Grigore privea fotografia şi-şi amintea de
acele vremuri. Zâmbea şi citea ceea ce scrisese atunci pe spatele fotografiei:
„Iar dacă anii trec mereu / Şi-ngroapă un trecut, / S-alungi părerile de rău, /
Să uiţi când vei fi slut“. Grigore se îndrăgostise. De Florica. Colega sa de
facultate. Într-o scriere cu caracter autobiografic îşi amintea acele momente:
„Dacă Dumnezeu vrea să zăpăcească doi oameni, atunci să-i lase singuri pe un
cerdac acoperit de verdeaţă şi să facă împrejur tăcere, tăcere de pustiu; şi
unul din cei doi să fie femeie“ (Paul Gore, Dibuiri
sentimentale. Pagini din „Ionel Năzuinţă“, 1937).
Florica era frumoasă şi plină de farmec. Într-un
sfârşit de iarnă, cu gândul la ea, Grigore scria: „Eterna lege ce-a desprins /
Din neguri chipul meu, / Pe fruntea lui nu a aprins, / Eternităţi de zeu. / De-aceea
timpul ne-ncetat / Pătează un portret, / Şi creşte un urât bărbat / Dintr-un
frumos băiat. // Dar anii care i-am ajuns, / S-atâta de frumoşi, / De când în
suflet mi-a pătruns / Farmec de ochi focoşi, / Încât chiar dacă trec mereu / Şi-ngroapă
un trecut, / Alung părerile de rău / Şi uit că sunt mai slut“. Florica avea să
citească mai târziu aceste versuri. Şi le recitea ori de câte ori Grigore era
departe. Se căsătoriseră. Viaţa a făcut să stea adesea mult timp departe unul
de altul. Îşi scriau des. Corespondenţa trimisă de Grigore soţiei sale dă seama
de o relaţie deosebită ce a existat între ei. Din copilărie a înţeles ce înseamnă
o familie. Suferise mult şi suferinţa îl maturizase. L-a făcut să înţeleagă
multe lucruri şi mai ales rostul familiei.
Ana-Florica, sau Florica, după cum semna, se
născuse la Huşi (jud. Fălciu), în anul 1891. Era fiica lui Emanoil Cernătescu,
prim consilier al Curţii de Apel din Iaşi, şi a Elenei Poni, casnică (fiica
profesorului Petru Poni); aceştia mai aveau şi alţii copii: pe Maria, Lucia,
Aurel şi Radu – viitor profesor al universităţii ieşene. După ce a urmat
Pensionatul „Humpel“ din Iaşi, în 1913 s-a înscris la Facultatea de Medicină a
universităţii ieşene. Aici a cunoscut-o Grigore. Ochii şi fineţea ei îl făcură
să se îndrăgostească. Pasiunea pe care o avea tânăra studentă faţă de studiu îl
determina pe junele Grigore s-o îndrăgească mai mult. În sufletul său s-a
aprins flacăra iubirii. A cerut-o de soţie şi, Florica acceptând cu bucurie,
după ce au primit binecuvântarea părinţilor, s-au căsătorit. Căsătoria civilă a
avut loc la Primăria din Şurăneşti, locul naşterii lui Grigore, la 1 iulie
1918, iar cununia religioasă s-a oficiat o săptămână mai târziu în Iaşi.
În
timpul studenţiei, Florica Cernătescu-Popa a lucrat ca intern şi extern în
cadrul clinicilor Spitalului „Sf. Spiridon“ din Iaşi şi a fost mobilizată în
Primul Război Mondial pentru asigurarea asistenţei sanitare în cadrul
Spitalului Crucii Roşii şi al altor spitale ieşene. Datorită modului exemplar în
care a îngrijit pe răniţii evacuaţi de pe front şi pe bolnavii din spitale, la
finalul conflagraţiei i-au fost conferite importante distincţii: „Crucea
Comemorativă a războiului 1916–1918“ fără barete şi „Medalia de onoare“ din
partea Ministerului de Război al Franţei. I s-a acordat, la 9 mai 1939, Brevetul şi „Medalia Centenarului Regelui Carol I“.
Recunoaşterii
oficiale i se adaugă una profundă: prin două scrisori primite din partea unor
soldaţi răniţi, în care aceştia îi aduc mulţumiri pentru „mâna gingaşă şi de
bine făcătoare“ cu care i-a îngrijit pe front.
Grigore
şi Florica Popa au avut patru copii: Florica, Grigore, Teodor-Emanuel şi
Maria-Elena. Dacă numele primilor copii au fost puse ca să-şi arate şi în alt
mod dragostea unuia pentru celălalt, următorii doi copii au fost botezaţi
Teodor şi Maria, nume pe care le purtau părinţii lui Grigore.
După
finalizarea studiilor medicale, şi-a urmat soţul la Bucureşti, la Iaşi şi, în
final, din nou în Capitală, unde acesta a fost profesor de anatomie, decan,
epitrop şi o figură importantă în peisajul sociopolitic şi cultural al României
interbelice.
