– Atât din punct de vedere al titulaturii, cât
şi al programelor analitice, mi se pare că ne îndreptăm spre o limitare a
competenţelor în acest domeniu. Întâlnim astăzi în cabinete două
categorii de specialişti: medicii stomatologi şi medicii dentişti,
vechea şi respectiv, noua titulatură. Stomatologia reunea toate
elementele cavităţii bucale, pe când noua denumire face trimitere doar
la medicina dintelui. Iar programele analitice ale celor care studiază
astăzi medicina dentară sunt substanţial diferite de cele din cadrul
stomatologiei generale de pe vremuri. Nu mă refer însă atât la materiile
nou introduse, precum ştiinţele comportamentale sau ergonomia, cât la
faptul că numărul de ore alocat în prezent medicinii generale este
insuficient pentru a susţine titulatura de medic: de la 50–52%, până în
1995, orele de medicină generală, pe ansamblul celor şase ani de studiu,
s-au redus acum la 20–25%, restul reprezentându-l disciplinele
specifice specialităţii. Asta înseamnă că ei au doar noţiuni sumare de
medicină generală, în condiţiile în care pacientul de astăzi, mai mult
decât cel de dinainte de 1989, este unul cu multe afecţiuni generale
care influenţează tratamentul stomatologic, de la anestezie – tipul de
anestezie şi soluţia anestezică –, până la actele terapeutice minim
sângerânde care pot fi efectuate într-un cabinet dentar. Medicii
dentişti cunosc prea puţine lucruri despre hipertensiunea arterială,
despre cardiopatii, despre insuficienţa renală, despre problemele pe
care le ridică un bolnav aflat sub tratament cu anticoagulante, despre
recunoaşterea şi conduita în cazul unei urgenţe, la care se mai adaugă
şi imposibilitatea colaborării într-o asemenea situaţie cu alte
specialităţi, în condiţiile în care 99% din cabinete se află acum la
parterul blocurilor.
– Dar nu la fel se întâmplă în toată Europa?
– Tendinţa europeană este să se meargă pe
dentistică, majoritatea statelor având o programă analitică de cinci
ani, nu de şase, ca la noi. Eu susţin programa de şase ani, însă i-aş
aduce o modificare esenţială: în ultimul an aş face numai practică
asistată, astfel încât absolventul să nu facă prima proteză, prima punte
sau prima extracţie pe bani, într-un cabinet privat, singur, la
parterul unui bloc, cu un pacient hipertensiv sau cardiopat.
– Umblă, de altfel, zvonuri că studenţii nu vor mai avea voie să facă practică la pacient...
– Şcoala noastră de stomatologie excela tocmai
prin faptul că se putea face practică la bolnav. Exista un anumit barem
la terapie, la protetică, la chirurgie, care condiţiona intrarea la
examen. Reglementările apărute de la înfiinţarea Colegiului Medicilor
Dentişti din România (CMDR) prevăd însă că dreptul de liberă practică
aparţine celui care are o diplomă de absolvire şi este membru al
colegiului; aceasta dă naştere unei întrebări: poate efectua studentul
acte terapeutice sub îndrumare şi supraveghere, nefiind membru al
colegiului şi neavând diplomă? Nu există niciun articol care să spună că
are sau, dimpotrivă, că n-are acest drept. Rezidentul are diplomă şi
este membru al CMDR, dar studentul nu, iar pacienţii au început să facă
reclamaţii – şi avem destul de multe, unele chiar penale – cu privire la
dreptul studentului de a efectua acte terapeutice. Soluţia, din punctul
meu de vedere, ar fi ca, în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi
Ministerul Sănătăţii, care concură la formarea viitorilor medici, să fie
introdus un an de practică asistată. Fie că acesta s-ar face în cadrul
facultăţii, cu cinci ani încheiaţi prin licenţă plus acest an
suplimentar, fie că ar fi ulterior facultăţii, sub forma unei
„stagiaturi“, după care medicul respectiv să-şi poată deschide un
cabinet. În acest fel, nu arunci pe „piaţa“ medicală un doctor pregătit
satisfăcător teoretic dar insuficient practic. Trebuie luată o decizie
în privinţa studenţilor. În străinătate se lucrează pe manechine, dar
pentru universităţile noastre ar fi dificil din punct de vedere
financiar să le procure pentru fiecare serie şi fiecare grupă... Însă în
acest moment, un asistent de grupă are între şapte şi zece studenţi în
supraveghere, iar un malpraxis se poate produce şi nu e clar cine
răspunde. În orice caz, trebuie intrat într-un cadru legal, sunt multe
lucruri care trebuie lămurite. Ne-am complăcut aproape 20 de ani în
această situaţie, iar numărul de reclamaţii la ora actuală creşte.
