Interviu cu prof. dr. C. D. Zeletin, scriitor,
membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale, preşedintele Societăţii
Medicilor Scriitori şi Publicişti din România
–
Domnule profesor, după câte ştiu cunoaşteţi bine şi „pe viu“ biografia marelui
savant, George Emil Palade, primul
român laureat al Premiului Nobel (1974) pentru medicină, şi familia sa – din
care faceţi parte. Care sunt prima dv. amintire şi, fireşte, primele impresii
pe care vi le-a făcut?
– Aveam şase sau şapte ani, deci în 1941 sau
1942, acasă în Burdusacii mei natali din fostul judeţ Tecuci, astăzi judeţul
Bacău, când, într-o seară, mai exact entre
chien et loup, cum spune francezul, adică atunci când începi să nu mai
desluşeşti bine, cineva bătu într-o scândură a gardului dinspre hudiţă, nu în
poarta de la drum, cum ar fi fost firesc. Bunica Natalia trebăluia pe acolo şi
eu pe lângă ea. Un tânăr chipeş, înalt, cu un fel de a vorbi luminos şi apăsat,
se recomandă: „Bună seara, doamnă! Numele meu este Traian Bocioacă. Sunt numit
învăţător la Burdusaci şi aş vrea să mă prezint domnului director Constantin
Dimoftache“. Perspicace, bunică-mea îşi dădu seama, chiar dacă nu-l vedea clar,
că tânărul de după şipci nu ştie că bunicul se pensionase de şase ani. Pe deasupra,
îl recunoscu după timbru. „Măi, măi, da’ mata n’ăi fi cumva Gigi Palade?“ „Te
pomeneşti că m-ai nimerit! Sărut mâna, mătuşică Natalia, da’ iscusită ureche ţi-a
mai dat Dumnezeu!“ Era, bineînţeles, fiul fratelui ei, Emil, George Emil
(„Gigi“), viitorul laureat al Premiului Nobel... A stat la noi şi la Şendreştii
de peste dealul împădurit de la est vreo săptămână, iar şotii făcea şi la
Burdusaci şi la Şendreşti, la cealaltă soră a tatălui său, Lucreţia Mihalache,
în sătucul Văratici, leagănul tutovean al Pălădeştilor... Am amintiri şi
dinaintea acestui episod, dar nu ştiu dacă nu cumva ele se confundă în
reprezentările mele cu elemente din povestirile de familie. Primele mele
impresii? Era voios, foarte frumos, nu foarte apropiat, înzestrat cu un simţ
particular al plasticităţii limbii. Părea că îşi înfrânează permanent exuberanţa
nativă, impresie pe care mi-a lăsat-o toată viaţa. Când, în 1945, am plecat la
Bârlad, elev al prestigiosului liceu „Gheorghe Roşca Codreanu“, printre cele
câteva cărţi luate cu mine a fost şi „Povestea vorbei“ de Anton Pann, apărută
în 1943 la Casa Şcoalelor, cu excelentele desene ale lui Athanasie Demian,
creator al unui stil propriu în arta desenului, folosit din plin în cărţile lui
de către muzicologul George Breazul şi de revista „Gândirea“ de la Cluj, al cărei
unul dintre fondatori era. Îmi aduc perfect aminte cum, citind-o, mă opream
uneori, spunându-i fratelui meu, Paul: „Uite, expresia asta am auzit-o la
unchiul George!“. Îl moştenise, în această privinţă, pe tatăl său, Emil Palade,
căruia noi îi spuneam moş Nicu, fratele
bunicii Natalia, deoarece numele de botez îi era Ioan. Existenţa unchiului
George, chiar dacă nu mai era în ţară, a fost de-a lungul vieţii mele un reper
înalt, mai ales în privinţa minţii lui de o acuitate mare şi de un echilibru
perfect, a vieţii devotate complet ştiinţei şi, deci, a descoperirilor lui
epocale, fundamente ale biologiei celulare lăsate în urmă. Eu sunt unul dintre
admiratorii lui. Am avut de timpuriu revelaţia geniului său. Nimeni, niciunde şi
nicicând, nu mi-ar fi transmis mai bine inefabilul pe care îl presupune geniul.
Dacă aş fi respirat în preajma lui Pasteur, n-aş fi fost impresionat mai mult.
