În
prima săptămână a lui august 1914, în gara unui oraș din Normandia oprește un
tren de recruți parizieni a căror vedetă era Gaspard, un vânzător de melci la
tarabă, pentru care Montmartre nu avea secrete. Descurcăreț, sigur de el, cu un
aplomb care impunea tuturor, avea alura unui șef de gașcă de pe o stradă din
periferie. Înconjurat de o suită de „vasali“, îi lua peste picior pe timizii
provinciali care urcau în același tren spre front. Călătoria în vagoane de
marfă, apoi marșurile forțate pe șosele înțesate de refugiați demontau treptat
entuziasmul soldaților. Numai Gaspard se menținea încrezător, colporta zvonuri
optimiste și se oferea să îndeplinească orice sarcină ordonată de căpitanul
Puche. Acest ofițer-funcționar foarte iubit de subordonați, provenit dintr-o
burghezie medie, dădea ordine cu o bonomie serioasă, având grijă în primul rând
să-și protejeze subalternii și să gândească pentru ei.
Gaspard
intră în focul bătăliei după un marș chinuitor printr-o țară cu pământ răscolit
de obuze, sate în flăcări, câmpuri acoperite cu cadavre și copaci retezați sau
smulși din rădăcini. Moartea șuieră venind de la un dușman nevăzut, și astfel
prietenul său Burrete este rănit mortal. Cărându-l în spate spre postul de prim
ajutor, dă peste căpitanul Puche agonizând cu fața transformată într-o rană
sângerândă. Ambii decedează până la sfârșitul bătăliei, dar Gaspard se alege
doar cu o rană ușoară, care însă îi dă dreptul la o evacuare, mai întâi într-un
spital de campanie amplasat într-o biserică fără acoperiș, apoi într-un spital
teritorial. Aici, altă viață, în paturi cu cearșafuri albe și îngrijiri atente
ale „îngerilor“ în alb. Trei surori se perindă prin saloanele de răniți și
cuceresc inima lui Gaspard care le botează: Bunătatea, Farmecul și Viața.
Comportamentul și aparițiile lor sunt descrise cu atâta afecțiune, încât nu
este de mirare că ultima dintre ele, domnișoara Viette, pare a fi
personificarea soției romancierului.
În
spital, pe care scriitorul nu-l numește „hôpital“, ci cu un cuvânt mai vechi
„hosteau“, un soldat rănit intră într-o lume nouă: nu i se mai comandă, nu i se
mai poruncește, nu îi răsare moartea din toate colțurile.
După
ce s-a înzdrăvenit, Gaspard este transferat din spital într-un loc unde
recuperarea medicală este urmărită de sergenți răuvoitori, într-o clădire
numită „depôt“. Aici îl cunoaște pe profesorul Mousse, un om blând, modest,
gânditor, burghez, contrastând cu Gaspard care era din popor, impulsiv, puțin
vanitos și uneori violent. S-au atașat unul de altul din primul moment, așa
încât cel dintâi, presimțind că nu va supraviețui dacă va ajunge din nou în
luptă, îi încredințează celui de-al doilea o scrisoare către un confrate din
Paris, prin care tranșa o chestiune literară privitoare la o ediție de Sofocle.
Presimțirea lui se realizează și primește un glonț în frunte, în timp ce lui
Gaspard un șrapnel îi retează piciorul. Cu toate acestea scapă cu viață, își
petrece convalescența într-un castel unde domină înverzita câmpie normandă,
apoi își regăsește familia și strada suburbiei sale pariziene.
Dar
mai importantă chiar decât narațiunea este descrierea marșurilor forțate și a
câmpurilor de bătălie: „Gloanțe, obuze, explozii, schije. Sferturile de oră se
scurgeau în clepsidra disperantă a acestei vieți noi, stupefiante,
înspăimântătoare, unde oamenii cu idei vagi așteptau în ceață, în frig și în
noroi ca Destinul să se arate mai clement. (…) Cu stomacul gol și buzele
tremurând se primește ordinul de a se pregăti de atac și de a fixa baionetele
la țeavă (…)“.
Astfel
de crâmpeie din destinele unor soldați francezi pe front formează subiectul
romanului Gaspard, publicat pentru prima oară în 1915 de René
Benjamin în editura Arthème Fayard, și pentru care i-a fost acordat premiul
Goncourt. Culorile sumbre în care sunt descrise scenele de război se asociază
cu dialoguri în dialect frust cu expresii în argou făcute aproape
ininteligibile de prescurtări eliptice aleatorii. „Gaspard“ este un roman trăit
pentru că autorul, René Benjamin, este rănit în luptele de la Verdun. A
petrecut mai multe luni în spital, unde și-a întâlnit soția care apare în roman
sub numele de domnișoara Viette. Romancierul a privit societatea franceză din
primele decenii ale secolului douăzeci cu un spirit înclinat spre ironie și
satiră, ceea ce l-a apropiat de tendințele critice ale unui alt scriitor,
devenit prieten al său, doctorul Leon Daudet. 
