Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  EDUCAȚIE  »  Istoria Medicinei

Închizătorul de pluton al miniştrilor comunişti ai sănătăţii

Viața Medicală
Dr. Mihail MIHAILIDE miercuri, 6 noiembrie 2013

Chiar dacă apartenenţa la partidul comunist era importantă pentru a accede profesional, mulţi miniştri ai sănătăţii din perioada comunistă erau profesionişti desăvârşiţi (Burghele, Proca, soţii Bagdasar etc.). Despre „închizătorul de pluton“ – prof. dr. Victor Ciobanu – scrie dr. Mihail Mihailide, la rubrica Medicii şi morbul puterii.

Un ministru al sănătăţii inspectând circumscripţii şi dispensare din mediul rural – cum se numeau atunci – nu era fapt obişnuit. Iar când totuşi se întâmpla, o „brigadă de îndrumare şi control“ – desant de-altminteri anunţat – îşi făcea apariţia într-o localitate situată mai aproape de oraş şi mai săltată economic. Precumpăneau epidemiologi şi igienişti, pediatri, obstetricieni; nu lipseau tovarăşele de la sindicat şi de la Crucea Roşie. Ministrul adăsta la Sfatul Popular sosirea preşedintelui şi a secretarului de partid. Mă rog, o inspecţie pe toate „liniile“. După decembrie ’89, neobişnuit ar fi fost dacă vreunul din nenumăraţii ocupanţi ai fotoliului de la Sănătate şi-ar fi oprit BMW-ul în faţa vreunui cabinet cu medic – altă raritate – din vreo comună. Şi dacă motivul popasului n-ar fi fost, să zicem, o defecţiune de motor – eventualitate inacceptabilă pentru această marcă bavareză – prezenţa celor mai mulţi dintre miniştri s-ar fi chemat vizită şi nu inspecţie. Vizită, pentru că, oricât s-ar spune că la medicină – ca la fotbal – se pricepe toată lumea, nu cred că un licenţiat în alt domeniu (drept, finanţe, marketing etc.) – chiar dacă posesor de doctorate – poate întreţine un dialog pe teme profesionale cu un hârşit medic de familie, iubindu-şi îndeletnicirea vocaţională şi căutând să se ţină la curent cu noutăţile ei. Pentru mine, cel care întâmplător îl însoţeam pe ministrul sănătăţii, prof. dr. Victor Ciobanu, în judeţele Mureş şi Alba, discuţia sa cu distinşi colegi de medicină generală era prilej de mare satisfacţie intelectuală. Profesorul – un desăvârşit clinician – nu cerea să vadă registre. Solicita fişe de consultaţie ale pacienţilor şi, pe baza diagnosticului menţionat, purta un dialog paideic cu interlocutorul său. E adevărat, cu un vocabular ce părea preţios unora obişnuiţi doar cu basic -ul limbii române…
Ne aflaserăm în Târgu Mureşul autumnal, cu centrul burgului plin de trandafiri muribunzi şi dumitriţe multicolore, cu prilejul „Consfătuirii centrale de Medicină Generală“ (5–6 octombrie 1989), a doua reuniune ştiinţifică de anvergură naţională a practicienilor generalişti, după primul Congres de la Bucureşti (1987), ambele patronate spiritual de profesor. Calitatea sa de ministru şi programul celor două manifestări adunaseră o participare rar întâlnită pe vremea aceea la evenimente similare: sute de participanţi, cadre didactice din toate centrele medicale tradiţionale, chiar şi invitaţi străini.
Iar în Alba aveam să fim oaspeţii unuia dintre cei mai harnici directori de direcţii sanitare: dr. Liviu Vulcu, în lumea medicilor-scriitori cunoscut ca talentat umorist. Îmi amintesc refuzul directorului de a ne însoţi „pe teren“ – înţeles şi acceptat de profesor – pentru ca nu cumva prezenţa şefului direct să edulcoreze răspunsurile personalului de la dispensare la întrebările ministrului, dornic să „scaneze“ realitatea.