–
Pe lângă aceste aspecte legale, aş putea adăuga că, faţă de deceniile
trecute, şi pacienţii care vin la facultate sunt din ce în ce mai
puţini.
– Există şi aici nişte diferenţe. În chirurgie,
numărul de pacienţi este relativ constant. Asta pentru că, ori de câte
ori medicii din cabinetele private se confruntă cu un caz mai complicat,
cu boli asociate, preferă, pentru siguranţă, să-l trimită „la
Facultate“ pentru actele sângerânde, chiar şi acelea care pot fi
rezolvate în cabinet. La chirurgie deci, nu sunt astfel de probleme. În
rest însă, la terapie, protetică sau parodontologie, numărul de pacienţi
a scăzut într-adevăr
drastic. Înainte de 1989, nu exista sistem privat,
nu mai existau nici policlinicile cu plată, aşa că la Facultate veneau
foarte mulţi pacienţi. Cei mai mulţi dintre ei s-au îndreptat însă
ulterior spre cabinetele private, mai ales că, într-o perioadă, baza
noastră tehnico-materială era precară, lucru care nu mai este valabil
acum, de când spitalul a fost preluat de Primăria Municipiului
Bucureşti. Pacienţii cu posibilităţi financiare mai reduse sunt aşadar
cei care mai vin în ambulatoriul spitalului, dar şi aici materialele
costă, utilităţile costă, sunt salarii, taxe şi impozite de plătit, aşa
că diferenţa faţă de sistemul privat nu este foarte mare. În plus, în
ciuda profesionalismului cadrelor care coordonează activitatea practică,
faptul că urmează să fie tratat de student îi displace pacientului. Mai
este şi configuraţia sălilor de practică, cu 10–15 unituri dentare,
deci tot atâţia pacienţi şi câteva grupe de studenţi, ceea ce creează o
aglomeraţie în care pacientul se simte stresat şi nu se mai bucură de
intimitatea actului medical. Şi în aceste condiţii, bolnavul preferă să
suporte diferenţa – cum ziceam, nu prea mare – de preţ şi să se ducă
într-un cabinet privat, unde se bucură de un alt climat cel puţin în
ceea ce priveşte raportul medic–pacient.
– Deci chirurgia este singura specialitate ferită de probleme?
– Nu tocmai, sunt probleme şi aici.
