Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  EDUCAȚIE  »  Istoria Medicinei

Îndrăgostit de chirurgie

Viața Medicală
Dr. Mihail CĂLIN vineri, 27 mai 2011

    Şef al Clinicii şi Catedrei de chirurgie oro-maxilo-facială din Bucureşti, dl prof. dr. Alexandru Bucur îşi împărtăşeşte frământările, planurile şi realizările de medic şi dascăl în interviul realizat de dl dr. Mihail Călin. (...)

 
   

    La fel ca mulţi dintre colegii mei, pe dl prof. dr. Alexandru Bucur l-am cunoscut la cursurile din ultimii ani de facultate, când încerca să ne transmită pasiunea pentru chirurgia oromaxilo-facială, o „materie“ – cum simplist o priveam noi pe atunci – frumoasă, dar foarte dificilă. La câţiva ani de când îl ascultam în amfiteatrul din Plevnei 19, vechiul meu dascăl mi-a vorbit despre situaţia medicinii dentare româneşti şi, mai ales, despre profesia sa – chirurg oro-maxilo-facial. 
     – Domnule profesor, care este opinia dumneavoastră cu privire la această denumire, relativ nouă, de medic dentist?
    – Atât din punct de vedere al titulaturii, cât şi al programelor analitice, mi se pare că ne îndreptăm spre o limitare a competenţelor în acest domeniu. Întâlnim astăzi în cabinete două categorii de specialişti: medicii stomatologi şi medicii dentişti, vechea şi respectiv, noua titulatură. Stomatologia reunea toate elementele cavităţii bucale, pe când noua denumire face trimitere doar la medicina dintelui. Iar programele analitice ale celor care studiază astăzi medicina dentară sunt substanţial diferite de cele din cadrul stomatologiei generale de pe vremuri. Nu mă refer însă atât la materiile nou introduse, precum ştiinţele comportamentale sau ergonomia, cât la faptul că numărul de ore alocat în prezent medicinii generale este insuficient pentru a susţine titulatura de medic: de la 50–52%, până în 1995, orele de medicină generală, pe ansamblul celor şase ani de studiu, s-au redus acum la 20–25%, restul reprezentându-l disciplinele specifice specialităţii. Asta înseamnă că ei au doar noţiuni sumare de medicină generală, în condiţiile în care pacientul de astăzi, mai mult decât cel de dinainte de 1989, este unul cu multe afecţiuni generale care influenţează tratamentul stomatologic, de la anestezie – tipul de anestezie şi soluţia anestezică –, până la actele terapeutice minim sângerânde care pot fi efectuate într-un cabinet dentar. Medicii dentişti cunosc prea puţine lucruri despre hipertensiunea arterială, despre cardiopatii, despre insuficienţa renală, despre problemele pe care le ridică un bolnav aflat sub tratament cu anticoagulante, despre recunoaşterea şi conduita în cazul unei urgenţe, la care se mai adaugă şi imposibilitatea colaborării într-o asemenea situaţie cu alte specialităţi, în condiţiile în care 99% din cabinete se află acum la parterul blocurilor.
     – Dar nu la fel se întâmplă în toată Europa?
    – Tendinţa europeană este să se meargă pe dentistică, majoritatea statelor având o programă analitică de cinci ani, nu de şase, ca la noi. Eu susţin programa de şase ani, însă i-aş aduce o modificare esenţială: în ultimul an aş face numai practică asistată, astfel încât absolventul să nu facă prima proteză, prima punte sau prima extracţie pe bani, într-un cabinet privat, singur, la parterul unui bloc, cu un pacient hipertensiv sau cardiopat.
     – Umblă, de altfel, zvonuri că studenţii nu vor mai avea voie să facă practică la pacient...
