Aşadar, contribuţia ştiinţifică a tovarăşului acad. prof. dr. V. Mârza în revista
de „Medicină internă“ din aprilie 1952 este una de „lămurire“ a medicilor în
legătură cu modul în care institutele medicale sovietice au reuşit să îmbine
cele două activităţi – cea teoretică şi cea practică. E drept, autorul face
acest efort (în primul rând) în calitatea sa de ministru al sănătăţii, dar şi
ca om de ştiinţă. Iar cele relatate le doreşte a fi exemplificatoare pentru
medicina din ţara noastră, unde o astfel de necesară îmbinare n-ar fi fost
cunoscută până la sprijinul dezinteresat oferit nouă, după eliberare, de Marea ţară
a Sovietelor. O serie de academicieni, precum Sîsîn, Semionov, Smirnov, Sabanov
le-au cuvântat celor din numeroasa delegaţie condusă de acad. V. Mârza despre
excepţionalele rezultate – dobândite în scurt timp – de medicina sovietică. Un
loc aparte l-a constituit prezentarea către prietenii români a învăţăturii lui
I. P. Pavlov, care preconizează utilizarea somnoterapiei, a blocajelor
novocainice etc., în cadrul efortului de a decodifica polimorfismul simptomatic
al bolilor. Sunt aduse în atenţie lucrările savantului N.F. Gamaleia, o
autoritate în materie de variolă, cel care recomanda obligativitatea vaccinării
antivariolice, „respinsă sub regimul poliţist din trecut, astăzi pe deplin
acceptată“. De asemenea, medicina sovietică blamează virchowismul, teorie reacţionară,
atitudine pe care histologul român, elev al lui A. Policard şi Gustave Roussy,
identificându-se acum tot mai mult cu un intransigent aparatcik, doreşte să o
sublinieze apăsat. Concomitent, gazdele nu uită să enumere măreţele obiective
economice, barajele de pe Volga şi de pe râul Don, hidrocentralele de la Cuibîşev
şi Stalingrad, canalul turkmen, amplele lucrări de excavare cu maşini sovietice
care ridică deodată 14–15 tone de pământ etc. Întrerup enumerarea acestei
„problematici ştiinţifice“, nu înainte de a reproduce următorul paragraf: Nu există colţ al Uniunii Sovietice, oricât
de îndepărtat ar fi, fără asistenţă medicală. Medici şi sanitari, cei mai buni
absolvenţi, se duc în locurile unde munca este cea mai grea, considerând
aceasta ca o datorie patriotică şi ca o cinste1. Ne aflăm în
1952, Stalin nu murise (se va întâmpla la 5 martie 1953), sinistrele gulaguri –
în care şi-au pierdut viaţa în timpul unor munci istovitoare, de sclavi ai
secolului XX, în condiţii de subnutriţie, cca 40 de milioane de oameni – sunt
în plină eflorescenţă (vor fi desfiinţate abia în 1956); în expunerile lor însă,
tovarăşii academicieni nu pomenesc nimic despre aceste alte „colţuri îndepărtate“
şi despre sistemul penitenciar de „asigurare a sănătăţii“, practic nul. Or, ar
fi trebuit să nu se lase bântuiţi de amnezie, căci – la urma-urmei – şi acest
„preţios capital uman“ pusese umărul (înainte de a pieri) la edificarea măreţiei
staliniste a Uniunii Sovietice. În fine, o concluzie a materialului: Rezultatele desvoltării ştiinţei de
organizare sanitară, rezultatele aplicării ştiinţei în practică sunt
remarcabile şi au dus nu numai la lichidarea întregii moşteniri a întunecatului
trecut ţarist, dar au reuşit să depăşească tot ce s’a făcut pînă acum în
domeniul medicinii teoretice şi practice în restul lumii. În acelaşi număr
al revistei Societăţii Ştiinţelor Medicale, alte contribuţii, precum: „100 de
ani de la naşterea marelui fiziolog rus N. E. Vvedenski“; „Problema durerii în lumina
învăţăturii lui I. P. Pavlov despre activitatea nervoasă superioară“ (I. I.
