică. Prof. Nicolau a supus: «De abia v-aţi întors din Uniunea
Sovietică şi luaţi atitudine contra ştiinţei sovietice». Este inexact că în
Uniunea Sovietică s-a luat hotărârea să nu se mai lucreze în sistemul
vegetativ. În sistemul vegetativ a lucrat chiar Pavlov. Academicianul Bâcov face
reproşuri academicianului Orbeli că nu lucrează în sistemul vegetativ. Se face
chirurgie vegetativă în Uniunea Sovietică şi s-au aplicat metodele mele bazate
pe cercetările de fiziologie, cum probează cartea lui Erich Hesse. În cursul călătoriei
de studii din anii 1951–52, făcută la Leningrad şi Moscova, în faţa delegaţiei
noastre şi a reprezentanţilor Ministerului Sănătăţii, în şapte institute s-a
declarat că se lucrează în sistemul vegetativ după „metodele profesorului
Danielopolu“. Mă întorc în ţară şi, atunci când prezint o lucrare asupra
sistemului vegetativ, profesorul Nicolau spune că iau atitudine contra ştiinţei
sovietice. Toţi aceia care fac aceste
greutăţi abuzează de puterea lor, crezând că pot să-şi stabilească o situaţie, înşelând
Comitetul Central şi împiedicând producţia ştiinţifică. Această situaţie nu
ţine socoteală de marile sacrificii făcute de regimul actual pentru ştiinţă şi
nu sunt făcute decât în interes personal.“ (…)
„(X) Tovarăşul ministru Bogdan7 mi-a reproşat la începutul anului 1953 că în
curs de patru ani nu am dat nicio lucrare să se publice la Ministerul Sănătăţii.
Am dat trei lucrări şi nu numai că nu mi-au fost publicate dar au fost
pierdute, împreună cu graficele şi cu planşele. Tovarăşa Ungar decide şi asupra
lucrărilor care se publică în revistele Ministerului Sănătăţii. Am promis tov.
ministru Bogdan că îi voi da peste câteva zile două lucrări ce aveam gata
corectate: «Fenomene antidronice»8 şi «Tonusul organismului în cursul sarcinii».
Aceste lucrări au fost trimise în februarie sau martie şi nu au apărut nici până
acum. Tovarăşa Ungar este complect incompetentă. Lucrări ale Academiei au rămas
la domnia-sa şi mi s-a spus că într-o zi s-au găsit la un cinematograf
manuscrise ale Academiei, care au fost aduse de un îngrijitor la Academie. Nu
are nicio competenţă şi nu se poate
crede că în medicina românească a lui Babeş, Cantacuzino şi Thoma Ionescu să
decidă tov. Ungar. Noi trebuie să aplicăm cercetările noastre în practică şi
ele nu sunt cunoscute de nimeni. Sunt unul dintre cei care susţin să facem o
presă medicală românească de calitate.“ (…)
„(XI) Când era ministru al sănătăţii, dr. V.
Mârza a suprimat 60 de [titluri] de reviste româneşti şi le-a înlocuit cu una
singură „Revista Ştiinţelor Medicale“, la care în urmă a mai adăugat câteva
reviste. (…) În Uniunea Sovietică, Ministerul Sănătăţii publică o astfel de
revistă, care e trimisă în lumea întreagă şi este foarte apreciată. Noi avem
material suficient – nu cum se afimă că am avea lipsă de material – şi putem să
publicăm mii de pagini. Dr. Mârza, când era ministrul sănătăţii a desfiinţat
chiar şi Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi, care a fost înfiinţată
de Cihac (Czihak, n.n.) în 1833 şi care are peste 100 de ani de activitate.