    – Şcoala noastră de stomatologie excela tocmai prin faptul că se putea face practică la bolnav. Exista un anumit barem la terapie, la protetică, la chirurgie, care condiţiona intrarea la examen. Reglementările apărute de la înfiinţarea Colegiului Medicilor Dentişti din România (CMDR) prevăd însă că dreptul de liberă practică aparţine celui care are o diplomă de absolvire şi este membru al colegiului; aceasta dă naştere unei întrebări: poate efectua studentul acte terapeutice sub îndrumare şi supraveghere, nefiind membru al colegiului şi neavând diplomă? Nu există niciun articol care să spună că are sau, dimpotrivă, că n-are acest drept. Rezidentul are diplomă şi este membru al CMDR, dar studentul nu, iar pacienţii au început să facă reclamaţii – şi avem destul de multe, unele chiar penale – cu privire la dreptul studentului de a efectua acte terapeutice. Soluţia, din punctul meu de vedere, ar fi ca, în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii, care concură la formarea viitorilor medici, să fie introdus un an de practică asistată. Fie că acesta s-ar face în cadrul facultăţii, cu cinci ani încheiaţi prin licenţă plus acest an suplimentar, fie că ar fi ulterior facultăţii, sub forma unei „stagiaturi“, după care medicul respectiv să-şi poată deschide un cabinet. În acest fel, nu arunci pe „piaţa“ medicală un doctor pregătit satisfăcător teoretic dar insuficient practic. Trebuie luată o decizie în privinţa studenţilor. În străinătate se lucrează pe manechine, dar pentru universităţile noastre ar fi dificil din punct de vedere financiar să le procure pentru fiecare serie şi fiecare grupă... Însă în acest moment, un asistent de grupă are între şapte şi zece studenţi în supraveghere, iar un malpraxis se poate produce şi nu e clar cine răspunde. În orice caz, trebuie intrat într-un cadru legal, sunt multe lucruri care trebuie lămurite. Ne-am complăcut aproape 20 de ani în această situaţie, iar numărul de reclamaţii la ora actuală creşte.
    – Pe lângă aceste aspecte legale, aş putea adăuga că, faţă de deceniile trecute, şi pacienţii care vin la facultate sunt din ce în ce mai puţini.
    – Există şi aici nişte diferenţe. În chirurgie, numărul de pacienţi este relativ constant. Asta pentru că, ori de câte ori medicii din cabinetele private se confruntă cu un caz mai complicat, cu boli asociate, preferă, pentru siguranţă, să-l trimită „la Facultate“ pentru actele sângerânde, chiar şi acelea care pot fi rezolvate în cabinet. La chirurgie deci, nu sunt astfel de probleme. În rest însă, la terapie, protetică sau parodontologie, numărul de pacienţi a scăzut într-adevăr
drastic. Înainte de 1989, nu exista sistem privat, nu mai existau nici policlinicile cu plată, aşa că la Facultate veneau foarte mulţi pacienţi. Cei mai mulţi dintre ei s-au îndreptat însă ulterior spre cabinetele private, mai ales că, într-o perioadă, baza noastră tehnico-materială era precară, lucru care nu mai este valabil acum, de când spitalul a fost preluat de Primăria Municipiului Bucureşti. Pacienţii cu posibilităţi financiare mai reduse sunt aşadar cei care mai vin în ambulatoriul spitalului, dar şi aici materialele costă, utilităţile costă, sunt salarii, taxe şi impozite de plătit, aşa că diferenţa faţă de sistemul privat nu este foarte mare. În plus, în ciuda profesionalismului cadrelor care coordonează activitatea practică, faptul că urmează să fie tratat de student îi displace pacientului. Mai este şi configuraţia sălilor de practică, cu 10–15 unituri dentare, deci tot atâţia pacienţi şi câteva grupe de studenţi, ceea ce creează o aglomeraţie în care pacientul se simte stresat şi nu se mai bucură de intimitatea actului medical. Şi în aceste condiţii, bolnavul preferă să suporte diferenţa – cum ziceam, nu prea mare – de preţ şi să se ducă într-un cabinet privat, unde se bucură de un alt climat cel puţin în ceea ce priveşte raportul medic–pacient.
      – Deci chirurgia este singura specialitate ferită de probleme?
