În anul când am dat
„Statul“, acad. N. Gh. Lupu, creatorul primului Institut de Medicină Internă
din România (1949), titularul Catedrei de la „Colentina“ nu prea mai avea răbdare
să asculte prostioarele viitorilor medici aflaţi în faţa examenului de absolvenţă.
De aceea, îşi delegase atribuţiile către cei doi străluciţi conferenţiari ai săi,
Radu Păun şi Veniamin Runcan, viitori profesori şi conducători de clinici,
flancaţi de asistentul grupelor de studenţi. Examenul de stat cuprindea prezentarea tezei, dar şi evaluarea cunoştinţelor
candidatului la principalele materii: Clinică medicală şi Terapeutică; Igienă şi
Organizare sanitară. Nu lipsea cea de-a patra probă, la fel de importantă şi
contând pentru media finală ce se înscria pe diploma de doctor-medic:
marxim-leninism. Păi, cum altfel să te duci la ţară, în satul Glodosu’, de pildă,
neelectrificat, necanalizat, unde reşoul cu butelie de aragaz pentru fiert apa
de ceai şi ouăle fusese văzut pentru prima oară de localnici odată cu sosirea
prea tânărului medic, iar tranzistorul «Electronica» aşezat în dreptul ochiului
de geam, ca să „prindă“ bine undele hertziene, neliniştea nedumerita gazdă (– Cine e în cutia aia de cântă, dom’le ?).
Grupa noastră fusese
repartizată conferenţiarului dr. Radu Păun. Suferea, cred, de albinism, purta ochelari
negri – era urât foc – dar cartea pe care o ştia de i se dusese buhul, talentul
său didactic excepţional îi conferiseră admiraţia studenţilor, ceea ce nu era uşor
de dobândit în acele vremuri. Cu acelaşi respect îl priveau însă şi cei mai mulţi
dintre colaboratori şi doctoranzi. Un fost student, Constantin Dumitrache, astăzi
cunoscut profesor de Endocrinologie, răspunzând la întrebarea unui interviu: – În ce măsură spitalul este important pentru
practica medicală?, îşi aminteşte cum decurgea examinarea unui pacient sub
privirile scrutătoare ale lui Radu Păun: „Practica în spital este cea mai
importantă. Degeaba ştii teorie. Vă povestesc o istorioară. Dădeam examen de
extern cu profesorul Radu Păun. Am dezvelit bolnavul – când proful m-a pus să
îl consult –, cam până la genunchi. Găsisem semne care indicau un ulcer. În
ultima clipă, îmi dau seama că nu i-am dezvelit picioarele. Trag pătura şi găsesc
o leziune de tip arterită, de toată frumuseţea. Dacă nu făceam acel gest
reflex, era vai şi amar de mine. Am
schimbat tot diagnosticul. Mi-a zis profesorul: «Păcătosule, ai scăpat!»“1.
„Păcătos şi vai de
mine“ aş fi putut fi şi eu la examenul de Clinică medicală şi Terapeutică, dacă
n-aş fi aflat de mâna de ajutor pe care profesorul Radu Păun o întindea candidaţilor.
Nu exista bibliografie pentru examen, trebuia cunoscută toată materia din toţi
anii de studiu. Trăgeai un bilet din cele întoarse cu partea scrisă pe masă şi
găseai, aşteptându-te, trei întrebări bătute la maşina de scris, din întreaga
patologie internă! Aproape imposibil pentru un oarecare student finalist să
poată răspunde pe măsura exigenţelor examinatorului, în aşa fel încât să ia o
notă care să nu influenţeze în jos media generală şi deci la repartiţie să nu
aibă ca „opţiune“ fie Cuca Măcăii, fie Cucuieţii din
Deal... Şi atunci
profesorul, dându-şi seama că absolventului nu-i va fi posibil să revadă miile
de pagini din tratate, cursuri şi notiţe, în timpul scurt avut la dispoziţie
(examenele succedându-se în patru zile consecutiv), lansase – neoficial! –
propunerea că, dacă un candidat acceptă o discuţie liberă cu dsa din toată
materia unui singur aparat, e dispus să-l examineze pentru notă din materia
dorită. Şi atunci, am pus la cale următoarea stratagemă: îl ştiam, în acel
moment, preocupat de bolile alergice, de colagenoze, de reumatologie. Dacă îmi
va pune întrebarea: vrei să răspunzi fără
să tragi bilet?, să accept şi, când va dori să afle din ce capitol anume al
Medicinii interne, să spun: – Bolile de
colagen, domnule profesor! Aşa am procedat. După ce am enunţat domeniul, a
făcut o pauză de câteva secunde (întrebându-se, poate, dacă sunt la curent cu
cercetările sale recente, mirându-se de îndrăzneala candidatului) şi examenul a
început. Răspundeam bine, dialogul se prelungea – e drept că punând la
socoteala minutelor nu puţinele sale intervenţii –, ne apropiam de final, când
am crezut că e timpul să scot din mânecă ultimul as, crezând, în inocenţa mea
(inocenţă sau insolenţă?), că îl voi „da pe spate“, cum se spune astăzi în
argoul junilor. Pregătindu-mă în
domeniul amintit, oricum mai restrâns decât dacă aş fi reluat întreaga materie,
citisem şi vreo două articole din revistele de specialitate la zi în acel
moment. Din cuprinsul uneia – cea mai recentă –, înregistrasem denumirea ununi
nou medicament mai eficace într-o anumită colagenoză. Şi mă gândeam că ar da
bine dacă l-aş aminti, en passant,
punându-l în încurcătură (!) – poate că, ocupat cu examenele şi clinica,
n-apucase încă să-l citească. Aş, de
unde! Era în temă, n-a părut deloc surprins de savantlâcul meu şi – cu bunăvoinţa
caracteristică – a intervenit cu detalii. Am primit nota nouă.