– În
cartea de interviuri cu George Emil Palade, realizate de Radu Iftimovici la San
Diego, am dat peste următorul răspuns al savantului la întrebarea privitoare la
rădăcinile familiei: „Eu le ştiu, dar cred că le ştie mai amănunţit nepotul meu
de la Bucureşti, prof. dr. Constantin Dimoftache, alias poetul C. D. Zeletin.
El s-a ocupat de arborele genealogic al familiei. Te sfătuiesc să-l
contactezi“. Vă rog, domnule profesor, să precizaţi care sunt aceste rădăcini şi
unde se află ele în configuraţia provinciilor României.
– Urmând unor cercetări personale de arhivă,
care s-au întins, intermitent, de-a lungul întregii mele vieţi, cred că, pe
linie paternă, primul strămoş este Şandru, pârcălab de Roman, atestat
documentar ca trăitor prin anii 1528–1546. Printre urmaşii acestuia, care au
preluat în timp patronimul Făghian (de unde şi satul Făghieni, astăzi în judeţul
Bacău), la a şaptea descendenţă o aflăm pe Safta Făghian, căsătorită în 1790 cu
Lupu Palade. Răzeş înstărit, el a migrat în acest sat din nordul fostului judeţ
Tecuci, sat pierdut între codri şi râpe, urcând din Cudalbii Covurluiului, astăzi
în judeţul Galaţi. Fugea cu averile lui, prisaca mai întâi, din calea turcilor,
dintr-un ţinut plat, expus, în unul foarte felurit şi ascuns între păduri.
Safta Făghian şi soţul ei Lupu Palade sunt răs-străbunicii preotului Gheorghe
Palade din cătunul Văratici, comuna Şendreşti, judeţul Tutova (astăzi în judeţul
Bacău), bunicul lui George Emil Palade. Deci, strămoşii dinspre tată ai
savantului au fost răzeşi bogaţi. De altfel, mare iubitor de istorie, George
Emil Palade a fost interesat o viaţă de problema răzăşească. Într-o scrisoare
pe care mi-a adresat-o târziu, la 3 februarie 2003, găsesc următorul pasaj: „Răzeşiile
din Ţara de Jos marchează extinderea teritoriului Moldovei spre Ţara de Jos fără
operaţii militare. Miron Costin, spre sfârşitul secolului şaptesprezece, a
achiziţionat multe răzăşii din Ţara de Jos“. Într-adevăr, una dintre ele se
afla în aria Burdusacilor mei natali, care înglobau şi satul Oprişeşti, cu moşia
fraţilor preot Ioan şi general doctor Traian Mironescu, în vechime cumpărată de
la Ioniţă Costin, foarte cultivatul fiu al cronicarului. Şendreştii Pălădeştilor
se află la aproximativ 5 km la răsărit de Oprişeşti... Trebuie, de asemenea, reţinut
faptul că Pălădeştii de care vorbesc erau români şi nu greci (paharnicul Costandin
Sion, în Arhondologia lui, vorbeşte
de alţi Palade). Ei şi-au luat numele de la Paladie, sfânt celebrat de biserica
ortodoxă la 28 ianuarie, împreună cu Efrem Sirul, autor al triadei de metehne,
minunat alăturate (chiar în sensul psihologiei de nuanţă medicală), în tulburătoarea
lui rugăciune: „Doamne şi stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijei de
multe şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!“. În privinţa mamei lui George
Emil Palade, născută Cantemir, ea coboară pe linie maternă dintr-un bogat boier
din Câmpulung Muscel, patriarhalul Ion Ciolan, căruia Ion Negulici i-a pictat
portretul. Tatăl ei, Ioan Cantemir, institutor, descinde din Ion Mateiaş (sau
Matei, sau Mateescu sau Cantemir), transilvănean învăţat, revoluţionar de la
1848, urmărit şi osândit la moarte de unguri, motiv pentru care a trecut munţii
cu turmele de oi, pe la Cheia, şi s-a stabilit în satul Scurteşti, în ţinutul
Buzăului.
– Ar
fi foarte potrivit să ne spuneţi, în hăţişul genealogic al acestei familii,
care sunt intersecţiile în care s-au ivit personalităţi distincte dedicate trăirii
cărturăreşti, artistice ori spirituale...