   La Consfătuire, profesorul Victor Ciobanu nu semnase doar de prezenţă, ci susţinuse raportul „Valoarea clinicii în medicina modernă“, elaborat împreună cu dr. Adrian Restian, atunci preşedinte al Societăţii de Medicină Generală. De fapt, textul rămăsese pe pupitru, iar asistenţa ascultase o disertaţie captivantă despre primatul clinicii în elaborarea diferitelor etape ale diagnosticului, raportul optim între investigaţia clinică şi cea paraclinică, evitarea abuzului în solicitarea laboratorului, fără ca vorbitorul să neglijeze câteva racursiuri imunologice. Din cele şase rapoarte şi corapoarte citez încă două: cel al prof. dr. Dan Enăchescu – un alt susţinător al generaliştilor în evidenţierea rolului acestora în asistenţa medicală – care, împreună cu membri ai Catedrei de Sănătate Publică de la IMF Bucureşti, abordase subiectul „Aprecierea validităţii şi a predicţiei unor procedee de diagnostic şi de screening“, următorul fiind redactat de dr. Grigore Buşoi: „Diagnosticul stării de sănătate“, cu originale puncte de vedere. Revăzând, după aproape 25 de ani, sintezele redactate la această manifestare ştiinţifică, sunt surprins să constat actualitatea unora dintre ideile cuprinse în rapoarte şi în numeroasele comunicări. De pildă, cele cu privire la metodele şi utilitatea verificărilor populaţionale pentru depistarea unor boli, screeninguri care astăzi consumă fonduri şi, prin modul cum sunt înţelese şi organizate, au adesea o finalitate îndoielnică. Dar de ce profesorul Victor Ciobanu se implicase atât de mult în problematica generalistului? O făcuse nu numai pentru că Organizaţia Mondială a Sănătăţii pleda de ani buni pentru a convinge guvernele statelor membre să reevalueze rolul şi locul acestui medic de „prim-contact“, viitorul medic de familie, în sistemele naţionale de sănătate, dar şi pentru faptul că dr. Victor Ciobanu debutase în cariera sa didactică universitară la o disciplină-soră, cea de Policlinică medicală.
   Multe detalii ale acestui turneu transilvan mi s-au şters din memorie, nu însă şi atmosfera particulară resimţită la recepţiile prilejuite de Consfătuire, întâlniri organizate în saloanele unui hotel interbelic târgumureşean ori la Palatul Culturii – clădire în stil secesionist, cu o admirabilă „Sală a oglinzilor“. Exagerând, poate, ambientul – roşul stins al draperiilor şi fotoliilor, cele câteva tablouri cu rame patinate, sfeşnicele de bronz cu lumânări aprinse –, rafinamentul conversaţiilor cu dese incursiuni culturale, eleganţa vestimentară uşor desuetă – voită sau nevoită – a colegelor, dar şi o „stare ciudată de tensiune şi aşteptare a ceva“ (cum notează Mircea Zaciu într-o pagină a Jurnalului1 său) mi se păreau a conferi decentei petreceri un aer fin de siècle… Nu-mi puteam imagina că, peste doar trei luni, în preajma Crăciunului, această locuţiune avea să devină potrivită pentru a ilustra un ev care, prin vărsare de sânge, se încheia şi pe acela care avea să înceapă – învestit atunci cu atâtea speranţe, multe, ulterior, spulberate!
   Profesorul Victor Ciobanu era ultimul ministru comunist al perioadei de după august 1944 (29 martie 1985 – revocat la mijlocul lui ianaurie 1990), fusese deputat în Marea Adunare Naţională – Comisia de Sănătate şi, din 1965, membru al Partidului Comunist Român. Şi-a dorit puterea şi înregimentarea ca membru al partidului; după Congresul al IX-lea al PCR, această apartenenţă devenise în scurtă vreme o condiţie sine qua non de acces la vârful ierarhiei universitare, carieră didactică pentru care avea o indubitabilă vocaţie. E curios totuşi că anumite date – mai mult sau mai puţin cunoscute ori, poate, voit ignorate din dosarele sale de cadre şi, un timp, de la Secu’ – nu i-au influenţat ascensiunea. O explicaţie, dincolo de incontestabila şi demonstrata sa valoare profesională, ar fi putut fi şi aceea a cooptării sale, la un moment dat, în colectivul de medici ai „Tovarăşului“?