A lucrat ca asistent în cadrul Catedrei de
Anatomie, având o activitate ştiinţifică importantă. A publicat numeroase
cercetări dintre care amintim, ca prim autor: „Les «Terminaisons en grappe» et un de leurs rôles possibles“, „Le recessus hypofisaire du troisieme
ventricule du cerveau“, „Terminaisons nerveuses, fuseaux neuro-musculaires et
leur origine possible des corpuscules de Golgi et de Ruffini“ şi altele
unde a fost coautor: „The sympathetic
innervations of the skeletal muscle in the wing of pigeon: its functions and
morphology“, „The infuence of the
sympathetic on the pigeon’s wing“, „Contributions
á l’étude de la morphologie de l’avitaminose B chez le pigeon“, „Certain functions of the midbrain in
pigeons“, „The flying-reflex in
pingeon“ (prim autor: Gr. T. Popa). A participat, în 1928, la Congresul
Societăţii de Fiziologie a Marii Britanii şi Irlandei (Londra), susţinând o
lucrare ştiinţifică elaborată împreună cu profesorul Popa. Alături de acesta, a
participat la traducerea şi completarea unei noi ediţii a tratatului „Anatomy of the Human Body“ („Gray’s Anatomy“), instrument de lucru
atât de necesar studenţilor medicinişti.
Ceea ce a înfăptuit Grigore T. Popa în plan ştiinţific
şi nu numai i se datorează în mare parte şi Floricăi Cernătescu-Popa, care
selecta şi culegea materiale ştiinţifice, traducea şi făcea corectura textelor,
dar şi pregătea atent preparate anatomice sau lame pentru histotecă, dar, cel
mai important, a reuşit să creeze acel echilibru spiritual necesar depăşirii încercărilor
prin care a trecut familia de-a lungul anilor.
Şi în
activitatea revistei Însemnări ieşene,
al cărei iniţiator şi codirector era Grigore T. Popa, a fost implicată în mod
activ: „şi-au dăruit munca fără precupeţire şi cu abnegaţie (…) soţii Florica şi
Grigore T. Popa şi familia lor. Adesea îi prindea ziua făcând corecturile
tipografice, expediţia, ori intervenţii pentru plata abonamentelor“, scria
Traian N. Gheorghiu în volumul „Miercurile de la Însemnări ieşene“. Celor prezenţi la şedinţele revistei le oferea
ceai, cafea şi câte o gustare. Singurul care refuza era Topîrceanu care, motivând
că „în subsolul clădirii Institutului de Anatomie erau depozitate, pe mese de
marmură, cadavre pentru disecţie, şi că-n orice lichid din partea locului
«plutesc stele»…“, îi răspundea doamnei Popa, cu politeţe: „Vă mulţumesc, doamnă,
dar nu iau nimic din ce se pune în gură…“.
La
ultima întâlnire pe care am avut-o cu dr. Grigore Gr. Popa, fiul soţilor Popa,
la 15 aprilie 2006, la Bucureşti, privind fotografia mamei sale, aflată pe unul
din pereţii apartamentului de unde locuia, a spus: „dacă tata nu ar fi avut şansa
să aibă o asemenea soţie, adevărată umbră a sa, ce-l înţelegea şi sprijinea în
toate, cred că nu ar fi făcut atâtea…“. Declarase şi public acest lucru, într-o
conferinţă susţinută la Iaşi: „Eu vreau să subliniez că dacă el a putut în
scurta lui viaţă să desfăşoare o activitate atât de intensă şi multilaterală, asta
s-a datorat şi soţiei lui, mama noastră, dr. Florica Popa, care l-a secondat cu
devotament şi înţelegere în tot ce-a realizat. I-a asigurat armonia familială şi
a participat zi de zi la activităţile lui de la culegere de literatură de
specialitate, traduceri, corectură, până la cele mai laborioase lucrări de
laborator de anatomie microscopică, impregnări argentice sau cu aur“.
Florica
Popa, după evenimentele anului 1947 şi mai ales după moartea lui Grigore T.
Popa, a avut de mult de suferit. Pensionarea, alungarea din locuinţa pe care o
avea la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi mutarea într-o cameră de la
periferia Capitalei, la care s-au adăugat prigoana asupra copiilor săi şi
sinuciderea lui Tudorel „în plină maturitate“ au afectat-o profund. A rezistat şi
a trecut prin toate cu nădejde şi, în anul 1986, a părăsit această lume.
„Pentru mine
acea rezervă mereu strălucitoare a fost viaţa de familie, în care o soţie
perfect înţelegătoare şi colaboratoare de intelect mi-a dat sentimentul unei persistente
armonii“. (Gr. T. Popa, Evoluţia unui om şi
evoluţia unei ştiinţe, 1942). 
