Acasă » EDUCAȚIE » Istoria Medicinei
Mihai Manicatide – un model pentru medicii de astăzi

Dr. Richard CONSTANTINESCU
joi, 23 ianuarie 2014
„Un
cupeu, tras de un cal, cu mers majestos, se strecura zilnic pe străzile Iaşului,
fără să se fi distins vizibil dacă ducea pe cineva. Totuşi, din când în când,
puteai vedea o umbră care se mişca discret, pentru ca, uitându-se pe o listă, să
facă un semn, după care vehicolul se oprea. Staţionarea se făcea mai rar în faţa
unor acareturi şi mai des la casele care stăteau într-o rână, cu intrări
strâmte, care duceau, pe scări scârţâinde, la etaje mizere. Faptele se
petreceau în 1909, pentru ca mai târziu, să fi fost prin 1911–1912, să apară
tot un cupeu negru, însă de data aceasta automobilul, care părea că merge
singur pe aceleaşi străzi bolnăvicioase ale Iaşului de odinioară. Dar nu…
puteai observa că puţin mai sus de volanul maşinii, se mişca o pălărie neagră,
cu borurile drepte, care conducea prudent vehicolul… Un claxonat scurt, cu
timbru de bas, atrăgea atenţia asupra aceleiaşi siluiete, pe înserate, pe
strada Romană… Era profesorul dr. Mihai Manicatide. Se întorcea de la numeroasele
sale vizite medicale pe care le făcea cu o energie nestăvilită, după consultaţiile
gratuite,
zilnice, la serviciul de primire a bolilor de copii de la Spitalul
«Sf. Spiridon» sau «Izolarea»“ (Gh. Năstase, „Amintiri despre Mihai
Manicatide“, Societatea de Istoria Medicinei, 27 iun. 1972, USSM Iaşi).

Mic la stat, dar cu suflet şi pricepere
mare, Mihai Manicatide (1867–1954) reprezintă o bornă în medicina şi pediatria
românească. Şi-a format încă din tinereţe o privire complexă asupra câmpului medicinii,
lucrând alături de Victor Babeş (1854–1926) la Bucureşti şi de pediatrii
Jacques-Joseph Grancher (1843–1907), Victor Henri Hutinel (1849–1933), Antoine
Bernard-Jean Marfan (1858–1942) în Paris, Johann Otto Leonhard Heubner
(1843–1926) ori Adalbert Czerny (1863–1941) în Germania.
Fotografiile îl prezintă în tinereţea sa, în
Germania, participând la examinarea unui pacient, alături de colegi (privirea
îi este îndreptată către bolnav şi nu spre fotograf) şi efectuând o autopsie
unui cadavru. Portretul, pe care se află semnătura sa, făcut într-un studio
fotografic, surprinde chipul luminos şi ochii vii, care au privit mii de copii
cărora le-a adus alinarea.
Calităţile sale şi experienţa occidentală
i-au îngăduit să producă schimbarea de care era nevoie în clinica infantilă.
Presa relata fiecare mişcare a sa: publicistică, socială, antreprenorială sau
medicală. Scria pentru „Viaţa Românească“, susţinea conferinţele, avea contact
direct cu pacienţii, în mediul lor, frecventa congresele ştiinţifice internaţionale
şi propunea subiecte noi de cercetare. A fost distins cu
premiul Academiei
Române pentru studiile întreprinse în domeniul bolilor infecţioase, iar
forurile ştiinţifice internaţionale l-au elogiat pe măsură. Prin demersurile
sale, a susţinut necesitatea construirii unei noi clădiri pentru clinica
infantilă din Iaşi, care să cuprindă „pe lângă un pavilion mai mare pentru
boalele comune, pavilioane mai mici, separate pentru fiecare din boalele
contagioase mai frecvente: scarlatina, difteria, morbilli“
(Anuarul Universităţii
din Iaşi, 1907–1908, p. 179). Din anul 1920 s-a transferat la Bucureşti, unde şi-a
continuat activitatea, cu acelaşi elan.
Pentru opera
sa educativă, ştiinţifică şi socială, istoria medicinii româneşti îl situează
printre creatori, iar pentru bunătatea şi dăruirea sa întru îngrijirea şi
salvarea vieţii atâtor copii, medicii acestei ţări trebuie să-l aibă ca model. 