– Sunt mai multe: profesori şi jurişti,
medici şi scriitori, preoţi şi chiar un episcop, mare teolog şi compozitor de
muzică bizantină, un tenor de notorietate europeană (Scala) etc. Mă opresc însă numai la bunicul dinspre tată al
savantului, preotul Gheorghe Palade (1854–1928). Născut la Făghieni şi rămas
orfan de mamă, a fost luat de mic de unchiul său, călugărul Gherman Palade,
stareţul Mânăstirii Răchitoasa, şi crescut în mediul destoiniciilor gospodăreşti
ale călugărilor acestei mânăstiri, cea mai bogată din Moldova (avea peste 50 de
moşii presărate până la Nistru), decăzută însă după reformele drastice ale
domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi după retragerea ierarhilor greci spoliatori
în urma secularizării. Tânărul Gheorghieş Palade a crescut însă în mediul de
puritate morală şi elevaţie spirituală întronat cu rigoare de stareţul Gherman
Palade, care a avut grijă să-şi trimită nepotul să urmeze Seminarul de la
Roman. După absolvire, tot unchiul său l-a îndreptat spre Mânăstirea (fără călugări)
de la Şendreşti, plasa Pereschiv, ţinutul Tutovei, unde s-a căsătorit şi a avut
mai mulţi copii. E interesant, ba chiar important, să menţionez faptul că Mânăstirea
Răchitoasa patrona, pe lângă Mânăstirea de la Şendreşti, şi schitul Fătăciuni,
la 3 km sud de Şendreştii părintelui Gheorghe Palade, schit izolat între
dealuri împădurite (pe atunci!). E foarte grăitor faptul că, încă din anul
1741, exista aici o legătorie de cărţi bisericeşti. Schitul a fost ars de tătari
în două rânduri şi refăcut în 1752 şi în 1865, dar a dispărut apoi. Exista pe
lângă schit şi o şcoală pentru copiii satului, avându-l dascăl pe ieromonahul
Inochentie Pocrovanu: alt fapt demn de amintit. Preotul Gheorghe Palade purta părul
împletit la spate într-o coadă, era sobru, blând, profund credincios şi moral,
cu un apreciabil simţ al măsurii, devotat bisericii şi gospodar destoinic.
Sensibil într-ale cărturăriei şi extrem de corect, răspunde, din singurătatea
lui, Chestionarului lingvistic al lui
Bogdan Petriceicu Hasdeu. Preţuit de episcopul Iacov Antonovici al Huşilor,
istoric, epigrafist, membru de onoare al Academiei Române, îi găsim numele
imprimat în lista abonaţilor la cele cinci masive volume ale Documentelor bârlădene ale episcopului cărturar,
ceea ce indică interesele intelectuale ale preotului de la Şendreşti. Târziu,
la 10 iulie 1921, după ce copiii săi terminaseră de mult studiile secundare şi,
după caz, pe cele universitare, deci scăpase de marile griji de tată, apăsat
totuşi de amintirea eforturilor supraomeneşti de a-şi fi dus, dintr-un sătuc
presărat în jurul unei râpe împădurite, am numit Văraticii Şendreştilor, copiii
în oraşele din jur, parcurgând cu trăsura ori căruţa distanţe foarte mari, îl găsim
semnând Memoriul redactat la Bârlad
de profesorul şi poetul George Tutoveanu (1872–1957) şi trimis Ministerului
Instrucţiunii Publice, prin care se solicita înfiinţarea unui liceu teoretic de
fete în Bârlad. Răspunsul, pozitiv, a venit repede, după trei săptămâni – o, tempora! Dintre copiii părintelui Gh.
Palade, ultima, bunica mea, Natalia, urmase, în urmă cu 20 de ani, pensionul
particular din Bârlad al Nathaliei Drouhet, născută Olivari, mama celebrului
comparatist, profesorul Charles Drouhet de la Universitatea din Bucureşti. Părintele
Palade, să zicem, „îşi luase grija“. Şi totuşi...
–
Precizaţi succint, vă rog, însuşirile temperamentale şi caracterologice ale părinţilor
savantului.