    – Nu tocmai, sunt probleme şi aici. O anomalie cu care ne confruntăm este desprinderea din chirurgia oromaxilo-facială a câtorva noţiuni şi capitole, sub denumirea de chirurgie dento-alveolară. Această specialitate a adus mari prejudicii imaginii chirugiei OMF, fiindcă nu poţi să te numeşti chirurg cu doar trei-patru capitole de patologie. Programa analitică pentru chirurgii dento-alveolari cuprinde câteva subiecte pentru care este într-adevăr nevoie de o pregătire specială, ca odontectomia, rezecţia apicală, chiuretajul periapical, redresarea chirurgical-ortodontică a dinţilor incluşi, plastia de adiţie a crestei alveolare, reabilitarea implanto-protetică, elevaţia membranei sinusale, tratamentul de urgenţă al fracturilor, extirparea de tumori benigne superficiale ale mucoasei orale, tratamentul chisturilor maxilare ce nu necesită rezecţii osoase de continuitate şi nu deschid cavităţi naturale de vecinătate...Dar sunt foarte multe lucruri, precum tehnicile de anestezie, tratamentul accidentelor generale ale anesteziei locale, extracţia dinţilor temporari şi permanenţi, extracţiile alveolo-plastice, amputaţia şi premolarizarea, replantarea, excizia şi plastia frenurilor şi a bridelor, tratamentul de urgenţă al plăgilor, care pot fi foarte bine făcute şi de medicii stomatologi. Ca să nu mai pomenim de tratamentul cariei simple, al pulpitelor, necrozei, parodontitelor apicale, al afecţiunilor gingivale, tratamentul protetic al leziunilor coronare, al edentaţiei parţiale şi al edentaţiei totale, care par incluse doar pentru încărcarea acestei programe şi sunt de fapt o imixtiune în competenţele medicului stomatolog. Această specialitate a fost creată la momentul aderării, după o recomandare europeană. Dar, dacă s-ar aplica şi recomandările UEMS, potrivit cărora chirurgii dento-alveolari, la fel ca specialiştii în endodonţie sau ortodonţie, ar trebui să se limiteze la specialitatea lor, deci să nu facă şi stomatologie, ei n-ar putea să susţină un cabinet.
    – Ce să înţeleagă atunci studenţii din anii terminali care se pregătesc pentru rezidenţiat sau cei care şi-au ales deja chirurgia dento-alveolară?
    – Eu, dacă aş fi la vârsta lor, n-aş alege niciodată această specialitate. Este ca şi cum aş fi chirurg de panariţii sau cel mult aş putea face o apendicectomie. Este ca şi cum aş împărţi chirurgia generală în chirurgie mare şi chirurgie mică şi aş avea deci un chirurg „mare“ şi un chirurg „mic“. Aş alege fie chirurgia oro-maxilo-facială, care este adevărata chirurgie şi nu se ocupă de stomatologie, fie una din celelalte specializări, fie stomatologia generală.
      – Ce poziţie aveţi asupra celor trei specializări – endodonţie, parodontologie şi protetică – introduse în 2009?
    – Mă număr printre cei care s-au luptat pentru înfiinţarea acestor specialităţi, care reprezintă o reală necesitate pentru România. Pe lângă baza foarte largă de medici dentişti, care realizează o gamă variată de proceduri, într-un fel oarecum similar cu medicul de familie din medicina generală, este nevoie şi de o diversificare a specialităţilor stomatologice, la fel ca în cazul celor medicale. Sunt anumite situaţii clinice în care trebuie să apelezi la specialistul care are pregătirea şi dotarea necesare unui caz mai complicat. De altfel, sunt de părere că avem încă prea puţine specialităţi.
    – Ce alte specialităţi ar mai fi necesare?