Razdolski); „Metode de cercetare a fiziologiei nervoase superioare în Uniunea
Sovietică“ (acad. A. Kreindler) sau studiul clinic „Consideraţiuni asupra
tratamentului cu novocaină în tetanos“ (dr. A. Klipper, dr. M. Singer).
Într-un alt extins „material“, apărut de
data aceasta în „Revista de studii şi documentare a Ministerului Sănătăţii“2,
ministrul V. Mârza desfăşoară o pledoarie pentru aplicare şi în ţara noastră a
„reformei unificării sanitare (...) concepţie medicală nouă, adecvată societăţii
care se pregăteşte să construiască bazele comunismului“. Această organizare
sanitară socialistă se bazează pe metoda dispensarizării, profilaxia
igienico-sanitară, participarea la toate nivelurile asistenţei medicale a
specialiştilor – indiferent de cât de înalt le este gradul ştiinţific –, pe
principiul gratuităţii şi accesibilităţii pacienţilor la asistenţa medicală, la
schimbarea atitudinii cadrelor medicale faţă de bolnavul internat, pe rolul
alimentaţiei, şi pe cel al cuvântului („al doilea sistem de semnalizare“), pe
introducerea sistematică a învăţăturii pavloviene, a dezvoltării serviciilor şi
mijloacelor de fizio- şi hidroterapie, de cultură fizică „curativă“ în spitale şi
policlinici. Este sistemul socialist de sănătate „Semaşko“ după numele
medicului, revoluţionarului şi politicianului social-democrat rus care l-a iniţiat.
Ar fi o variantă a modelului W. Beveridge de finanţare a îngrijirilor de sănătate,
care a funcţionat în toate ţările „eliberate“ de Armata Roşie, iar la noi, până
la evenimentele din Decembrie ’89. Îmi asum riscul de a spune că – în haosul
organizatoric al asistenţei medicale româneşti de după cel de-al Doilea Război
Mondial, organizarea de tip „Semaşko“ a avut un rol benefic: unificarea celor
trei paliere ale asistenţei sanitare; crearea Facultăţii de Pediatrie;
obiectivul permanent de a se acoperi vacanţele la circumscripţiile sanitare cu
medici de medicină generală, pediatri, apoi şi stomatologi, pe aproape întreg
teritoriul ţării; privilegii pentru mamă şi copil la dobândirea de medicamente
gratuite şi alimente (lapte praf, zahăr, orez); introducerea, ca principii de
activitate, a preeminenţei profilaxiei şi a supravegherii prin dispensarizare a
unor categorii de bolnavi; creşterea numărului de facultăţi şi licee sanitare;
instituirea după un calendar relativ riguros a examenelor pentru ocuparea
posturilor vacante şi a concursurilor pentru grade profesionale (cu toate
inechităţile de evaluare prin „proba“ dosarului de cadre şi însumarea notei
sociale la medie); acordarea dreptului ca, după trei ani de stagiu în mediul
rural la circumscripţie, medicul să aibă acces la specializare, prin
secundariat; apariţia unui personal mediu profilat pe anumite activităţi etc.