   L-am revăzut în cabinetul său în acele zile tulburi… Părăsit de stafful obişnuit, cumva izolat, fidel rămânându-i doar şeful de cabinet, era calm, stăpân pe sine, îmbrăcat ca întotdeauna în costum la patru nasturi şi cravată, întotdeauna binevoitor faţă de cel care îi păşea pragul, ascultând cu răbdare şi privindu-te atent prin ochelarii săi cu rame groase, negre. Dr. Sebastian Nicolau, director al Direcţiei Ocrotirii Mamei şi Copilului din Ministerul Sănătăţii, relatează în cartea sa subtitrată „Periplu în cabinetele a opt miniştri ai Sănătăţii“2 că, în 23 decembrie ’89 – cu acordul ministrului –, a redactat împreună cu dr. Şerban Nicolescu, coleg de Direcţie, Ordinul pentru anularea Decretului 770/1966 cu privire la întreruperea cursului sarcinii. Ministrul l-a semnat, iar actul respectiv a fost transmis imediat direcţiilor sanitare.
   Într-o cerere olografă, datată 6 ianuarie 1965, şi adresată Biroului Organizaţiei de Bază PMR-Clinici, Bucureşti, Ciobanu Victor, suplinitor al conferinţei de Policlinică medicală din IMF Bucureşti, candidat de partid din 5 iulie 1963, roagă să fie pus în discuţia Adunării generale pentru a fi primit în rândurile membrilor de partid. Motivaţia nu era foarte originală, cele câteva milioane de cotizanţi ai partidului unic de până în decembrie ’89 exprimându-se, probabil, cam în acelaşi fel: „dorinţa fierbinte de a contribui prin toate forţele la construirea unei vieţi fericite în patria noastră“ (nimic reprobabil, n.n.) – dar nu oricum, ci „în condiţiile activităţii în rândurile membrilor de partid“. Cererea este primită şi, la 26 februarie 1965, tov. Troianescu Octavian, secretar al BOB, preşedinte al prezidiului şedinţei alcătuit din şapte tovarăşi, propune celor prezenţi să ia în discuţie solicitarea celor 20 de candidaţi, între care cea a tov. Ciobanu, pentru a fi primiţi ca membri ai Partidului. I se aduc critici, i se relevează meritele. Astfel, tov. Păun Radu arată că solicitantul ar avea „atitudine diferită faţă de superiori şi inferiori, dar că în balanţă predomină calităţile.“ Tov. Şuţeanu Ştefan apreciază pregătirea profesională a candidatului, dar subliniază şi lipsurile acestuia: „insuficient de apropiat de tov. de muncă cu excepţia celor cu care lucrează direct. Are un limbaj preţios care dă naştere la interpretări diferite. Nu s-a încadrat suficient în activitatea obştească. E de acord (însă) cu primirea în rândul m.d.p.“. Tov. Beligan Grigore „consideră că s-a pus pătimaş problema lipsurilor tov. Ciobanu Victor, iar Adunarea generală nu l-a ajutat să se îndrepte. Nu se poate discuta propunerea de a se prelungi perioada de stagiu…“ Tov. Mihai(l) Anton arată că este de acord cu primirea tov. Ciobanu V., care are de învăţat din lipsurile arătate şi că tov. Ciobanu ar putea fi mai… autocritic. Un tov. Roman Ion „ridică problema de principiu că, întotdeauna, criticile trebuiesc făcute şi lipsurile arătate, pentru că numai în acest fel tovarăşii pot fi ajutaţi.