O anomalie
cu care ne confruntăm este desprinderea din chirurgia oromaxilo-facială a
câtorva noţiuni şi capitole, sub denumirea de chirurgie
dento-alveolară. Această specialitate a adus mari prejudicii imaginii
chirugiei OMF, fiindcă nu poţi să te numeşti chirurg cu doar trei-patru
capitole de patologie. Programa analitică pentru chirurgii
dento-alveolari cuprinde câteva subiecte pentru care este într-adevăr
nevoie de o pregătire specială, ca odontectomia, rezecţia apicală,
chiuretajul periapical, redresarea chirurgical-ortodontică a dinţilor
incluşi, plastia de adiţie a crestei alveolare, reabilitarea
implanto-protetică, elevaţia membranei sinusale, tratamentul de urgenţă
al fracturilor, extirparea de tumori benigne superficiale ale mucoasei
orale, tratamentul chisturilor maxilare ce nu necesită rezecţii osoase
de continuitate şi nu deschid cavităţi naturale de vecinătate...Dar sunt
foarte multe lucruri, precum tehnicile de anestezie, tratamentul accidentelor
generale ale anesteziei locale, extracţia dinţilor temporari şi
permanenţi, extracţiile alveolo-plastice, amputaţia şi premolarizarea,
replantarea, excizia şi plastia frenurilor şi a bridelor, tratamentul de
urgenţă al plăgilor, care pot fi foarte bine făcute şi de medicii
stomatologi. Ca să nu mai pomenim de tratamentul cariei simple, al
pulpitelor, necrozei, parodontitelor apicale, al afecţiunilor gingivale,
tratamentul protetic al leziunilor coronare, al edentaţiei parţiale şi
al edentaţiei totale, care par incluse doar pentru încărcarea acestei
programe şi sunt de fapt o imixtiune în competenţele medicului
stomatolog. Această specialitate a fost creată la momentul aderării,
după o recomandare europeană. Dar, dacă s-ar aplica şi recomandările
UEMS, potrivit cărora chirurgii dento-alveolari, la fel ca specialiştii
în endodonţie sau ortodonţie, ar trebui să se limiteze la specialitatea
lor, deci să nu facă şi stomatologie, ei n-ar putea să susţină un
cabinet.
– Eu, dacă aş fi la vârsta lor, n-aş alege
niciodată această specialitate. Este ca şi cum aş fi chirurg de
panariţii sau cel mult aş putea face o apendicectomie. Este ca şi cum aş
împărţi chirurgia generală în chirurgie mare şi chirurgie mică şi aş
avea deci un chirurg „mare“ şi un chirurg „mic“. Aş alege fie chirurgia
oro-maxilo-facială, care este adevărata chirurgie şi nu se ocupă de
stomatologie, fie una din celelalte specializări, fie stomatologia
generală.
– Ce poziţie aveţi asupra celor trei specializări – endodonţie, parodontologie şi protetică – introduse în 2009?
– Mă număr printre cei care s-au luptat pentru
înfiinţarea acestor specialităţi, care reprezintă o reală necesitate
pentru România. Pe lângă baza foarte largă de medici dentişti, care
realizează o gamă variată de proceduri, într-un fel oarecum similar cu
medicul de familie din medicina generală, este nevoie şi de o
diversificare a specialităţilor stomatologice, la fel ca în cazul celor
medicale. Sunt anumite situaţii clinice în care trebuie să apelezi la
specialistul care are pregătirea şi dotarea necesare unui caz mai
complicat. De altfel, sunt de părere că avem încă prea puţine
specialităţi.
– Ce alte specialităţi ar mai fi necesare?
– Să luăm de pildă populaţia de vârstă şcolară,
pacienţii între 6 şi 18 ani: niciodată nu cred că au existat la noi în
ţară atâtea edentaţii la această grupă de vârstă, fiindcă
dispensarizarea şi tratamentul cariilor simple şi complicate, care se
făceau odinioară în şcoli, au dispărut. O primă specialitate care ar
aduce mari beneficii ar fi, aşadar, stomatologia pediatrică sau medicina
dentară şcolară. Această grupă de medici, pregătiţi prin rezidenţiat,
ar urma să ocupe posturile vacante din şcoli, care sunt destul de multe,
şi ar realiza astfel toată prevenţia, cu costuri mai mici decât terapia
complexă stomatologică de mai târziu. Altă specialitate care ar trebui
înfiinţată este radiologia stomatologică sau radiologia
cranio-maxilofacială. Stomatologul are competenţe în efectuarea şi
interpretarea radiografiei, însă din punct de vedere medicolegal se cere
analiza de către un medic radiolog specialist sau primar, adică
specialistul în radiologie generală. Dar, din moment ce la facultate se
predă radiologia dentară, ar fi normal să avem şi specialişti în acest
domeniu, mai ales că în practică au apărut metode noi, precum CT-ul
maxilofacial, ecografia părţilor moi cervico-faciale, angiografia,
IRM-ul... Iată deci numai două specialităţi care ar mai trebui introduse
în România. Ţările nordice, de pildă, care se bucură de un indice
excelent de sănătate orală, au 11 specialităţi stomatologice.