    – Să luăm de pildă populaţia de vârstă şcolară, pacienţii între 6 şi 18 ani: niciodată nu cred că au existat la noi în ţară atâtea edentaţii la această grupă de vârstă, fiindcă dispensarizarea şi tratamentul cariilor simple şi complicate, care se făceau odinioară în şcoli, au dispărut. O primă specialitate care ar aduce mari beneficii ar fi, aşadar, stomatologia pediatrică sau medicina dentară şcolară. Această grupă de medici, pregătiţi prin rezidenţiat, ar urma să ocupe posturile vacante din şcoli, care sunt destul de multe, şi ar realiza astfel toată prevenţia, cu costuri mai mici decât terapia complexă stomatologică de mai târziu. Altă specialitate care ar trebui înfiinţată este radiologia stomatologică sau radiologia cranio-maxilofacială. Stomatologul are competenţe în efectuarea şi interpretarea radiografiei, însă din punct de vedere medicolegal se cere analiza de către un medic radiolog specialist sau primar, adică specialistul în radiologie generală. Dar, din moment ce la facultate se predă radiologia dentară, ar fi normal să avem şi specialişti în acest domeniu, mai ales că în practică au apărut metode noi, precum CT-ul maxilofacial, ecografia părţilor moi cervico-faciale, angiografia, IRM-ul... Iată deci numai două specialităţi care ar mai trebui introduse în România. Ţările nordice, de pildă, care se bucură de un indice excelent de sănătate orală, au 11 specialităţi stomatologice.
    – Există însă şi nemulţumiri din partea rezidenţilor de la cele trei specialităţi nou înfiinţate...
    – Să nu uităm totuşi că suntem de-abia în al doilea an de desfăşurare a rezidenţiatului pe aceste specialităţi. Rezidenţiat în chirurgie există de la începuturile stomatologiei, pe când aceste specialităţi se află la început, atât pentru rezidenţi, cât şi pentru coordonatorii de rezidenţiat. Este greu să desfăşori acest gen de activitate în parametri excelenţi din prima zi, orice început este dificil, dar este bine că au apărut aceste noi specialităţi.
    – În CV-ul dumneavoastră apar multe stagii de pregătire în străinătate. Cum de n-aţi rămas acolo?
    – Într-adevăr, am avut şansa ca profesorul Gănuţă, şeful de atunci al clinicii, să aibă încredere în mine şi să mă trimită în străinătate la diverse stagii de perfecţionare, în funcţie de înclinaţiile mele. N-am fost însă niciodată tentat să rămân, nu ştiu de ce. Poate fiindcă aveam şi părinţii şi copiii mici aici, poate fiindcă mi-a lipsit atunci curajul de a o lua de la capăt. Dacă aş avea însă din nou 30–35 de ani, în condiţiile de astăzi ale sistemului medical românesc, în mod cert aş avea curajul de a pleca.
    – Se vorbeşte mult în ultima vreme despre exodul medicilor în străinătate. Cum stau lucrurile în domeniul stomatologiei şi al chirurgiei OMF?
    – Stomatologi pleacă nu mulţi, ci foarte mulţi. Pleacă mai ales tinerii, cărora le este greu să se realizeze aici, fiindcă îţi trebuie mulţi bani pentru a deschide un cabinet, iar pentru a-l întreţine este nevoie de un număr mare de pacienţi care să vină în mod regulat, nu sporadic. În aceste condiţii, venitul mediu al unui tânăr stomatolog este de 300–500 de euro pe lună, pe când în Anglia, în sistemul de stat, chiar dacă nu se face stomatologie de performanţă, primeşti între 5.000 şi 8.000 de lire, din care, chiar şi după cheltuielile ridicate de acolo, rămâi cu mult mai mult decât aici. Şi au început să plece şi chirurgii OMF, care se realizează şi material, şi profesional, în străinătate. Este de înţeles, nu poţi să le ceri să aştepte să ajungă la vârsta mea ca să-şi permită să-şi cumpere o maşină sau o casă. Nu-i deloc anormal ca ei să-şi dorească să le fie bine. Să sperăm însă că vor mai şi rămâne câţiva, care să ne îngrijească problemele de sănătate peste 20 de ani.
