Și acum îmi este vie reacția
acelui om. Fusesem invitat la un restaurant cu specific românesc,
să-l cunosc pe fiul unui mare profesor. Fost profesor. Doctorul care
mă sunase și mă poftise la o porție de mici era nerăbdător să
ne pună în legătură. Când masa era aproape pe sfârșite și
taraful în pauză, dr. M. C. bătu ușor cu dinții furculiței
într-un pahar de vin pe care tocmai îl golise. „L-am invitat pe
Richard să-i povestești de dom’ profesor!”, aproape că strigă
amicul meu. „El e cu istoria medicinii și poate să scrie ceva…
Dacă ai poze sau ce vrei tu să-i arăți…” Toți cei de la masă
s-au întors către mine, dar nu apucară să mă privească bine că
un pahar aruncat pe jos le-a făcut inima să tresară. „Am crezut
că vin aici să ne simțim bine, nu să vorbim despre nu știu cine.
Dom’ profesor!... M-am întors în țară și tu asta vrei să fac?
Să mă pui să vorbesc… și despre ce?!” Se făcuse liniște și
ochii tuturor oamenilor de la celelalte mese erau îndreptați înspre
masa noastră. Pesemne că le părea că e ceva regizat. Specific
românesc. Dar nu era.
Toți cei de la masă încercau să-l
calmeze, să-l liniștească, dar îl agitau și mai tare. Mă
simțeam ciudat și nu știam cum să mă comport. Nici n-am realizat
când a ajuns în dreptul meu. „Ai fost invitat să mă cunoști?
Da’ ce-s eu? Actor? Sunt vreo celebritate și vrei să-ți
povestesc trecutul? Să-ți vorbesc despre mine? De familia mea?
Auzi, familia mea!” Unii îi făceau semn să tacă, alții îl
trăgeau de lângă scaunul meu, iar chelnerii făceau semne prin
care ne sugerau că mai sunt și alți clienți și că îi deranjăm.
„Mă și vedeai scotocind prin pod, coborând cu maldărul de
albume și lăcrimând povestindu-i acestui domn cât de minunat era
tatăl meu, ce lecții de viață îmi dădea și cât de mândru
sunt că istoria… istoria medicinii îl venerează!” Și se porni
să aplaude și să se încline în fața noastră.
A luat un pahar
de vin din fața cuiva și, după ce l-a golit pe jumătate, s-a
plasat în capul mesei, îndepărtându-l ușor pe comeseanul ce
ocupa acel loc. „Dacă pentru unii de aici, sau pentru omu’ ăsta
de care spuneți că e cu istoria medicinii acel individ
era «Dom’ profesor», pentru mine nu știu să vă spun cine și
ce era. Poze zici? Care poze? El operând, el la congrese, în
mijlocul studenților, cu cei din clinică, consultând, dând un
interviu. V-ați întrebat dacă am avut vreodată în casă o
fotografie pe spatele căreia mama să fi scris: «Noi… undeva»
sau el să fi notat «Cu fiul meu… acolo»?! Teancuri de imagini cu
el, decupaje din ziare cu și despre el, broșuri, extrase de
lucrări, diplome, cutii cu medalii, decorații… peste tot. Nici în
camera mea nu puteam să am universul meu. Și acolo atârnau pe
pereți tablouri de la pacienți și tot felul de obiecte primite de
la diverși admiratori. Îmi încadrau spațiul în care trăiam.
Toată casa era în doliu pentru mine. Visam des că pozele,
tablourile, diplomele și tot ce provenea de la el erau negre. Casete
negre tapetau pereții. O casă îndoliată, plină de obiecte
moarte. În vreme ce pentru voi orice mișcare a lui însemna viață,salvarea
încă unei vieți, pentru mine însemna moartea încă unei părți
din suflet. Cu cât numărul salvaților creștea, cu atât se
înmulțeau umbrele sufletului meu. Mama, Dumnezeu s-o odihnească,
era o extensie a lui menită să-l slujească până a ieși din
casă. Accepta tacit și niciodată nu am auzit-o să se plângă.
Fiecare succes al lui își găsea locul pe câte un perete, pe câte
un raft ori pe masa din sufragerie care ajunsese la un moment dat să
aibă loc doar pentru o ceașcă de cafea. Povestea seara doar despre
tumori și lucruri îngrozitoare. Îi vedeam fața mamei cum se
schimba, dar își făcea de treabă și nici nu cred că mai auzea
toate acele întâmplări îngrozitoare. Erau succesele lui, dar mie
îmi ajungeau altfel în inimă. Pe cât se lăuda cu viețile
salvate, pe atât parcă auzeam că a retezat nu știu câte capete.
O vreme am și refuzat să citesc. Oricum, pe unde mergeam în casă
dădeam doar de cărți cu nume de boli, cu titluri greu citibile.
Aveam două categorii de cărți: cele pe care el mi le indica să le
citesc și cele pe care le aveam sub pat și pe care le puteam răsfoi
cât el nu era acasă. Nu-mi era teamă că-mi va găsi cărțile.
Trecea rar prin camera mea. Și când trecea o făcea ca să-și mai
vadă nu știu ce colecție de obiecte. La școală unii mă priveau
cu invidie. De fapt eu îi invidiam pe ei. Îi simțeam fericiți”.
Nici n-am realizat liniștea din jur.
Cred că toți cei de la acea terasă au intrat în piesă. Realmente
asistam la o reprezentație. Actor și public fără voie.
Era un om care suferise. Și mulți
cu siguranță îl priviseră atâția ani cu alți ochi. După
terminarea liceului a plecat din oraș să studieze dreptul. Însă o
făcuse după ce colindase prin mai multe zone ale lumii. Nu mai
locuia de mult în România. Casa în care a copilărit a vândut-o
și a donat banii unei fundații care se ocupă de copiii bolnavi de
cancer. „Mama a mai trăit câțiva ani după ce el a murit. Am
cumpărat un loc de veci în alt cimitir. Plătesc pe cineva să-i
îngrijească mormântul lui. Doar la al mamei merg atunci când
revin în țară. Pozele? Diplomele? Toate hârtiile cu titlurile
academice? Vrei să le vezi?”, mi se adresă. „Primele au fost
care au părăsit casa. Le-am spus celor care le-au cărat să le
ducă unde știu. Unde sunt? Habar nu am. Le-au ars? Le-au vândut?
Le-au aruncat? Nu m-a interesat. Când le-am văzut plecate din casă
am simțit că mi s-a luminat sufletul”.
A băut puțină apă minerală, a
scos niște bani, i-a așezat sub o farfurie și a plecat.