– Există însă şi nemulţumiri din partea rezidenţilor de la cele trei specialităţi nou înfiinţate...
– Să nu uităm totuşi că suntem de-abia în al
doilea an de desfăşurare a rezidenţiatului pe aceste specialităţi.
Rezidenţiat în chirurgie există de la începuturile stomatologiei, pe
când aceste specialităţi se află la început, atât pentru rezidenţi, cât
şi pentru coordonatorii de rezidenţiat. Este greu să desfăşori acest gen
de activitate în parametri excelenţi din prima zi, orice început este
dificil, dar este bine că au apărut aceste noi specialităţi.
– În CV-ul dumneavoastră apar multe stagii de pregătire în străinătate. Cum de n-aţi rămas acolo?
– Într-adevăr, am avut şansa ca profesorul
Gănuţă, şeful de atunci al clinicii, să aibă încredere în mine şi să mă
trimită în străinătate la diverse stagii de perfecţionare, în funcţie de
înclinaţiile mele. N-am fost însă niciodată tentat să rămân, nu ştiu de
ce. Poate fiindcă aveam şi părinţii şi copiii mici aici, poate fiindcă
mi-a lipsit atunci curajul de a o lua de la capăt. Dacă aş avea însă din
nou 30–35 de ani, în condiţiile de astăzi ale sistemului medical
românesc, în mod cert aş avea curajul de a pleca.
– Se vorbeşte mult în ultima vreme despre exodul
medicilor în străinătate. Cum stau lucrurile în domeniul stomatologiei
şi al chirurgiei OMF?
– Stomatologi pleacă nu mulţi, ci foarte mulţi.
Pleacă mai ales tinerii, cărora le este greu să se realizeze aici,
fiindcă îţi trebuie mulţi bani pentru a deschide un cabinet, iar pentru
a-l întreţine este nevoie de un număr mare de pacienţi care să vină în
mod regulat, nu sporadic. În aceste condiţii, venitul mediu al unui
tânăr stomatolog este de 300–500 de euro pe lună, pe când în Anglia, în
sistemul de stat, chiar dacă nu se face stomatologie de performanţă,
primeşti între 5.000 şi 8.000 de lire, din care, chiar şi după
cheltuielile ridicate de acolo, rămâi cu mult mai mult decât aici. Şi au
început să plece şi chirurgii OMF, care se realizează şi material, şi
profesional, în străinătate. Este de înţeles, nu poţi să le ceri să
aştepte să ajungă la vârsta mea ca să-şi permită să-şi cumpere o maşină
sau o casă. Nu-i deloc anormal ca ei să-şi dorească să le fie bine. Să
sperăm însă că vor mai şi rămâne câţiva, care să ne îngrijească
problemele de sănătate peste 20 de ani.
– Ca şef de clinică, vă înscrieţi într-o
serie de figuri marcante ale chirurgiei OMF româneşti: Dan Theodorescu,
Valerian Popescu, Corneliu Burlibaşa, Nicolae Gănuţă. Cum vă simţiţi
într-o asemenea companie?
