Titlul de mai
sus este justificat de o frumoasă parabolă literară datorată lui
Etienne Rey: „Adevărul a scăpat într-o dimineață din văgăuna
sa și începu să hoinărească prin lume, surprins și orbit de
încântare. Frumusețea, arta, inima bărbaților și femeilor,
toate iluziile mângâietoare ale universului îi apărură pentru
prima oară, îl zăpăciră. Toată ziua a alergat, ca un nebun, din
plăcere în plăcere, din himeră în himeră, gustând capricios
din toate. Seara îl găsi căzut sub un copac, beat mort și de
nerecunoscut: Adevărul se îmbătase de Minciună”. Citatul de mai
sus este extras din cartea La
chasteté perverse, publicată
de dr. Paul
Voivenel după
Primul Război Mondial.
În plan psihanalitic, minciuna apare
ca rezultat al unui mecanism, inconștient sau conștient, care
distorsionează realitatea. Motivația este constituită fie de
obținerea unui beneficiu, fie de negarea unei situații
intolerabile. Nu voi uita niciodată cazul unui copil de zece ani
care își descoperise tatăl spânzurat de o grindă a casei, iar la
interviul psihiatric mințea cu seninătate că părintele său era
plecat, în calitate de căpitan de vas, să colinde mările
îndepărtate. Desigur, declarațiile copiilor nu sunt acceptate în
justiție decât cu rezerve, pentru că, așa cum arată doctorul
Paul Voivenel, sunt cunoscute cazurile de fete care acuză persoane
respectabile de intenții de viol sau de abuzuri sexuale. Minciuna
inconștientă se întâlnește uneori în cabinetul medical, luând
forme diverse: de la inventarea de simptome – numită uneori
„gidisme”, după unele trăsături de caracter ale lui André
Gide, până la provocarea voluntară de leziuni, botezată de
Dieulafoy „patomimisme”, neologism sugerat de prietenul său,
scriitorul Paul Bourget. Mitomania este privită de Paul Voivenel ca
un „cancer al imaginației” și stă la baza denunțurilor
calomnioase. Autorul găsește o formulă potrivită când afirmă
că, în aceste cazuri, inconștientul face ca realitatea să nu fie
percepută, ci apreciată.
Următorul capitol se ocupă de
scrisorile anonime, des întâlnite în cazurile în care justiția
solicită colaborarea medicinii legale. Frecvența lor a făcut ca
tema aceasta să intereseze și pe unii autori de romane polițiste,
ca Agatha Christie. Unul din cele mai cunoscute cazuri de
anonimografie este cel al Angelei Laval, care a revărsat asupra
orășelului Tulle un torent de scrisori anonime, denunțând diverși
cetățeni onorabili ca fiind culpabili de adulter. Dată în vileag
împreună cu mama sa, care-i fusese complice, este determinată să
se sinucidă, în condițiile în care ea însăși simulează actul,
având însă grijă să facă în așa fel încât să fie salvată.
Un sătuc bearnez este terorizat de scrisorile anonime care amenință
cu incendierea avutului destinatarilor. Aceste incendii se produc
unul după altul, iar culpabilă se dovedește a fi o văduvă în
vârstă de treizeci și nouă de ani al cărei soț murise nebun cu
mulți ani în urmă. Un ultim caz citat în carte este cel al unei
domnișoare virgine care, după ce este vindecată miraculos la
Lourdes de o debilitate motorie histerică, se întoarce în orășelul
său pentru a răspândi scrisori calomnioase scrise de mâna ei, în
care se autoacuza și se autoinsulta. Pentru a le da mai multă
veridicitate, își provoacă mai multe răni minore, lăsând
poliția să-l caute pe agresor. Analiza psihologică a cazului
implică „închisoarea morală” și frustrarea sexuală. Autorul
identifică în aceste cazuri mai multe aspecte distinctive, precum
reiterarea, contagiunea mentală, plăcerea clandestină de a face
rău, imitația, rezistența la mărturisire, funcția de supapă
instinctuală etc.
Doctorul Paul Voivenel a perseverat
în eseistica psihiatrică prin numeroase volume, cu diferite
titluri: „Littérature et folie”, „Le génie littéraire”,
„Le courage”, „Le cafard”, „La psychologie du soldat”
ș.a. Cu puțin înaintea volumului „La chasteté perverse”, a
publicat „La raison chez les fous et la folie chez le gens
raisonnables” (1926), carte aflată de asemenea în biblioteca din
pod. În volum se susțin mai multe afirmații demne de semnalat.