“ Persoana care redactează acest proces-verbal de şedinţă în cunoscutul limbaj clişeistic opinează că: „Discuţiile au fost pozitive“. Iar tov. Troianescu O., „arată că BOB a discutat mult activitatea tov. Ciobanu. Grupa de partid are sarcina de-al (a-l) ajuta în viitor.“ „Se pune la vot propunerea de a fi primit în rândurile membrilor de partid. Este votată în unanimitate. Tov. Ciobanu V. mulţumeşte Adunării generale de încrederea ce i-a fost acordată şi îşi ia angajamentul să lichideze lipsurile.“ Vor urma la intervale regulate evaluări ale tovarăşului V. Ciobanu, pe măsură ce va ocupa diferite poziţii profesionale şi va obţine funcţii de conducere în aparatul de stat. Aceste evaluări permit completarea biografiei sale cu elemente, poate, necunoscute.
Fiu de militar – tatăl, Ilie, plutonier de intendenţă, pensionat în 1945, mama, Dumitra, casnică – Victor Ciobanu (n. la 11 febr. 1921) se înscrie şi absolvă Liceul Militar „D. A. Sturdza“ din Craiova (1940) ca şef de promoţie. Liceul, purtând numele fostului preşedinte al Academiei Române şi de patru ori preşedinte al Consilului de Miniştri, – inaugurat în 1885, în prezenţa Regelui Carol I – era destinat formării militarilor de carieră. Dar, până a deveni o unitate de învăţământ mediu, a fost mai întâi Şcoala Fiilor de Militari (1881), apoi Gimnaziu (1902). Dezintegrat în timpul Primului Război Mondial (transformat în spital) revine la vechea destinaţie în 1918, dar nu pentru multă vreme. Destinul acestei şcoli care se dorea a deveni una de elită nu i-a fost favorabil: în 1948, capătă profil aviatic3 şi după 1989 devine… Grup şcolar al CFR. La terminarea liceului, Victor Ciobanu îşi continuă studiile, înscriindu-se la Institutul Sanitar Militar din Bucureşti – Facultatea de Medicină. Beneficiind de avantajele materiale oferite, se remarcă prin osârdie, obţinând la absolvire (1946) media 10. Va fi extern şi intern prin concurs, iar în anii 1948–1949, lt.-medic la unităţi din garnizoanele Tg. Mureş, Prundu Bârgăului şi Predeal. În acelaşi an, se transferă ca secundar în Serviciul I Medical din Spitalul Militar Central, post pe care îl va ocupa până în 1954, când se înscrie la examenul de aspirantură cu frecvenţă, reuşind primul din 35 de candidaţi şi devenind colaborator al prof. dr. N. Gh. Lupu la Institutul de Medicină Internă din Spitalul „Colentina“. De altfel, conducătorul tezei sale de doctorat („Rolul autoagresiunii în patogenia cirozei hepatice“) va fi tot acad. N. Gh. Lupu. Demisionează din armată (după ani, va fi ridicat în grad: colonel-medic în rezervă) şi e încadrat la Institutul Medico-Farmaceutic Bucureşti ca asistent universitar. Sub influenţa şi la sugestia acad. N. Gh. Lupu, care hotărăşte ca o parte a forţelor Institutului să fie orientată spre profilaxia bolilor cronice4, V. Ciobanu acceptă să pună bazele unei Catedre de Policlinică medicală şi să organizeze un astfel de învăţământ. Devine şef de lucrări, e primit în rândul membrilor PMR (febr. 1965); în 1966 e promovat conferenţiar, iar în 1969 – profesor, şef al noii Discipline. „V. Ciobanu a organizat prima catedră de Medicină internă ambulatorie, iar rezultatele obţinute au determinat Organizaţia Mondială a Sănătăţii, drept preţuire, să-i încredinţeze misiunea de Consilier expert pentru problemele de învăţământ medical“5. În 1970, obţine titlul de Doctor Docent, concomitent cu cel de medic primar gr. I în Medicină internă şi în Reumatologie. Cunoscutul imunolog dr .Victor Lotreanu îşi aminteşte: „La Policlinica «Vitan» funcţiona