Într-o exprimare sintetică: un „Regulament Organic“ pentru sănătate, degradat
în timp, care, îndeosebi pentru pacienţi, a prezentat avantajul permanent al
gratuităţii asistenţei şi al accesibilităţii la îngrijiri. Cartea profesorilor
Grujica Zarcovic˘ şi Dan Enăchescu, „Probleme privind politicile de sănătate în
ţările Europei centrale şi de Răsărit, evoluţie recentă şi perspectivele
sistemului de sănătate în România“3, analizează în detaliu şi
comentează pe baza unor bogate surse bibliografice ce a fost bun şi ce nu în
adoptarea în acel moment şi pentru condiţiile politice imediat ulterioare, a
modelului sovietic de către fostele ţări socialiste (şi nu numai). Ar fi
nedrept să nu amintesc că, în aceeaşi perioadă de intensă rusificare a
României, apariţia „sanepidurilor“ (iunie 1953) – structură antiepidemică după
model sovietic, prin specialiştii români care au servit-o şi colaborarea cu
Institutul Cantacuzino – a constituit o decizie organizatorică benefică în scăderea
morbidităţii prin boli infecto-transmisibile, în elaborarea şi aplicarea unor
norme de igienă (a mediului, muncii, şcolară, alimentară etc.), în
imunoprofilaxia de masă prin vaccinări. În continuare, Cuprinsul „Revistei de Studii...“ anunţă articole scrise de
Boldarev („Principiile de bază în domeniul ocrotirii sănătăţii publice
sovietice“), Voronţova („Succesele igienei muncii în URSS“), A. Zadvornah
Mihailovna („Ocrotirea sănătăţii copiilor în Uniunea Sovietică“), Hrisantov
(„Localităţile balneo-climaterice în epoca stalinistă“) ş.a., propunând modele
pe care Ministerul Sănătăţii din România anilor ’50 să le poate prelua şi
„transpune în practică“, fără niciun efort propriu de gândire, prin bunăvoinţa
prietenilor noştri tradiţionali...
Nici studenţii n-ar fi trebuit, în absenţa
literaturii de specialitate, să o caute în altă parte... Ar fi fost de ajuns o
vizită la „Cartea Rusă“ – librăria de pe Calea Victoriei. N-au procedat aşa cei
300 de studenţi de la Medicina bucureşteană, care, într-o zi din 1951, au
intrat să citească la Biblioteca Franceză din Capitală; au fost arestaţi şi deţinuţi
la penitenciarul de triere „Rahova“ timp de trei luni... Din păcate, ministrul
lor – fie cel de la Învăţământ, fie academicianul Mârza, acesta din urmă, cel
puţin, în amintirea contactelor repetate avute, illo tempore, pe vremea regimului burghezo-moşieresc, cu ştiinţa
franceză, unde la Lyon şi Paris îşi desăvârşise studiile, inclusiv cunoştinţele
de limbă franceză – n-au mişcat un deget pentru salvarea lor. Tot astfel,
redactorii Revistei de
Oftalmologie, neînţelegând
sintagma „lumina vine de la Răsărit“, au făcut greşeala de a publica articole
în limbile engleză şi franceză. Cazul lor de nefolosire a contribuţiei ştiinţifice
sovietice (de tipul: Sîsîn, Semionov, Smirnov, Sabanov, Boldarev, Voronţova,
Mihailovna, Hrisantov...) a generat o dezbatere specială în plenul Academiei
RPR (iunie 1949), care a ascultat Raportul Secţiei de ştiinţe medicale şi i-a
criticat pentru dispreţul făţiş pe care-l
manifestă faţă de publicul medical din ţara noastră, care se vădeşte nu numai
în conţinutul revistei, ci şi într-o inadmisibilă desconsiderare a limbii
române. Ea şrevistaţ publică articole
mai ales în franceză şi engleză, întreţinând vechea tradiţie burghezo-moşierească
de desconsiderare a limbii naţionale... Fireşte, academicianul-activist de
partid V. Mârza, de un an numit în Academia RPR, cu demnitatea calităţii sale
triple (a treia fiind cea de medic), a asistat impasibil la această hărţuială
ideologică, pe un subiect de neînţeles astăzi. Acestea nu sunt singurele
derapaje ideologice pe care noii oameni de ştiinţă ai RPR, consideraţi ca
înregimentaţi noilor structuri de putere, regimului, le comit. Astfel, Direcţia
Generală a Securităţii Statului, regiunea Bucureşti, este „informată“ (Fond
DGSS, dosar T/1951, 14 oct. 1951) că prof. dr. Şt. Milcu, primind sarcina de a
face o lucrare intitulată „Endocrinologia în concepţia lui I. P. Pavlov“ pentru
a fi expusă în faţa oamenilor de ştiinţă membri ai Academiei RPR, nu s-a
achitat cu responsabilitate de sarcină! Se constată că autorul nu pomeneşte nimic de linia greşită pe care
a mers şcoala endocrinologică dela noi până în prezent. Mai mult se tinde a se
promova ideea că şcoala de endocrinologie dela noi s’a desvoltat pe o linie
justă, atacând de multă vreme problemele corelaţiilor dintre sistemul nervos şi
cel endocrinologic. (...) Milcu a tratat în lucrarea sa mai mult probleme de
influenţă occidentală. Faţă de numiţii Zimmel Herman, Emma Costner, Aura
Bufty, Sterescu Nicolae şi alţii care i-au criticat lucrarea, „profesorul
Milcu, luând cuvântul, a avut o ieşire nesănătoasă“. Aceluiaşi organism de
supraveghere „a tot ce mişcă în ţară“ i se aduce la cunoştinţă că acad. Ştefan D. [corect: S.] Nicolau, prim secretar al Academiei RPR,
conf. dr. [Radu Constantin] Portocală
şi şeful de lucrări Nicolae Cojol [Cajal] argumentează în cursurile ce le predau studenţilor la Facultate, că în
RPR nu există „boala Botkin“, ci „Ichter cu virus sclerogen“ descris de
profesorul Nicolau. Şi că Nicolau şi colab. se substituie savantului rus
Botkin, care a întrevăzut natura infecţioasă a bolii încă în urmă cu 50 de ani!