– Eu nu mi-am propus să ajung şef de clinică,
ci medic şi dintre toate m-am îndrăgostit şi iubesc în continuare
chirurgia oro-maxilo-facială. Apoi, am urcat rând pe rând toate treptele
ierarhice, atât cele medicale, de la rezident la medic primar, cât şi
cele didactice, de la asistent la profesor. Într-adevăr, tradiţia şi
performanţele obţinute de-a lungul timpului de această clinică de
referinţă în România şi nu numai, mă obligă. Iar eu am încercat măcar
s-o menţin la acelaşi nivel. De altfel, clinica este destul de bine
văzută şi cunoscută la această oră şi pe plan extern. Avem relaţii de
colaborare cu Spitalul Gregorio Marañón şi Universitatea Complutense din
Madrid prin profesorii Julio Acero şi Carlos Navarro-Villa, cu clinica
din Heidelberg, cu Spitalul Pitié-Salpêtrière din Paris prin profesorul
Jacques-Charles Bertrand, în Bruges, prin profesorul Maurice Mommaerts,
preşedintele Asociaţiei Europene de Chirurgie Cranio-Maxilo-Facială.
Colaborarea constă în schimburi de experienţă, organizarea de cursuri
comune, participarea la congrese şi alte manifestări ştiinţifice.
Contactul cu personalităţile europene din domeniu mi-a fost uşurat şi de
alegerea mea de către Colegiul Medicilor ca reprezentant al României la
secţiunea de specialitate Chirurgie Oro-Maxilo-Facială şi Stomatologie a
Uniunii Europene a Medicilor Specialişti (UEMS).
– Ce ne puteţi spune despre dotarea clinicii?
– Până nu demult, baza tehnico-materială a
clinicii era destul de modestă. Începând din 2009 însă, odată cu
trecerea spitalului în administrarea Primăriei Capitalei, cu ajutorul
dlui prof. dr. Sorin Oprescu, primarul general, şi al dlui dr. Marius
Savu, directorul general al Administraţiei Spitalelor şi Serviciilor
Medicale Bucureşti, am reuşit să ajungem în momentul de faţă la o dotare
performantă. Avem acum paturi specifice pentru reanimare şi monitoare
pentru acestea, aparate de ventilaţie, lămpi performante în sălile de
operaţii, microscoape, fiziodispensere, aparate necesare secţionării
osoase, laser chirurgical, electrocautere, defibrilatoare, ecograf
pentru părţile moi, instrumentar şi unituri dentare noi. În plus, avem
aparatul de sialendoscopie şi cel de litotriţie extracorporală, fiind
astfel singurii din Europa de Est care realizează tratamentul modern,
endoscopic (minim invaziv) al litiazei glandelor salivare. Mai mult, mă
bucură faptul că Primăria a înţeles necesitatea construirii unui nou
spital: avem în curte un teren destul de generos, pe care Consiliul
General şi primarul au aprobat demararea construcţiei unui spital de cap
şi gât, care să strângă la un loc chirurgia OMF, neurochirurgia, ORL.
Banii sunt alocaţi şi cred că în toamnă vom putea începe construcţia
acestui spital, care va aduce mari beneficii pacientului, fiindcă, în
acest moment, el trebuie plimbat cu salvarea prin Bucureşti pentru alte
consulturi de specialitate. În plus, este greu să soliciţi un coleg
chirurg orelist pentru un pacient cu patologie comună, fiindcă îl
desprinzi din mediul cu care el este familiarizat şi în care este
performant. Odată cu înfiinţarea spitalului, care va avea toate aceste
specialităţi într-un loc, se vor crea şi echipe tinere, obişnuite cu
abordarea multidisciplinară.
– Aţi menţionat mai devreme echipamentele
performante pentru tratamentul endoscopic al litiazei glandelor
salivare. Aveţi de altfel şi o competenţă în acest domeniu. Ce anume v-a
atras la această arie?
– Competenţele în acest domeniu le-am obţinut
în Germania, la Erlangen, şi în România prin absolvirea cursului de
competenţă în ultrasonografie coordonat de dl conf. dr. Adrian Costache.