    – Ca şef de clinică, vă înscrieţi într-o serie de figuri marcante ale chirurgiei OMF româneşti: Dan Theodorescu, Valerian Popescu, Corneliu Burlibaşa, Nicolae Gănuţă. Cum vă simţiţi într-o asemenea companie?
    – Eu nu mi-am propus să ajung şef de clinică, ci medic şi dintre toate m-am îndrăgostit şi iubesc în continuare chirurgia oro-maxilo-facială. Apoi, am urcat rând pe rând toate treptele ierarhice, atât cele medicale, de la rezident la medic primar, cât şi cele didactice, de la asistent la profesor. Într-adevăr, tradiţia şi performanţele obţinute de-a lungul timpului de această clinică de referinţă în România şi nu numai, mă obligă. Iar eu am încercat măcar s-o menţin la acelaşi nivel. De altfel, clinica este destul de bine văzută şi cunoscută la această oră şi pe plan extern. Avem relaţii de colaborare cu Spitalul Gregorio Marañón şi Universitatea Complutense din Madrid prin profesorii Julio Acero şi Carlos Navarro-Villa, cu clinica din Heidelberg, cu Spitalul Pitié-Salpêtrière din Paris prin profesorul Jacques-Charles Bertrand, în Bruges, prin profesorul Maurice Mommaerts, preşedintele Asociaţiei Europene de Chirurgie Cranio-Maxilo-Facială. Colaborarea constă în schimburi de experienţă, organizarea de cursuri comune, participarea la congrese şi alte manifestări ştiinţifice. Contactul cu personalităţile europene din domeniu mi-a fost uşurat şi de alegerea mea de către Colegiul Medicilor ca reprezentant al României la secţiunea de specialitate Chirurgie Oro-Maxilo-Facială şi Stomatologie a Uniunii Europene a Medicilor Specialişti (UEMS).
    – Ce ne puteţi spune despre dotarea clinicii?
    – Până nu demult, baza tehnico-materială a clinicii era destul de modestă. Începând din 2009 însă, odată cu trecerea spitalului în administrarea Primăriei Capitalei, cu ajutorul dlui prof. dr. Sorin Oprescu, primarul general, şi al dlui dr. Marius Savu, directorul general al Administraţiei Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti, am reuşit să ajungem în momentul de faţă la o dotare performantă. Avem acum paturi specifice pentru reanimare şi monitoare pentru acestea, aparate de ventilaţie, lămpi performante în sălile de operaţii, microscoape, fiziodispensere, aparate necesare secţionării osoase, laser chirurgical, electrocautere, defibrilatoare, ecograf pentru părţile moi, instrumentar şi unituri dentare noi. În plus, avem aparatul de sialendoscopie şi cel de litotriţie extracorporală, fiind astfel singurii din Europa de Est care realizează tratamentul modern, endoscopic (minim invaziv) al litiazei glandelor salivare. Mai mult, mă bucură faptul că Primăria a înţeles necesitatea construirii unui nou spital: avem în curte un teren destul de generos, pe care Consiliul General şi primarul au aprobat demararea construcţiei unui spital de cap şi gât, care să strângă la un loc chirurgia OMF, neurochirurgia, ORL. Banii sunt alocaţi şi cred că în toamnă vom putea începe construcţia acestui spital, care va aduce mari beneficii pacientului, fiindcă, în acest moment, el trebuie plimbat cu salvarea prin Bucureşti pentru alte consulturi de specialitate. În plus, este greu să soliciţi un coleg chirurg orelist pentru un pacient cu patologie comună, fiindcă îl desprinzi din mediul cu care el este familiarizat şi în care este performant. Odată cu înfiinţarea spitalului, care va avea toate aceste specialităţi într-un loc, se vor crea şi echipe tinere, obişnuite cu abordarea multidisciplinară.
    – Aţi menţionat mai devreme echipamentele performante pentru tratamentul endoscopic al litiazei glandelor salivare. Aveţi de altfel şi o competenţă în acest domeniu. Ce anume v-a atras la această arie?