Profesorul Mârza are o atitudine ce nu pot accepta. Sunt atacat cu violenţă;
timp de cinci ani, a terorizat întregul corp medical. În ziua de 5 mai 1950, cu
ocazia consfătuirii pe ţară asupra reumatismului, în amfiteatrul facultăţii din
Cluj, a ameninţat pe medici că dacă nu lucrează (cum li se spune, n.n.), el ştie
să-i şi aresteze…
Rog în acelaşi timp să se ţină socoteală că
am împlinit 50 de ani de cercetare ştiinţifică, că am publicat 1000 de lucrări ştiinţifice
– printre care multe volume – şi să se aprecieze asupra stării sufleteşti a
unui cercetător, care vede că, de 5 ani, niciun rând din ceea ce a publicat nu
se răspândeşte în ţară – decât foarte puţin – şi deloc în Uniunea Sovietică şi în
republicile de democraţie populară.“
*
D. Danielopolu nu avea numai admiratori şi
prieteni, deşi aceştia din urmă precumpăneau. După decesul savantului, în
Memorii sau Jurnale, in-amicii n-au
ezitat să-l ponegrească. Între aceştia, academicianul Şt. M. Milcu, dar şi
doctorul de mare notorietate în epocă, Sergiu Stoicescu, acesta din urmă, elev,
colaborator şi, la un moment dat, alături de savant în staff-ul administrativ
al Institutului de Fiziologie. Aceste aspecte le-am consemnat în altă parte9.
(Ilustraţiile din pagină provin din Fototeca Bibliotecii
de Istoria medicinii, Bucureşti)
Repere
biografice
Daniel
Danielopolu,
a urmat gimnaziul „Cantemir Vodă“ şi liceul „Sf. Sava“ din Bucureşti între 1893
şi 1900, înscriindu-se la Facultatea de Medicină, înfiinţată de Carol Davila.
Pentru a rezolva „diplomatic“ pretenţia tatălui său, profesorul Gh. Danielopol,
unul din marii jurişti ai ţării, care îşi dorea ca fiul să-i continue profesia,
se înscrie şi la Drept, până când minciuna iese la iveală. Notele bune la
studiile alese îl fac pe tatăl său să-i înţeleagă opţiunile şi să-l ierte. În
1903, devine extern prin concurs la Eforia Spitalelor Civile, apoi intern
(1906, primul reuşit la concurs). În 1907, este numit asistent al profesorului
Ion Cantacuzino, lucrând în laboratorul de medicină experimentală al acestuia. În
1910, îşi susţine teza pentru obţinerea titlului de Doctor în medicină şi
chirurgie, cu titlul „Contribuţiuni la studiul tuberculinei brute“, distinsă cu
medalia de Aur a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Chiar înaite de susţinerea
tezei, publică „Metoda dozelor fracţionate de strofantină“ – imediat adoptată
de specialişti, prima sa lucrare de farmacodinamie. Colaborează la „Archives
des maladies du coeur“ revistă condusă de celebrul Vaquez, cu care va avea o
polemică legată de administrarea strofantinei în doze fracţionate, controversă între
amici câştigată de Danielopolu. Prima sa monografie „Tulburările ritmului
inimii“ va apărea doi ani mai târziu, demonstrând aplecarea sa către cercetarea
ştiinţifică. În timpul Primului Război Mondial conduce un spital de contagioşi
la Iaşi, destinat tratamentului bolnavilor cu tifos exantematic; experienţa
dobândită se va concretiza într-o monografie de 500 de pagini „Tifusul
exantematic“, publicată la Paris (1919) şi reeditată. În 1918, este numit
profesor de Clinică medicală, succedând la catedră maestrului său, profesorul
Cristea Şt. Buicliu, post în care va funcţiona până la sfârşitul vieţii (29
aprilie 1955, Bucureşti). Din bani proprii (împrumut la bănci), utilează un
laborator complex de fiziologie şi aduce în ţară primul electrocardiograf. În
1924, publică „Angina de piept – patogenie, tratament medical şi chirurgical“,
apoi, „Angina de piept şi angina abdominală“ (ambele în limba franceză, Masson,
Paris; prima, în traducere şi în limba rusă, la Leningrad, 1927). În 1933 – „Le
système nerveux de la vie végétative“ (G. Doin, Paris), iar în 1943 –
„Profilaxie şi şoc parafilactic“. („Trei domenii au fost luminate de facla înţelegerii
lui Danielopolu: parafilaxia,
antagonismul interstimulant şi farmacodinamia nespecfică“1).