Radu Păun (1915–2005)
a venit în Bucureşti de la Iaşi, după ce a participat la cel de-al Doilea Război
Mondial. Absolvise liceul la Hotin şi Chişinău, Facultatea de Medicină – la Iaşi
(fondată la 1 dec. 1879!) şi obţinuse (în 1940) diploma de Doctor în Medicină
al Universităţii Mihăilene, cu rezultate excelente. Fusese extern (1938), apoi
intern până în 1942, când susţine concursul de medic secundar, fiind încadrat
la Spitalul „Sf. Spiridon“, aşezământ medical cu o tradiţie de două secole şi
jumătate în îngrijirea bolnavilor. La „Colentina“, începând din 1945, a fost
unul dintre apropiaţii profesorului N. Gh. Lupu – devenind conferenţiar. În
1965, promovat – prin concurs – profesor universitar, a fost numit şeful
Clinicii Medicale de la Spitalul „Cantacuzino“. „Dosarele“ îl descriu ca un
„element sobru şi serios“2. Deşi testat (citeşte: provocat)
continuu, „pe tema Cehoslovaciei şi a Cadrilaterului“, dr. Păun dă întotdeauna
răspunsuri pe linie. Astfel încât va fi „în cărţi“ pentru a avea cinstea de a
se ocupa de sănătatea tovarăşilor din conducerea de partid şi de stat!
Vigilente, organele îl urmăresc un timp, deoarece, la restaurantul „Casei
Universitarilor“, alături de alţi profesori români, participase la un dejun
oferit unui medic din Republica Federală Germania, venit în România cu ocazia
unui congres de balneologie. Dar şi cu acest prilej, discuţiile despre
Cehoslovacia (politica României în chestiunea intrării în Praga a armatelor
unor ţări afiliate Pactului de la Varşovia) sunt dirijate de el către alte
subiecte, îndeosebi profesionale. I se ascultă telefonul, iar urmăritorii
notează: „Din verificările făcute la
domiciliul celui în cauză s-a constatat că acesta este o persoană foarte retrasă,
necomunicativă cu vecinii (sic), rezumându-se doar la raporturi de salut
reciproc. Păun Radu nu e cunoscut cu rude în străinătate şi nici nu a fost
observat să primească (sic) corespondenţă de la persoane din străinătate.(...).
Soţia acestuia Păun Florica, fiica lui Grigore şi Florica Popaţ, născută la 23
iul. 1919 în Iaşi este de profesie medic şi lucrează la Spitalul de copii Gr.
Alexandrescu. Aceasta este o persoană serioasă, respectuoasă cu vecinii,
rezumându-se la salut reciproc.“ (raport redactat şi semnat de cpt. Breşfelean
Vasile şi Gheorghiu Mihaela, 23 oct. 1968)3. După 22 de ani de
activitate –, îngrijirea bolnavilor, profesorat, cercetare – s-a pensionat
(1977). A fost ministru al sănătăţii
între 18 martie 1975 şi 16 iunie 1976, era membru de partid din 1963 şi alesmembru supleant al CC al P.C.R. (28
nov. 1974 – 23 nov. 1979). A fost deputat
în Marea Adunare Naţională (1975–1980) şi vicepreşedinte al Consiliului Sanitar Superior. Nimeni nu-şi aminteşte de vreo contribuţie – dincolo
de obligaţiile de rutină – în calitatea sa de ministru... La reînfiinţarea
Academiei de Ştiinţe Medicale (dec. 1969) prin Decret al Marii Adunări Naţionale
(preşedinte în acel moment, Şt. Voitec), prof dr. Radu Păun a fost unul din cei patru vicepreşedinţi
(preşedinte, acad. Aurel Moga), fiind, în acelaşi timp, şi preşedinte al Secţiei de Medicină clinică4. Profesorul
Radu Păun rămâne în Istoria Medicinii pentru temeinica sa pregătire profesională,
ştiinţa sa de carte enciclopedică, numeroasele lucrările publicate şi mai ales
pentru cele două mari opere destinate învăţământului medical duse la capăt sub
redacţia sa: „Terapeutica medicală“ (trei volume) şi „Tratatul de Medicină
Internă“ în mai multe volume, apărute la Editura Medicală. Prefaţa la
„Terapeutica...“ este un adevărat eseu asupra relaţiei medic–bolnav–terapeut,
asupra posibilităţilor moderne de intervenţie salutară în cele mai multe boli,
dar şi asupra faptului că efectul terapeutic al medicamentelor se află adeseori