    – Competenţele în acest domeniu le-am obţinut în Germania, la Erlangen, şi în România prin absolvirea cursului de competenţă în ultrasonografie coordonat de dl conf. dr. Adrian Costache. Am vrut să deschid o poartă spre chirurgia minim invazivă în patologia glandelor salivare. Profesorul Bertrand şi profesorul Mommaerts sunt cei care mi-au prezentat avantajele chirurgiei endoscopice. Aceasta reprezintă acum tratamentul de primă intenţie, intervenţiile chirurgicale majore – parotidectomia, submaxilectomia – fiind acum efectuate mult mai rar, ceea ce scade riscul de lezare a nervului facial şi grăbeşte mult recuperarea bolnavului. Numai din ianuarie şi până acum, 72 de pacienţi au beneficiat de această tehnică minim invazivă în tratamentul litiazei glandelor salivare, un număr destul de mare, fiindcă şi colegii din celelalte centre universitare direcţionează aceşti pacienţi către noi. Paleta endoscopică va fi extinsă în următorii ani în clinica de chirurgie OMF din Bucureşti, prin aplicarea acestei abordări în timpul intervenţiilor chirurgicale de corectare a anomaliilor dentomaxilare sau în chirurgia fracturilor de condil mandibular, cu reducerea complicaţiilor şi recuperare foarte rapidă. Preţul aparaturii este într-adevăr mare însă, în condiţiile mai sus enunţate, costul per bolnav scade considerabil.
    – Dintre cărţile dumneavoastră, două atrag atenţia în mod deosebit: volumul de Chirurgie oro-maxilo-facială, din cadrul Tratatului Chirurgie apărut la Editura Academiei sub redacţia dlui prof. dr. Irinel Popescu şi Compendiul de chirurgie oro-maxilo-facială, aflat în bibliografia pentru licenţă. Ce ne puteţi spune despre aceste lucrări?
    – În privina Tratatului, cred că Chirurgia oro-maxilofacială şi-a câştigat un loc „temporar pierdut“ în galeria specialităţilor chirurgicale, alături de chirurgia generală, chirurgia toracică, chirurgia plastică şi reparatorie, ginecologie, urologie, neurochirurgie, ORL, ortopedie, chirurgie cardiacă şi este meritul dlui prof. dr. Irinel Popescu de a ne da girul şi a ne aşeza acolo unde ne este locul. Reprezintă, totodată, o recunoaştere a valorii şcolii de chirurgie OMF din Bucureşti. Iar compendiul, la realizarea căruia a contribuit marea majoritate a colectivului de catedră, a beneficiat şi de aportul însemnat al dlor profesori Julio Acero, Carlos Navarro-Villa şi a regretatului John Lowry. Vorbim de personalităţi europene de marcă, a căror contribuţie de prestigiu la această lucrare este inclusiv o garanţie a valorii colectivului clinicii noastre.
    – Care este patologia pe care o întâniţi cel mai frecvent în clinica dumneavoastră?
    – Pe teritoriul OMF, problema cu care ne confruntăm tot mai mult este cancerul. În clinica noastră, incidenţa acestuia este în creştere de la un an la altul şi din păcate majoritatea cazurilor vin nu în stadii precoce, ci avansate, inoperabile, şi mă refer la cancer de buză, de limbă, de planşeu bucal, de mucoasă jugală, de glandă parotidă sau submandibulară, cancer al oaselor maxilare…
    – Cum vă explicaţi această sosire tardivă a bolnavilor la clinica de chirurgie?