catedra de «Policlinică medicală» condusă de conferenţiarul, ulterior profesorul, Victor Ciobanu. Un coleg de an, medic psihiatru, pe care l-am preţuit întotdeauna, m-a prezentat şefului catedrei. Foarte amabil, acesta m-a invitat să susţin unele referate în faţa colectivului didactic al Policlinicii. Temele se refereau la unele probleme de virusologie legate de asistenţa medicală în ambulatoriu. Profesorul Ciobanu era un bărbat foarte plăcut, prezentabil, elegant, manierat. Am avut prilejul să audiez cursurile pe care le preda studenţilor de anul IV – Medicină generală şi am fost încântat de cunoştinţele temeinice de Medicină internă, de cultura medicală solidă şi de modul său impecabil de expunere. Pentru a fi înţeles, apela la un vocabular plastic şi bogat, cu impact deosebit asupra auditoriului. În acest interval de patru luni (cât dr. Victor Lotreanu a susţinut prelegeri la «Vitan», n.n.), am stabilit relaţii de colaborare cu profesorul Ciobanu şi colectivul său, care s-au materializat în numeroase lucrări ştiinţifice, comunicate la congrese naţionale şi internaţionale de Reumatologie şi, ulterior, publicate în presa medicală de specialitate: «Prezenţa antigenului Australia (HbsAg) în lichidul sinovial al bolnavilor cu poliartrită reumatoidă», «Rolul posibil al virusurilor în etio-patogenia poliartritei reumatoide», «Prezenţa anticorpilor antivirali în serul bolnavilor cu poliartrită reumatoidă» şi multe altele“6. Prof. dr. Şt. Şuţeanu enumeră căteva dintre contribuţiile originale al profesorului Ciobanu în cercetarea ştiinţifică: patogenia imună a bolilor cronice de ficat, alergia tuberculinică şi favorizarea procesul reumatoid, cercetările citochimice şi histoenzimatice asupra limfoadenopatiei din poliartrita reumatoidă „într-o perioadă de pionierat în acest domeniu (1960-1964)“7.
   În 1972, tovarăşul Ciobanu primeşte „sarcina“ de a îndeplini funcţia de director al Direcţiei Sanitare a municipiului Bucureşti (până în 1976), fiind concomitent şi profesor – şef de secţie la Spitalul „Elias“, apoi, şeful Clinicii Medicale de la Spitalul Griviţa, unde va conduce Clinica de Reumatologie. Evaluările periodice la Secţia de Cadre a CC al PCR pun în evidenţă aptitudinile sale pedagogice în procesul de învăţământ destinat studenţilor, preocuparea constantă pentru cercetarea ştiinţifică, studiile publicate în ţară şi străinătate, participarea activă la manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Şi, desigur, activitatea sa obştească, fie în cadrul Comitetului de Partid din Unităţile Sanitare, fie ca membru al Comitetului Municipal Bucureşti al PCR. În 1982, absolvă Universitatea Politică şi de Conducere, cursuri finalizate cu o lucrare scrisă. Criticile aduse de „tovi“ în momentul promovării sale ca membru plin al Partidului, căzând, precum sămânţa pe un teren fertil, au dat roade… Astfel că, în martie 1985, va fi numit şi ministru al sănătăţii (urmându-i profesorului Eugen Proca) în guvernul avându-l ca prim-ministru pe C. Dăscălescu (prim-viceprim-miniştri: Elena Ceauşescu, Gh. Oprea şi Ion Dincă). În acelaşi an, proaspăt numitul ministru va fi ales şi deputat în MAN (preşedinte, Nicolae Giosan). Ultima evaluare („Apreciere“) datată 6 mai 1986 şi semnată de tov. Alexandrina Găinuşe, viceprim-ministru al Guvernului, relevă preocuparea tovarăşului Ciobanu pentru „promovarea şi extinderea conceptului de medicină a omului sănătos prin dezvoltarea activităţilor profilactice şi deplasarea