alături de cel nociv – adevăr ce trebuie să fie întotdeuna prezent în mintea
medicului. Dar, atrage atenţia profesorul Radu Păun: „Noţiunile cuprinse în această lucrare, ca şi cunoştinţele orcât de
numeroase culese din alte cărţi şi reviste, nu permit medicului să trateze
bolnavul cu maximum de eficacitate şi să epuizeze posibilităţile pe care el le
poate pune în slujba îngrijirii acestuia. Există o mare diferenţă între a trata
o boală şi a îngriji un bolnav. A îngriji un bolnav nu înseamnă numai a elabora
o tactică şi o strategie cât mai ştiinţifică, a individualiza tratamentul,
a-l adapta la suferinţa fizică şi psihică
a bolnavului, a-i urmări şi controla efectele, ci şi a crea un climat de
încredere, de calm, de speranţă, de colaborare consimţită şi convinsă a
bolnavului. Niciodată nu trebuie lăsată bolnavului impresia – chiar când
gravitatea bolii sale depăşeşte posibilităţile terapeutice – că nu se mai poate
face nimic, ci că este mult de făcut, chiar acolo unde vindecarea, sau măcar
ameliorarea, este exclusă. Supraestimarea tehnicii, pierderea în detalii, echivalarea
vindecării sau ameliorării cu o simplă «reparare» conferă actului terapeutic
caracterul de tehnicitate, dar eficienţa sa rămâne totuşi deficitară, dacă
gestului terapeutic îi lipseşte latura umanitară de înţelegere şi de ajutorare
a bolnavului, de înţelegere şi respectare a suferinţei sale; prin acest
generator de idei şi de sentimente, se stabileşte legătura dintre bolnav şi
medic (...), în actul terapeutic medicul trebuie să pună cele mai preţioase
calităţi ale minţii şi inimii sale: competenţă, perspicacitate, rigurozitate,
bunătate, dragoste, caritate devotament“.
În cazul profesorului Radu Păun, relaţia cu puterea şi
partidul comunist consta în „luări de cuvânt“ la şedinţe, de tipul: îl cunosc
pe tovarăşul, e un tovarăş bun profesional, desfăşoară activităţi în cadrul
sindicatului, scrie la gazeta de perete; îi recomand să fie mai combativ în
cadrul organizaţiei noastre etc... Iar dacă a fost mereu cooptat în diverse
structuri ale statului şi patidului, explicaţia rezidă, cred, în recunoaşterea
valorii sale profesionale. Când unui ministru al sănătăţii i s-a cerut să
recomande un internist pentru a face parte dintre medicii care urmau să-l însoţească pe „Tovarăşul“ într-o vizită în
străinătate, unul din cei doi propuşi a fost profesorul Radu Păun. Elena Ceauşescu,
citind lista, s-a supărat: – Iar mi-l trimiţi pe chelul ăsta, ar fi spus, iar
despre cel de-al doilea: – N-ai găsit pe altul, decât pe grasul ăla mustăcios?!
Lenuţa avea – iată – criterii „estetice“ care precumpăneau asupra celor ţinând
de competenţă... Dar „ataşamentul“ profesorului Radu Păun faţă de Partid ar
putea avea şi o explicaţie ţinând de „dosar“: soţia sa, Florica, medic, era
fiica marelui anatomist şi om de cultură Gr.T. Popa, care a cochetat pentru
scurtă vreme cu stânga comunistă. Pentru scurtă vreme, deoarece, în 1947, în
aula Ateneului Român, savantul rostise una dintre celebrele sale conferinţe:
„Morala creştină şi timpurile actuale“. Or, conţinutul acestei conferinţe i-a
dezamăgit pe „tovarăşii de luptă“, mai ales că sala fusese plină ochi. Urmarea
a fost că l-au demis din funcţia de decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti
şi din aceea de vicepreşedinte al ARLUS, încercându-se arestarea lui. L-au apărat
studenţii, adăpostindu-l în subsolul Institutului de Anatomie. Gr. T. Popa afirmase: „Dacă Iisus ar începe astăzi propovăduirea sa, este foarte probabil că,
înainte de a fi răstignit, ar fi considerat reacţionar şi şi-ar încheia repede
cariera sa profetică într-o celulă întunecoasă, în numele ideilor
progresiste!“ Or, astfel de informaţii
despre socrul său figurau în dosarele de la „cadre“ ale profesorului R. Păun...