    – Este aici vorba şi de o neglijenţă a stomatologului care, preocupat să realizeze o lucrare dentară, nu mai face consultul complet al cavităţii bucale, trecând astfel pe lângă forme de debut sau pe lângă leziuni premaligne. Examinarea corectă a unui pacient, însemnând inspecţia cavităţii bucale şi a tegumentelor cervico-faciale şi palparea limfonodulilor, durează cinci minute şi necesită doar o trusă de consultaţie. În fapt însă, avem de-a face cu consecinţele nemedicalizării stomatologiei şi a concentrării excesive pe dinte, despre care vorbeam. Trebuie să medicalizăm stomatologia! Nu se poate face doar medicina dintelui, ci a cavităţii bucale căreia îi aparţine şi care este, la rândul său, parte din organismul uman. Cavitatea bucală – cum ne învăţau profesorii noştri – este oglinda organismului. Or, cei de azi au uitat acest lucru, au pus batista pe… oglindă. Mai este şi lipsa educaţiei medicale a pacienţilor. Când, la nivelul cavităţii bucale, simţi până şi un fir de păr şi ai hipersalivaţie reflexă, cum să nu simţi o tumoră de 2–5 centimetri?! Pacienţii vin însă la noi doar când apar dureri, deformaţii, asimetrii, adică prea târziu, de multe ori…

 
Repere profesionale

 
    S-a născut la 27 ianuarie1955, în Bucureşti • status profesional actual: este profesor universitar, şef al catedrei de Chirurgie Oro-Maxilo-Facială a UMF „Carol Davila“ Bucureşti, conducător de doctorate, medic primar chirurgie oro-maxilo-facială şi medic specialist stomatologie generală • titluri ştiinţifice: este doctor în medicină, în specialitatea chirurgie OMF şi Visiting Professor al Universităţii Complutense din Madrid • a dobândit competenţe în implantologie şi în sialendoscopie şi litotriţie extracorporeală • lucrări publicate ca prim autor: Compendiu de Chirurgie oro-maxilo-facială, vol. I şi II, Editura Q Med Publishing (2009); Chirurgie oro-maxilofacială, vol. 3, Editura Academiei Române (2007), în cadrul Tratatului de Chirurgie sub redacţia prof. dr. Irinel Popescu; Urgenţe şi afecţiuni medicale în cabinetul stomatologic, note de curs, Editura Etna (2004); Cancerul de limbă – tratament chirurgical şi asociat, Editura Naţional (1998)  • distincţii: în 2004, Ordinul „Meritul Sanitar în grad de Comandor“; în 2008, Diplomă pentru recunoaşterea contribuţiei la dezvoltarea specialităţii, conferită de Asociaţia Europeană de Chirurgie Cranio-Maxilo-Facială şi Diplomă de Examinator al Boardului European de Chirurgie OMF; Diploma de merit a UMF „Carol Davila“ Bucureşti cu ocazia aniversării a 150 de ani de învăţământ medical românesc; Diploma de Excelenţă a International Congress on Oral Cancer; Diplomă de Onoare a International Research Comitee of Oral Implantology; Diploma de Onoare cu ocazia semicentenarului Facultăţii de Stomatologie din Bucureşti • poziţii în cadrul unor societăţi ştiinţifice şi profesionale naţionale: vicepreşedinte al Colegiului Medicilor Dentişti din România (CMDR), vicepreşedinte al Uniunii Naţionale a Asociaţiilor Stomatologice, preşedinte al Societăţii Române de Chirurgie oro-maxilofacială, vicepreşedinte al Comisiei consultative de Chirurgie orală şi maxilo-facială a Ministerului Sănătăţii, vicepreşedinte al Comisiei de specialităţi medico-dentare a Ministerului Sănătăţii, preşedintele Comisiei de Chirurgie OMF a Colegiului Medicilor din România, preşedintele Comisiei profesional-ştiinţifice a CMDR • poziţii în cadrul unor societăţi ştiinţifice internaţionale: reprezentant al României la secţiunea de specialitate Chirurgie OMF şi Stomatologie a Uniunii Europene a Medicilor Specialişti; consilier al României în European Association for Cranio-Maxillofacial Surgeryfuncţii de conducere: din 2002, şef al Catedrei de Chirurgie OMF şi şef al secţiei clinice universitare de Chirurgie OMF a Spitalului Clinic de Chirurgie OMF „Prof. dr. Dan Theodorescu“ Bucureşti; din 2009, manager interimar al Spitalului Clinic de Chirurgie OMF „Prof. dr. Dan Theodorescu“ Bucureşti.
 
 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.