După aproape două decenii de indiferenţă faţă de Istoria
medicinii, această disciplină pare să reintre în atenţia, dacă nu
a studenţilor şi tinerilor medici, cum ne-am fi dorit, a
iatroistoriografilor şi cercetătorilor maturi şi avizaţi, care şi-au
amintit că în sipetul cu documente lăsat de înaintaşi sunt
unele de pe care praful merită scuturat, iar informaţiile găsite
– multe inedite – merită a fi procesate şi oferite publicului. (...)
Medicina românească, întotdeauna europeană, niciodată izolată în mod absolut între propriile-i graniţe, nici chiar în perioada comunistă, are un valoros trecut, oameni care şi-au onorat profesia, precum şi o elită formată şi perfecţionată în ţară, dar şi în şcoli apusene, personalităţi recunoscute în lume pentru observaţiile şi descoperirile lor, pentru lucrările comunicate sau publicate. De la începutul anilor optzeci ai secolului trecut, de la Istoria medicinii româneşti, carte de aproape 600 de pagini, apărută la Editura Medicală, sub redacţia unui colectiv condus de profesorul Valeriu L. Bologa, şi până în 2008, când la Editura Academiei vede lumina tiparului Istoria universală a medicinei şi farmaciei (1.000 de pagini, format A4), temerară încercare a unui singur autor, dl dr. Radu Iftimovici, nu s-au mai publicat în limba română lucrări similare, două dintre motive fiind, anterior evenimentelor din decembrie ’89, restricţiile „autocenzurii“ impuse editurilor, iar după acest an, costurile în escaladă necesare transformării unui manuscris în operă finită. Probabil că nici Istoria… dlui R. Iftimovici nu ar fi ieşit până la urmă vie la mal, fără substanţiale sponsorizări şi răbdare benedictină a colectivului redacţional şi tehnic, confruntat cu un volum copleşitor de date, colaţionări şi dificultăţi de paginaţie.
O carte, câteva monografii, şedinţe ale unei societăţi de profil dominate de comunicarea amintirilor unor medici seniori, o rubrică permanentă – chiar dacă ţinută de două decenii în săptămânalul Viaţa medicală – nu rezolvă nici pe departe problemele disciplinei de Istoria medicinii în ţara noastră… Unde este Muzeul Naţional de Istoria Medicinii, de atâta vreme propus de noi spre înfiinţare; unde Biblioteca, de acelaşi rang, ori dorita revistă de Istoria medicinii – cu rezumate în limba engleză – care să permită punerea în valoare a contribuţiei româneşti de-a lungul secolelor, acum, când am redevenit membri ai Uniunii Europene? De aceea, dobândim speranţă, observând la Bucureşti, la Catedra de Istoria medicinii, condusă de dl prof. dr. N. Marcu, numirea unui conferenţiar tânăr, cu pasiune şi vocaţie pentru domeniu, deja autor al unor interesante scrieri, animat de cele mai bune intenţii de revigorare a activităţilor de repunere în lumină a trecutului profesiei noastre, a învăţămintelor ce ar rezulta şi ar putea fi benefic oferite generaţiei actuale de medici. E vorba de dl Octavian Buda, al cărui CV de moment mi se pare cel puţin promiţător, pentru schimbare şi pentru progres. Născut în 1966, dsa este absolvent al U.M.F. „Carol Davila“ (1992), dar şi al celei de Filozofie a Universităţii Bucureşti (1997); este medic primar psihiatru în cadrul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici“, doctor în ştiinţe medicale, laureat al unor premii internaţionale, autor de studii de psihiatrie şi psihanaliză judiciară, antropologie psihiatrică şi culturală, istoria medicinii şi bioetică. Dintre cărţile publicate în ultimii ani, trebuie citate: Iresponsabilitatea (2006); Criminalitatea, o istorie medico-legală românească (2007); O antropologie a marginalului. Psihiatria judiciară românească 1860–1940 (2007).
În anul 2009, bibliografia sa sporeşte cu noul volum pe cât de original ca demers, pe atât de important pentru valorificarea trecutului spiritualităţii româneşti şi, nu în ultimul rând, pentru Istoria medicinii, intitulat DESPRE REGENERAREA ŞI… DEGENERAREA UNEI NAŢIUNI. Dl conf. dr. Octavian Buda adună, între copertele unui volum de peste 300 de pagini (Editura „Sens Tritonic“, cu un Cuvânt înainte de prof. dr. Florian Popa, rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“), textele integrale ale discursurilor unor mari personalităţi ale medicinii româneşti (cu o singură excepţie, între cele 16 figuri ilustre de medici, aceea a istoricului Alexandru Xenopol), discursuri prilejuite de evenimente cuprinse între 1872 şi 1912, în vremea regelui Carol I, precum: primirea ca membri ai Academiei Române; inaugurarea unor instituţii medicale şi culturale importante pentru societatea românească a timpului; deschiderea cursurilor la Facultatea de Medicină din Bucureşti; înfiinţarea unor societăţi medicale sau iniţierea unor festivităţi omagiale.