– Încep cu tatăl, Emil Palade, profesor de
filosofie şi pedagogie la Şcoala Normală din Buzău. Şi deştept şi inteligent –
noţiuni diferite totuşi, atâta vreme cât există oameni inteligenţi care nu sunt
deştepţi... Deşteptăciunea e inteligenţa trează la apelurile, potenţiale ori
exprimate, ale ambianţei, ale clipei prezente. Fiica lui, doctoriţa Constanţa
Palade, obişnuia să spună, nu fără a sublinia din ochi nuanţa hiperbolică:
„Tata e cel mai inteligent om din
lume!“. Alteori spunea: „Tata e cel mai deşteptom din lume!“. În amândouă formulările avea dreptate. Foarte cultivat, uşor
ironic, causeur, însă puţin dispus la
destăinuiri, era înzestrat cu un nemaipomenit talent la îndeletnicirile
practice: tâmplărie, tapiţerie, croitorie, artă culinară – tot ce voiai!
Evident, la modul profesionist. Pe toate le făcea fără cusur şi cu foarte mare
plăcere. Îngemănarea dintre inteligenţă şi aplicaţiile practice i-a moştenit-o
fiul George. Şi să nu uit încă o însuşire a minţii: pătrunderea lesne în miezul
lucrurilor. Mama, Constanţa Palade, născută Cantemir, a fost institutoare.
Foarte frumoasă, foarte elegantă până la adânci bătrâneţi, nu prea îndemânatică,
ba chiar lipsită de simţ practic, plutea peste realităţi, capricioasă şi, în
consecinţă, uneori imprevizibilă. Se baza pe soţul care o adora. Aş putea
spune, cu mâna pe inimă, că atârna de el, probă că, atunci când el a murit
(1952), s-a îmbolnăvit sufleteşte grav, nu se mai regăsea pe ea însăşi până la
a nu mai putea vorbi. Nu era glumă sau capriciu: nu şi-a revenit decât după
aplicarea de şocuri electrice. Moş Emil şi tanti Tanţi alcătuiau o unitate a
două personalităţi strict antinomice. Pe mine mă iubea mult, dar şi în
amintirea faptului că moş Emil a insistat ca eu să urmez, în acele vremuri
grele, Facultatea de Medicină, mai mult practică şi mai puţin imaginativă,
asigurându-mă că prin această alegere pot să mă consacru şi scrisului
artistic. Moş Emil era un spirit pozitivist, atent la realităţi, iubitor de
logică şi ordine, tanti Tanţi trăia într-o lume ideală, proteică, oarecum
imaginată. Era ca o mireasmă a unor realităţi fără de care, totuşi, nu putea trăi.
– Dar
cele două surori ale lui George Emil Palade?
– Sora mai
mare, Adriana (1911–2002), numită în familie Adina şi Ady, profesoară de
istorie şi geografie, a fost pentru mine – şi cred că era pentru toţi – o
minune! Foarte frumoasă, cu o nobleţe a figurii cum rar am întâlnit, sobră,
restrictivă, foarte cenzurată, cu o vagă tristeţe în figură, pe care i-o bănuiam
fără să fiu sigur că există, cu o decenţă, o modestie, cu un bun-simţ şi cu simţul
măsurii emblematice, absolut în afara oricărei ostentaţii. Era o fiinţă profundă
şi de reazem, deosebit de cultivată. Noi, toţi trei fraţii, am iubit-o foarte
mult şi regret că nu mi-am forţat mintea spre a găsi cel mai subtil mijloc –
dacă ar fi putut exista pentru exigenţa şi discreţia ei – de a i-o fi mărturisit.
Constanţa, numită Cim, sora cea mică (n. 1920), trăitoare astăzi, la bătrâneţe,
în SUA, a fost unul dintre medicii pediatri renumiţi din Bucureşti, lucrând
multă vreme la Spitalul de Copii Caraiman. Interesată cu deosebire în leucemii,
a studiat la Paris cu unul din cei mai reputaţi specialişti în acest grup de
maladii foarte serioase, profesorul Jean Bernard. A fost o doctoriţă bravă.
Curajul terapeutic şi, în consecinţă, originalitatea gândirii au
caracterizat-o. Cunosc nu puţine cazuri grave când, trecând peste confortul
stereotipiilor, chiar dacă acestea erau asigurate de erudiţie terapeutică în
problemă, cutezanţa doctoriţei Cim Palade a scos bolnavi din neant, i-a tras cu
un braţ puternic din alunecarea în prăpastia finală. Aceşti foşti copii bolnavi
sunt astăzi părinţi sau bunici. Zilele trecute chiar, un sexagenar îmi spunea:
„Existenţa mea este opera doamnei doctor Cim Palade“. 