(Fond DGSS dosar T/1951, 15 nov. 1951).
Din
câteva file manuscrise găsite în dosarele Laboratorului de istoria medicinii,
care par să fie sinteza unei lucrări despre mişcarea comunistă la Iaşi din anii
1920–1928, având ca autor pe un anume Marin Stănescu, dobândim informaţii ce
pot explica vocaţia timpurie de activist a viitorului ministru al sănătăţii,
Vasile D. Mârza, atunci în vârstă de doar 19–20 de ani.
La Iaşi,
către sfârşitul anului 1921, din iniţiativa comuniştilor, se constituie un
comitet de reorganizare a secţiei locale a „Tineretului Socialist“. Adunarea
publică pentru împlinirea acestui scop se va ţine în anul următor, la 22
ianuarie, într-o sală din str. Ghica Vodă nr. 32. Vorbitori vor fi: D.
Filipescu, care a condus adunarea, V. Mârza, L. Pătrăşcanu (A. Moldoveanu),
delegatul C. C. al Tineretului Socialist, Gh. M. Petrescu-Ghimpuţ (?), Bucureşti,
Hipolit Derevici4, Gh. Tănase, dar şi alţii. În alocuţiunile acestora s-a
exprimat nevoia de organizare; s-au enunţat sarcinile importante ce stăteau în
faţa tineretului revoluţionar: necesitatea luptei contra terorii şi pentru
eliberarea celor implicaţi în procesul din Dealul Spirii (?)5. Dar
cel mai important rezultat al adunării a fost alegerea comitetului secţiei
„Tineretului Socialist“, din care făcea parte, din nou, V. Mârza. Eficienţa
muncii nou înfiinţatei secţii se va putea constata în 1923, când numărul
tinerilor membrii atraşi în organizaţie se ridica la 400, succes datorat în
special activităţii comuniştilor (între care Sandu Lieblich6 şi V.
Mârza). În 1925, s-a creat la Iaşi secţia locală a Uniunii Studenţilor
Independenţi, organizaţie condusă de PCR. În fruntea liderilor, Vasile Mârza!
„Independenţii“ îşi propuseseră să apere interesele materiale şi morale ale
studenţilor, să democratizeze învăţământul universitar, să lupte împotriva
elementelor reacţionare din rândul studenţilor şi a antisemitismului
cuzisto-codrenist. Autorul neidentificat al acestei sinteze manuscrise (posibil
dr. Gh. Brătescu) notează şi o indicaţie bibliografică: Arhivele C. C. al PCR,
colecţia 50, dosar 4584, fila 2.
În 1925, V. Mârza, încă student – intern al
Spitalului „Sf. Spiridon“ – devine membru al Partidului Comunist din România.
Dar abia din 1944 ascensiunea sa în ierarhia acestui partid va fi continuă.