Am vrut să deschid o poartă spre chirurgia minim invazivă în patologia
glandelor salivare. Profesorul Bertrand şi profesorul Mommaerts sunt cei
care mi-au prezentat avantajele chirurgiei endoscopice. Aceasta
reprezintă acum tratamentul de primă intenţie, intervenţiile
chirurgicale majore – parotidectomia, submaxilectomia – fiind acum
efectuate mult mai rar, ceea ce scade riscul de lezare a nervului facial
şi grăbeşte mult recuperarea bolnavului. Numai din ianuarie şi până
acum, 72 de pacienţi au beneficiat de această tehnică minim invazivă în
tratamentul litiazei glandelor salivare, un număr destul de mare,
fiindcă şi colegii din celelalte centre universitare direcţionează
aceşti pacienţi către noi. Paleta endoscopică va fi extinsă în următorii
ani în clinica de chirurgie OMF din Bucureşti, prin aplicarea acestei
abordări în timpul intervenţiilor chirurgicale de corectare a
anomaliilor dentomaxilare sau în chirurgia fracturilor de condil
mandibular, cu reducerea complicaţiilor şi recuperare foarte rapidă.
Preţul aparaturii este într-adevăr mare însă, în condiţiile mai sus
enunţate, costul per bolnav scade considerabil.
– Dintre cărţile dumneavoastră, două atrag
atenţia în mod deosebit: volumul de Chirurgie oro-maxilo-facială, din
cadrul Tratatului Chirurgie apărut la Editura Academiei sub redacţia
dlui prof. dr. Irinel Popescu şi Compendiul de chirurgie
oro-maxilo-facială, aflat în bibliografia pentru licenţă. Ce ne puteţi
spune despre aceste lucrări?
– În privina Tratatului, cred că Chirurgia
oro-maxilofacială şi-a câştigat un loc „temporar pierdut“ în galeria
specialităţilor chirurgicale, alături de chirurgia generală, chirurgia
toracică, chirurgia plastică şi reparatorie, ginecologie, urologie,
neurochirurgie, ORL, ortopedie, chirurgie cardiacă şi este meritul dlui
prof. dr. Irinel Popescu de a ne da girul şi a ne aşeza acolo unde ne
este locul. Reprezintă, totodată, o recunoaştere a valorii şcolii de
chirurgie OMF din Bucureşti. Iar compendiul, la realizarea căruia a
contribuit marea majoritate a colectivului de catedră, a beneficiat şi
de aportul însemnat al dlor profesori Julio Acero, Carlos Navarro-Villa
şi a regretatului John Lowry. Vorbim de personalităţi europene de marcă,
a căror contribuţie de prestigiu la această lucrare este inclusiv o
garanţie a valorii colectivului clinicii noastre.
– Care este patologia pe care o întâniţi cel mai frecvent în clinica dumneavoastră?
– Pe teritoriul OMF, problema cu care ne
confruntăm tot mai mult este cancerul. În clinica noastră, incidenţa
acestuia este în creştere de la un an la altul şi din păcate majoritatea
cazurilor vin nu în stadii precoce, ci avansate, inoperabile, şi mă
refer la cancer de buză, de limbă, de planşeu bucal, de mucoasă jugală,
de glandă parotidă sau submandibulară, cancer al oaselor maxilare…
– Cum vă explicaţi această sosire tardivă a bolnavilor la clinica de chirurgie?
– Este aici vorba şi de o neglijenţă a
stomatologului care, preocupat să realizeze o lucrare dentară, nu mai
face consultul complet al cavităţii bucale, trecând astfel pe lângă
forme de debut sau pe lângă leziuni premaligne. Examinarea corectă a
unui pacient, însemnând inspecţia cavităţii bucale şi a tegumentelor
cervico-faciale şi palparea limfonodulilor, durează cinci minute şi
necesită doar o trusă de consultaţie. În fapt însă, avem de-a face cu
consecinţele nemedicalizării stomatologiei şi a concentrării excesive pe
dinte, despre care vorbeam. Trebuie să medicalizăm stomatologia! Nu se
poate face doar medicina dintelui, ci a cavităţii bucale căreia îi
aparţine şi care este, la rândul său, parte din organismul uman.