Studiază şi publică lucrări asupra tiroiditei şi guşei endemice: „Les thyroïdies
endémiques et sporadiques“ (1937) şi „Etiologia, patogenia şi profilaxia guşii
endemice“ (1940). În 1945, fondează Revista Română de Cardiologie2. În
1948, tipăreşte „Principes de Pharmacodynamie nonspecifique“. D. Danielopolu
abordează, printre primii în lume, o concepţie nouă în descrierea funcţiilor
biologice (fiind astfel un precursor al biociberneticii: prezentarea
organismelor şi a funcţiilor organelor ca pe nişte sisteme: „mecanismul
circular“). A studiat sistemului neurovegetativ, introducând metode originale
pentru investigarea acestuia (ex. proba atropinei şi cea a ortostatismului). A
studiat reumatismul de tip Bouillaud (greşind însă în privinţa etiologiei, pe
care o considera a fi virală), angina de piept şi insuficienţa cardiacă introducând
noi metode de tratament, printre care terapia cu strofantină în doze fracţionate.
Lucrările sale erau cuoscute peste hotare, inclusiv în Uniunea Sovietică. De
altfel, admiraţia pe care o avea pentru el academicianul sovietic Bâcov l-a
salvat din primejdiile ce îl pândeau din partea unor veleitari şi oportunişti, îndeosebi
din rândul propriilor colegi. A fost membru al mai multor foruri ştiinţifice
internaţionale, al academiilor de medicină din Paris, Madrid şi Buenos Aires,
precum şi al societăţilor de medicină din Paris şi Viena. A fost distins cu
Legiunea de Onoare în grad de ofiţer, decoraţie acordată de guvernul francez
(1927). A decedat de un cancer al căilor biliare – după incertitudini
diagnostice, ca să nu spunem „bâlbâieli“ ale unor somităţi medicale ale
timpului. „A fost operat de cea mai formidabilă echipă chirurgicală a întregii
istorii a medicinii româneşti: mâna I – Burghele, mâna a II-a – Juvara, mâna a
III-a – Setlacec. S-a deschis abdomenul şi s-a găsit un cancer al căilor
biliare, inoperabil“3.
Sinteza de mai sus este îndatorată următoarelor surse bibliografice:
1Dr.
Grigore Davidescu, Daniel Danielopolu,
Editura Ştinţifică, Bucureşti, 1967. Tatăl său se numea Gh. Danielopol, „cum
Daniel Danielopolu şi-a publicat cea mai mare parte a lucrărilor sale în Franţa,
a adăugat un «u» final numelui său,
pentru o cât mai corectă pronunţare dincolo de hotare. El şi-a păstrat numele
sub forma aceasta tot timpul“. Numele mamei sale era Zoe Constantin.
2Radu
Iftimovici, Istoria Universală a Medicinei
şi Farmaciei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2008.
3Dr.
Puiu Stoiculescu, Destinul lui Daniel
Danielopolu, săptămânalul „Viaţa medicală“, nr. 36, 9 septembrie 2011, p.
2.
4Ion
Bruckner, Nicolae Baltă, Personalităţi
ale medicinii interne româneşti din a doua jumătate a secolului XX, contribuţii
la cunoaşterea dezvoltării şi promovării specialităţii, Editura Academiei
de Ştiinţe Medicale, Bucureşti, 2012.
5Francisc
Schneider, Fiziologii, „Vasile Goldiş“
University Press, Arad – 2012.
6Wikipedia, Daniel Danielopolu,
http:/ro.wikipedia.org.wiki/Daniel Danielopolu