Astfel, în 1946, va fi înscăunat secretar al Comitetului regional de partid
Moldova, post extrem de important pentru CV-ul unui activist care ţinteşte tot
mai sus, contaminat de morbul politicii. Într-adevăr, este ales în succesive
comitete centrale ale Partidului, cumulând o longevitate remarcabilă, până în
1974 (când avea 72 de ani), deşi, spre sfârşitul vieţii, numai în poziţia de
„supleant“. Această durată răsplăteşte o fidelitate partinică fără reproş, o
încredere a tovarăşilor de luptă, chiar dacă, între timp, dictatura Dej fusese
înlocuită, în 1965, cu aceea a lui Nicolae Ceauşescu, iar luptătorii vechi
muriseră, emigraseră în Israel ori fuseseră înlăturaţi. Ca lider (la un moment
dat) al studenţilor comunişti, viitorului iatroistoric Gh. Brătescu îi revine
sarcina redactării unui raport ce urma a fi prezentat cu ocazia creării
Frontului Democraţiei Universitare. Avatarurile finalizării textului acestei dări
de seamă sunt relatate în cartea sa de memorii8 şi prilej pentru noi
de-a ne face o idee asupra poziţiei „tăcute“ dar constant importante a
activistului de partid V. Mârza. În
noaptea de 19/20 mai, am încheiat redactarea raportului „despre rolul studenţimii
în România de azi“ pe care urma să-l prezint la congresul de la Cluj. În
dimineaţa următoare, [Alexandru] Drăghici
s-a considerat dator să facă unele observaţii critice asupra materialului, care
a fost însă deocamdată acceptat ca atare, datorită mai ales consimţământului
Constanţei Crăciun. Dar până în după-amiaza zilei de 26 mai, când am citit
raportul într-o şedinţă plenară, am primit tot felul de propuneri de
„modificare şi completare“, unele exprimate pe ton imperativ, cum au fost cele
formulate de o comisie de la C. C. din care făceau parte „oameni grei“, precum
Mihai Roller, Vasile Mârza şi Mihai
Florescu. Întrucât multe din sugestiile lor mi s-au părut inacceptabile datorită
mai ales stângismului şi sectarismului care le caracterizau, am depus rezistenţă
când a fost vorba să remaniez versiunea iniţială. Survenind şi „criza de timp“,
Drăghici mi-a permis să aduc în faţa congresului un text foarte apropiat de cel
pe care-l elaborasem la Bucureşti7.
Tot partidului i se datoreşte şi cariera sa
în diplomaţie. Pentru reprezentare – imagine, am spune astăzi –, praf în ochii
Occidentului, regimul Dej, a trimis la principalele noastre ambasade, pe termen
scurt, intelectuali cunoscuţi, care semnaseră „pactul cu Diavolul“ sau păreau
oricând dispuşi s-o facă. Între aceştia, la Bruxelles, pentru o scurtă perioadă,
V. Mârza.
Într-un moment al carierei sale politice,
probabil când urma să devină preşedinte al Crucii Roşii Române (1953–1955), un
fel de „cimitir al elefanţilor“, chiar şi unui fidel aparatcik şi membru al
Academiei Române îi este necesară – în spiritul vremii – o caracterizare a vieţii
şi activităţii. Răspunzând tipicului şi întru totul pozitivă este
caracterizarea semnată de Florica I. (n.
1899, Brăila), persoană care ar fi ocupat o anumită funcţie în aparatul de
partid. Era absolventă a Facultăţii de Medicină din Kiev, medic de laborator la
Spitalul „Filantropia“ şi fostă şefă a Laboratorului Institutului Oncologic
Bucureşti. Profesorul V. Mârza a condus el însuşi un colectiv de cercetare în
oncologie al Academiei RPR. Între meritele celui caracterizat, „ale cărui lucrări
sunt cunoscute şi în Uniunea Sovietică, dar şi în ţări din Occident“ (fiind
citate titlurile unora dintre ele), se consideră important că savantul e un Materialist convins şi consecvent, [că] a promovat întotdeauna concepţia
Materialismului Dialectic în medicină, îndrumând şi orientând în permanenţă
morfologia din ţara noastră şi că Păstrează
cu mare consecvenţă linia miciurinistă în biologie, aplicând-o în toate lucrările
sale. Savantul a imprimat un spirit critic de cercetare de un înalt nivel ştiinţific,
învăţând cadrele tinere să mânuiască critica şi autocritica. (...) În afară de
calităţile sale de om de ştiinţă cunoscut în lumea întreagă în specialitatea
sa, este un cunoscut activist şi militant al PMR (face parte din Biroul
Comitetului Regional Iaşi), a activat şi activează pe tărâm social.