Cavitatea bucală – cum ne învăţau profesorii noştri – este oglinda
organismului. Or, cei de azi au uitat acest lucru, au pus batista pe…
oglindă. Mai este şi lipsa educaţiei medicale a pacienţilor. Când, la
nivelul cavităţii bucale, simţi până şi un fir de păr şi ai
hipersalivaţie reflexă, cum să nu simţi o tumoră de 2–5 centimetri?!
Pacienţii vin însă la noi doar când apar dureri, deformaţii, asimetrii,
adică prea târziu, de multe ori…
S-a născut la 27 ianuarie1955, în Bucureşti • status profesional actual:
este profesor universitar, şef al catedrei de Chirurgie
Oro-Maxilo-Facială a UMF „Carol Davila“ Bucureşti, conducător de
doctorate, medic primar chirurgie oro-maxilo-facială şi medic specialist
stomatologie generală • titluri ştiinţifice: este doctor în medicină, în specialitatea chirurgie OMF şi Visiting Professor al Universităţii Complutense din Madrid • a dobândit competenţe în implantologie şi în sialendoscopie şi litotriţie extracorporeală • lucrări publicate ca prim autor: Compendiu de Chirurgie oro-maxilo-facială, vol. I şi II, Editura Q Med Publishing (2009); Chirurgie oro-maxilofacială, vol. 3, Editura Academiei Române (2007), în cadrul Tratatului de Chirurgie sub redacţia prof. dr. Irinel Popescu; Urgenţe şi afecţiuni medicale în cabinetul stomatologic, note de curs, Editura Etna (2004); Cancerul de limbă – tratament chirurgical şi asociat, Editura Naţional (1998) • distincţii:
în 2004, Ordinul „Meritul Sanitar în grad de Comandor“; în 2008,
Diplomă pentru recunoaşterea contribuţiei la dezvoltarea specialităţii,
conferită de Asociaţia Europeană de Chirurgie Cranio-Maxilo-Facială şi
Diplomă de Examinator al Boardului European de Chirurgie OMF; Diploma de
merit a UMF „Carol Davila“ Bucureşti cu ocazia aniversării a 150 de ani
de învăţământ medical românesc; Diploma de Excelenţă a International Congress on Oral Cancer; Diplomă de Onoare a International Research Comitee of Oral Implantology; Diploma de Onoare cu ocazia semicentenarului Facultăţii de Stomatologie din Bucureşti • poziţii în cadrul unor societăţi ştiinţifice şi profesionale naţionale:
vicepreşedinte al Colegiului Medicilor Dentişti din România (CMDR),
vicepreşedinte al Uniunii Naţionale a Asociaţiilor Stomatologice,
preşedinte al Societăţii Române de Chirurgie oro-maxilofacială,
vicepreşedinte al Comisiei consultative de Chirurgie orală şi
maxilo-facială a Ministerului Sănătăţii, vicepreşedinte al Comisiei de
specialităţi medico-dentare a Ministerului Sănătăţii, preşedintele
Comisiei de Chirurgie OMF a Colegiului Medicilor din România,
preşedintele Comisiei profesional-ştiinţifice a CMDR • poziţii în cadrul unor societăţi ştiinţifice internaţionale:
reprezentant al României la secţiunea de specialitate Chirurgie OMF şi
Stomatologie a Uniunii Europene a Medicilor Specialişti; consilier al
României în European Association for Cranio-Maxillofacial Surgery • funcţii de conducere:
din 2002, şef al Catedrei de Chirurgie OMF şi şef al secţiei clinice
universitare de Chirurgie OMF a Spitalului Clinic de Chirurgie OMF
„Prof. dr. Dan Theodorescu“ Bucureşti; din 2009, manager interimar al
Spitalului Clinic de Chirurgie OMF „Prof. dr. Dan Theodorescu“
Bucureşti.