muncii către unităţile de copii şi tineret“; „folosirea produselor naturale din plante şi a factorilor naturali de cură“; „iniţierea dezbaterilor privitoare la îmbunătăţirea stilului şi metodelor de muncă ale cadrelor de conducere din unităţile sanitare“; „teze“ care, ne amintim, erau puse „în gura“ academicienei de renume mondial, Elena Ceauşescu. Se încerca a se acredita beneficiul plantelor medicinale („iarba de acasă“) în tratarea bolilor, indiferent care, pentru a se ascunde sub preş lipsa medicamentelor active; se recomanda îmbunătăţirea „stilului de muncă“ al directorilor, deficienţele din acest domeniu „justificând“ lipsa din spitale şi policlinici a materialelor tehnico-sanitare, seringilor, aparaturii medicale. Şi era adesea un pretext pentru rotirea din funcţii a şefilor  cu alţii, mai fideli. Tovarăşul ministru, în urma concluziilor şi discuţiilor evaluării din Biroul executiv al Consilului de conducere al Ministerului Sănătăţii, a primit calificativul foarte bine8.
   Era director al Direcţiei Sanitare când, în 1975, numitului Ciobanu Victor Securitatea îi deschide dosar de urmărire9. Motivul: sub pretextul de a împrumuta cărţi de la Biblioteca Franceză, urmăritul (nume codificat – „Cătălin“) are contacte cu W. (V.) Maurice, directorul Bibliotecii, suspectat de spionaj. A fost „atras“ de „Bica“, o funcţionară din cadrul instituţiei, căreia îi îngrijea copiii, aceasta oferindu-i posibilitatea de-a cerceta – chiar comanda din Franţa – reviste şi cărţi de specialitate. Bica i-l prezintă pe W.M. Imediat, este activată informatoarea Z. Ioana, care lucrează ca angajat român la Bibliotecă, pentru a se stabili frecvenţa întâlnirilor. La domiciliu i se instalează un post „A.S.T.“ în scopul aflării anturajului, dacă urmăritul Ciobanu V. întreţine relaţii şi cu alţi cetăţeni străini şi se întâlneşte cu ei în oraş, dacă în discuţiile cu aceştia face referiri la W.(V.) Maurice sau la alţi diplomaţi francezi. „După 20 de zile, «A.S.T.»-ul va fi introdus şi la locul de muncă“ – sună ordinul. (Lt. Costa Ioan, care răspunde de acţiune, notează însă marginal, cu cerneală: „la locul de muncă nu sunt condiţii telefonice.“) Supravegherea continuă tot anul 1975: se vor face fotografii ale celor doi, dacă vor fi surprinşi împreună în oraş şi dacă la recepţiile unde „Cătălin“ participă ca invitat există posibilitatea ca ei să se întâlnească. În acest sens, vor fi folosite obiectivele «Fira I» şi «Fira II»… După un an, dosarul se închide, ajungându-se la concluzia că urmăritul „Cătălin“ nu este interesat în menţinerea legăturilor cu Maurice. Totuşi, „Ciobanu Victor rămâne în evidenţa generală.“ În 1976, profesorul Ciobanu va fi schimbat din funcţia de director al Direcţiei Sanitare. Să fie vreo legătură între această suspiciune de spionaj – chiar dacă neconfirmată – şi înlocuirea sa? Rămâne, de asemenea, fără urmări negative asupra carierei situaţia sa matrimonială, subiect însă al unei Note la Secţia de Cadre a CC al PCR: prima soţie, colegă de an, îmbolnăvindu-se psihic, determină divorţul celor doi (1971), iar aceasta se sinucide la locuinţa ei (1972); a doua căsătorie survine în 1972, dar se termină cu divorţ în 1978, copilul rezultat fiind încredinţat mamei. Cu a treia soţie (1978) va avea două fete şi va înfia copilul din a doua căsătorie a mamei. Detaliile nu au în acest context importanţă, decât pentru a pune în paralel două situaţii: un oarecare inspector din Ministerul Sănătăţii nu putea fi definitivat pe post, pentru că era văduv de mulţi ani şi nu se recăsătorise; pentru un ministru în acelaşi departament, criteriile „moralei proletare“ se aplicau diferenţiat.