Cititorul îşi aminteşte, poate, incidentul
minor relatat în prima parte a acestui text, care a făcut ca, devenind student
în anul întâi, să-l cunosc pe profesorul nostru de biologie. M-am gândit în fel
şi chip dacă la examen îşi va aminti şi dsa de întâmplare şi, mai ales, de
scurtul nostru dialog, ce explicaţii va trebui să ofer în acest caz şi dacă voi
primi mustrări. La semestru, primul examen din viaţa de student medicinist era
la biologie, disciplină pe care o patrona atunci la Bucureşti profesorul V.
Mârza, ca şef de catedră. I-am citit cursul litografiat de-atâtea ori până când
l-am învăţat pe dinafară! Am primit calificativul „foarte bine“. Până prin
1957, notarea la examenele semestriale sau de an se făcea după model sovietic:
insuficient (corijenţă); suficient – echivalentul notelor 5–6; bine – 7–8;
foarte bine – 9–10. Numai că profesorul examinator a fost conf. dr. Al.
Karatzali (primul autor al unei teze de genetică publicate în Franţa, ulterior
epurat din Facultate!), acad. Mârza fiind solicitat în acea zi de una din
numeroasele sale activităţi politice...
Adrian Aldea, astăzi cunoscut profesor ieşean
de chirurgie toracică, completează portretul histologului şi activistului de
partid V. Mârza, notându-şi câteva amintiri despre acesta în cartea sa
„Medicinist în târgul Ieşilor“ (Ed. Semne, 1997, pp. 137-8): Academicianul Vasile Mârza a fost numit şeful
catedrei de histologie când noi eram deja pe la mijlocul anului doi. Vechi
militant de stânga, revenea la Iaşi după o perioadă mai lungă de timp, după ce
fusese mazilit din funcţia de ministru al sănătăţii. Se pare că se ocupase în
tinereţe de histologie, dar în ultimii ani la Bucureşti predase biologia. Ca
biolog, fusese singurul care confirmase lucrările „genialei savante bolşevice“
(formula era consacrată, nu-mi aparţine; tot ceea ce era sovietic era genial, măreţ
sau ceva pe aproape) Olga Boirisovna Lepeşinskaia. Aceasta avea o teorie personală
cu privire la apariţia vieţii pe pământ, pe care nimeni în afară de profesorul
Mârza nu a mai confirmat-o. Profesorul Mârza ne-a mai ţinut câteva cursuri şi
apoi am intrat în sesiunea de examene. Nenorocirea era că nu prea ştiam după ce
să învăţăm, deoarece profesorul avea teorii foarte originale în histologie. De
pildă, consacratele glande ale lui Liberkühn din intestin, în opinia
profesorului Mârza nu erau glande. Ne-am apucat să învăţăm după un tratat de
histologie scris de către un reputat profesor de la Cluj, apărut la Editura
Academiei. Dar la tot ce i se spunea din acel tratat, profesorul avea o singură
replică: „tratatul acesta nu a fost scris de mine“. Mârza cerea să nu i se
spună domnule profesor, ci tovarăşe –
„Mie îmi spui: tovarăşe academician!“. La examen, o studentă nu a ţinut
cont de această pretenţie, indispunându-l pe profesor. Supărat, acesta a
modificat scăzând – cu unul sau două puncte – notele studenţilor din grupa
respectivă. Medicul şi scriitorul Ion Vianu, coleg de an, i se adresează într-o
zi asistentului la lucrările practice de biologie : „Eu văd aici (numai) picături de gălbenuş şi celule, tovarăşe asistent,
dar nu văd cum se prefac unele într-altele“. (Aşa cum susţineau Lepeşinskaia
şi Mârza). „E greu să surprinzi faza
propriu-zisă“, răspunde asistentul, plictisit de lipsa mea de tact. „Dar
trebuie să crezi, această prefacere necontenită a materiei inerte în viaţă
există!“ Pronunţa clar cuvintele; în acelaşi timp, subtonul lăsa să se înţeleagă
că îndeplinim un act de credinţă, chiar de ascultare, necesar bunului mers al
lucrurilor, evitării unor drame umane (...). În fond, părea să spună
asistentul, trebuie să ne prefacem a crede în ciudata teoriei: miza jocului era
alta...“ (Ion Vianu – „Amor intelectualis, Romanul unei educaţii“, Ed.