Personalităţile ale căror rostiri sunt astfel antologate, „publicate în mare majoritate ca extrase (în ediţie restrânsă) sau incluse în analele academice ori în revistele de specialitate şi acoperind un interval de 40 de ani“, sunt următoarele: Anastasie Fătu – Despre încercările făcute pentru dezvoltarea ştiinţelor naturale în România, discurs de recepţie în Academia Română (1872); Iacob Felix – Despre mişcarea populaţiei României, de asemenea, discurs de recepţie în Academie (1880); Mihail Petrini-Galatz – Istoria anatomiei generale; Lecţia de deschidere a cursului de histologie şi tehnică microscopică la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1881); Constantin Esarcu – Discurs pronunţat cu ocazia punerii pietrei fundamentale a palatului Ateneului (1886); Nicolae Kalinderu – Introducere la Clinica medicală din Spitalul Brâncovenesc (1887); George Ion Stoicescu – Lecţia de deschidere a cursului de clinică internă la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1887); Grigore Romniceanu – Discursul la deschiderea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, anul şcolar 1888–1889 (1888); Alexandru Vitzu – Discursul cu ocazia inaugurării Institutului de Fiziologie (strada Enei) (1892); Mina Minovici – Discurs ţinut cu ocazia deschiderii Morgii (1892); Victor Babeş, discurs de recepţie în Academie – Despre transmiterea proprietăţilor imunizante prin sângele animalelor imunizate (1895); Thoma Ionescu – Lecţie clinică de deschidere. Activitatea ştiinţifică şi operatorie a Serviciului II Clinico-chirurgical de la Spitalul Colţea (1897); Constantin Dimitrescu Severeanu – Inaugurarea cursului de clinică chirurgicală pentru anul 1899-1900 (1899); Nicolae Paulescu – Definiţia fiziologiei: Lecţia de deschidere a cursului de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1900); Alexandru Sutzu – Alocuţiunea la inaugurarea Societăţii de Neuropatologie şi de Psihiatrie (1906); Gheorghe Marinescu – Progresele şi tendinţele medicinei moderne, discurs de recepţie în Academie (1906). În fine, Al. Xenopol, discursul aniversar la Academia Română, din 2 martie 1912, despre – şi acum ne explicăm „misterul“ cuprinderii alocuţiunii istoricului în suita de medici – „Nicolae Kreţulescu: 1812–1900–1912“. „Ideea acestui volum – scrie dl conf. dr. Octavian Buda în Notă asupra ediţiei – este de a oferi, de o manieră concentrată şi organizată tematic, o serie de acte culturale care fac parte din zestrea românească de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX“. Dar, munca antologatorului nu s-a mărginit numai la căutarea în arhive, urmată de şansa găsirii documentelor, şi la aşezarea într-o anumită ordine, cronologică, a discursurilor, ci la acel travaliu de concentrată atenţie şi meticulozitate, constând în verificarea datelor, compararea informaţiilor din mai multe surse, asigurarea fluenţei şi coerenţei textelor, potrivit normelor de exprimare actuală, cerinţelor gramaticale, lexicale, ortografice şi de punctuaţie ale zilelor noastre. De asemenea, prin pertinente note de subsol, se explică afirmaţii sau trimiteri la lucrări, făcute de autorii respectivi. Nu mai puţin importante sunt „medalioanele“ de la finele volumului (Scurte schiţe biografice ale autorilor), având în vedere necesitatea de a (re)aminti cititorilor, îndeosebi celor tineri, amănunte din viaţa şi opera personalităţilor ale căror expuneri au fost culese în volum.
Anastasie Fătu (1816–1886), doctor în medicină la Sorbona, dar şi în drept (Viena), a fost cel dintâi medic pediatru din Moldova, organizând, ca director al Institutului Gregorian din Iaşi, nucleul asistenţei materno-infantile din această provincie istorică şi prima creşă pentru copiii abandonaţi (împreună cu dr. Gh. Cuciureanu), a instruit primele moaşe oficiale şi a avut contribuţii esenţiale la înfiinţarea Facultăţii de Medicină din Iaşi (1879). Meritele acestui mare înaintaş nu se opresc doar la cele enumerate, fiind cu mult mai numeroase. Astfel, el a stabilit criterii ştiinţifice pentru Medicina legală de la noi, redactând, în 1863, un Proiect de organizare a poliţiei sanitare şi igienei publice în România, „un adevărat cod sanitar, în care intrau toate legiuirile şi reglementările medicale ale timpului, începând cu funcţionarea organelor sanitare centrale şi terminând cu asistenţa bolnavului psihic, verificarea deceselor şi a actelor aferente.“ (Oct. Buda). Alexandru Vitzu (1852–1902), licenţiat în ştiinţe naturale (Sorbona), dar şi medic (Facultatea de Medicină din Paris) este considerat drept fondator al Şcolii române de fiziologie experimentală, al endocrinologiei comparate; a lăsat lucrări asupra regenerării centrilor optici cerebrali, a celulelor nervoase; a scris despre glandele cu secreţie internă şi despre funcţia rinichiului, după cum consemnează în medalioanele deja amintite, dl Oct. Buda. George Ion Stoicescu (1848–1932) este cel care – la Spitalul „Colţea“ – a creat un laborator modern de bacteriologie şi anatomie patologică, loc unde avea să lucreze viitorul anatomist şi antropolog Francisc Rainer (…). Am ales pentru exemplificare doar aceste trei nume, pentru că, prin comparaţie cu N. Paulescu, Iacob Felix, Mina Minovici, Victor Babeş ori Thoma Ionescu, aceşti savanţi mi se par a fi astăzi pe nedrept uitaţi.
Ar mai fi de adăugat faptul că parcurgerea discursurilor prezentate de dl conf. dr. Octavian Buda este departe de a fi una aridă. Patosul patriotic al discursurilor îl emoţionează pe cititor; referirile la situaţii sociale şi economice, asemănătoare în multe privinţe cu cele actuale, stimulează reflecţia*, iar limbajul, care, prin bunul-gust al îngrijitorului antologiei păstrează, câteodată, cuvinte astăzi desuete conferă un farmec deosebit lecturii. O lectură pe care o recomand în aceste zile, poate, pentru unii dintre dv., de vacanţă.