Viaţa profesorului Victor Ciobanu se încheie la 26 martie 2001, în urma unei boli necruţătoare (cancer generalizat10). Va fi regretat de soţie şi de copiii pe care i-a iubit şi ocrotit, de colaboratori, de numeroşii săi pacienţi. Ilustrul pediatru, profesorul Gh. Goldiş, îşi aminteşte „o după-amiază, generatoare de cele mai frumoase şi neuitate amintiri“ petrecută împreună cu profesorul Victor Ciobanu, la Băile Felix11. „Profesorul era relaxat, bine dispus, discuţiile fiind deosebit de agreabile. Era mândru că este oltean şi ne-a dezvăluit că este un mare amator de fotbal şi un susţinător al echipei «Universitatea Craiova». În cadrul conversaţiei mi-a dezvăluit şi concepţia sa despre rolul profesorului-dascăl în învăţământul medical, care coincidea întru totul cu a mea. După părerea sa, un profesor trebuie să transmită elevilor experienţa sa, scopul principal fiind pregătirea cât mai temeinică a elevilor săi. (…) Cursul susţinut de un profesor-dascăl trebuie să prezinte nu numai competenţa şi experienţa acestuia, dar şi cultura sa generală, talentul didactic şi preocuparea sa de a-i instrui pe elevi şi în problemele de etică, morală, deontologie. «Un profesor, spunea, trebuie să-şi pregătească cursul şi nu să-l improvizeze cu date superficiale».“ (…)
   Profesorul Victor Ciobanu încheie plutonul miniştrilor ceauşişti ai sănătăţii. Chiar dacă fidelitatea (declarată) şi apartenenţa la Partidul Comunist (dovedită prin carnetul roşu) reprezentau criteriile princeps, toţi miniştrii sănătăţii de după 1965 şi o parte a celor din perioada Dej erau profesionişti desăvârşiţi şi, în acelaşi timp, cunoscători din interior ai particularităţilor sistemului sanitar. Breasla a avut şansa de a avea reprezentanţi în structurile puterii personalităţi medicale precum Burghele, Proca, Ciobanu, Radu Păun, Aurel Moga…, iar mai înainte – soţii Bagdasar… Cu alte cuvinte, aceştia erau „cineva“. Compromisurile făcute de ei – în mai mare sau mai mică măsură în relaţia cu politicul – s-au răsfrânt mai ales asupra lor – costurile de imagine în posteritate sunt din această categorie – corpul medico-sanitar fiind, prin inteligenţa şi „diplomaţia“ de care a dat dovadă, apărat, adesea salvat, ferit de o bună parte a vicisitudinilor timpului. Ceea ce nu s-a mai întâmplat după decembrie 1989, când ministrul-medic a părut unora a nu mai fi necesar…
1. Mircea Zaciu, Jurnal, vol. IV, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p. 453

2. Dr. Sebastian Nicolau, Avatarurile unui jurământ – Periplu în cabinetele a opt miniştri ai sănătăţii, Bucureşti, 2010

3. Informaţii din „Gazeta de Sud“, 21 iun. 2008

4. Dr. Sebastian Nicolau, op. cit., pp. 160, 161

5. Dr. Sebastian Nicolau, ibidem

6. Dr. Victor Lotreanu, Confesiuni în alb, Ed. Top Form, Bucureşti, 2003, pp. 62, 63

7. Prof. dr. Ştefan Şuţeanu, Prof. dr. Victor Ciobanu, „Medicina Modernă“, 1/2001

8. Arhivele Naţionale ale României – Fond CC al P.C.R. Secţia cadre, vol I, literele A-F, u.a. 1028 şi u.a. 1912, Ciobanu Victor, nr. inv. 2798

9. Arhiva CNSAS, Fond informativ, Dosar nr. 202 251, vol . nr. 1, I/260 743, Ciobanu V.

10. Fişă de evidenţă, Biblioteca Documentară de Istoria Medicinii, Bucureşti

11. Dr. Sebastian Nicolau, op. cit., pp. 158, 159

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.