Polirom, Iaşi, 2011, pp. 219, 220). Dogmatism
– îşi aminteşte acad. Şt. Milcu – a
însemnat limitarea gândirii. Era o absurditate să nu admiţi genetica. Lâsenko,
fostul cioban s-a transformat în om de ştiinţă (...). De unde a venit
dogmatismul în ştiinţă? E o problemă importantă de antropologie. (Ştefan
Marius Milcu, „Însemnări memorialistice“, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
2006, p. 276).
În Arhivele Laboratorului de Istoria
Medicinii de la ISP Bucureşti se păstrează dactilograma unui text In Memoriam Acad. Vasile D. Mârza, redactat
şi susţinut de prof. dr. Ştefan I. Niculescu la o şedinţă a Societăţii Române
de Istoria Medicinii. Sursa o constituie, în principal, un schimb de scrisori
între V. Mârza şi autorul prezentării – fiu al marelui histolog român I. T.
Niculescu. Sunt amintiri interesante, unele inedite, cum ar fi cele privind
relaţiile mereu tensionate între V. Babeş şi Gh. Marinescu, între Mârza şi
profesorul Emil Crăciun, între Paulescu şi C. I. Parhon. Ori detalii despre
circumstanţele reabilitării politice a poetului Tudor Arghezi. Toate acestea
depăşesc însă limitele tematice impuse textului de faţă. Din paginile acestor
scrisori, reţine la un moment dat atenţia o afirmaţia făcută de V. Mârza către
sfârşitul vieţii (1987): Eu fac ce fac (ceea ce am făcut şi fac) pentru că aşa
simt (am simţit) că trebuie să fac şi nu altfel! Ce anume să-l fi determinat pe
acest personaj rigid şi obtuz la o astfel de mărturisire? Să se fi întrebat
târziu, foarte târziu dacă investiţia sa de o viaţă în utopia comunistă nu a
fost cumva o eroare? Dacă faptul de a-şi fi minţit studenţii, de dragul
ideologiei, al învăţăturii marxist-leniniste, al slugărniciei faţă de ştiinţa
sovietică, obligându-i să creadă în pseudoadevărurile unor Lîsenko, Miciurin şi
Lepeşinskaia, n-a fost o abatere de la menirea sa de dascăl? Greu de crezut!
Dacă acest lucru s-a întâmplat totuşi şi discuţia cu el însuşi a avut loc, V.
Mârza a optat pentru comportamentul unui adevărat aparatcik: devoţiune fără
limite faţă de partidului său, credincios ideologiei acestuia, fără a se abate,
chiar dacă adevărul era altul, de la linia „trasată“ de acesta. Un cunoscător
din interior al nomenklaturii acelor timpuri, cunoscător direct, dar şi prin
relaţiile sale de familie, notează într-un loc al celei mai recente cărţi de
confesiuni ale sale: La sănătate,
ministru era Vasile Mârza, iar ministru adjunct Ofelia Manole, înainte să devină
şefa Secţiei de cultură a Comitetului Central. Cu Mârza a lucrat şi mama şmedicţ,inclusiv în perioada detaşării ei la CC
ca să-l înveţe rusa pe Moghioroş. Acest Mârza era de o simplitate mentală, ca să
nu zic direct prostie, proverbială8.
Personal, nu judec şi nu acuz, scriu aceste
documentare despre „boala politicii“ la unii medici sine ira et studio.