Astfel, cuvântul nebunie este imposibil de definit pentru că este o
vorbă asemenea multor altele care au un înțeles evident, dar cu
sâmburele semantic învelit într-o coajă tare. De altfel, un
bolnav mintal nu poate fi trădat de idei pentru că, așa cum a
afirmat un alienist, nici la Charenton, nici la Bicêtre, nici la
Salpêtrière nu a putut găsi o idee care să fie complet diferită
de cele întâlnite la oamenii cu scaun la cap. Autorul este de
părere că în afectivitate trebuie căutată cauza alienării,
pentru că la bolnavul psihic „tulburările spirituale sunt un
obstacol, tranzitor sau permanent, în calea societății în care
trăiește. Prin urmare, ideea delirantă nu determină internarea
cuiva, ci comportarea care decurge din ea”. Cu umor este reprodusă
anecdota după care Esquirol, vrând să demonstreze unui discipol ce
ușor se poate greși la prima vedere, îi prezintă două persoane:
prima sobră, corect îmbrăcată, calmă, cumpănită și a doua
volubilă, agitată, exuberantă, plină de ea însăși și de
proiectele sale. Invitat să indice care dintre cele două persoane
este alienată, asistentul a indicat-o pe cea de-a doua. „Greșit”,
îi spune Esquirol – „primul este un azilar internat la Charenton
pentru că se crede Dumnezeu; cel de-al doilea este scriitorul Honoré
de Balzac”.
A doua parte a cărții se ocupă de
ceea ce, inspirat, autorul numește „claviatura” emoțiilor
noastre. În acest capitol, autorul dezbate o fostă modă a
psihiatriei franceze, și anume medicalizarea categoriilor
psihologice. Punând dereglările afectivității la baza întregii
psihopatologii, creează o întreagă neosemiologie psihomedicală.
Vorbește astfel de boli psihice prin „congestia” sensibilității,
prin „hemoragia” sensibilității, prin stagnarea curentului
profund al sensibilității și prin scurgerea prea abundentă a
sensibilității noastre. Creditând pe Sigmund Freud, identifică
consecințele nevrotice ale „afectivității prizoniere” și
anticipează noțiunea modernă de „drive” când identifică
perioada de creștere a tensiunii afective intrapsihice.
Doctorul Voivenel este un precursor în psihosomatică, atunci când
descrie, cu exemple ilustrative din istorie și literatură,
răsunetul emoțiilor asupra organismului. Pentru plăcerea lecturii,
redăm câteva: trecând peste un mormânt, o persoană a simțit că
este apucată de picior și a căzut moartă în clipa următoare;
pacientul unui chirurg celebru din Pavia a sucombat de îndată ce
bisturiul i-a atins pielea; prizonierii închiși în cuști cu
animale sălbatice au fost găsiți morți a doua zi fără să fi
fost atacați de acestea; un profesor universitar dintr-o povestire a
lui Villiers de l’Isle-Adam, care, în cursul unei farse în care
studenții îl leagă la ochi și îl fac să îngenuncheze ca la
ghilotină, se prăbușește fără viață la simpla atingere a
gâtului cu un prosop. La aceste exemple aș adăuga din memorie
cazul celui care, închis din greșeală într-un vagon frigorific,
este purtat trei zile prin toată Australia pentru ca la destinație,
odată cu deschiderea ușilor, să fie găsit decedat, deși în tot
acest timp temperatura a fost normală, frigiderul nefiind conectat.
Referitor la anxioși, găsim o
autodescriere relatată de un pacient de-al lui Devaux și Logre:
„…în momentul când bucuria se năștea în sufletul meu,
simțeam cum o mână invizibilă mă strângea și mă sufoca”.
Teoria stresului și a traumei psihice este anticipată când
vorbește despre emoția sa și despre seriile de mici emoții
reînnoite. O altă descriere originală este cea a unei varietăți
de nevroză, botezată la soldații francezi „cafard”. Era o
stare de epuizare, de astenie, în care energia morală se prăbușea
și mentalitatea își pierdea tonusul, făcând loc obsesiilor,
remușcărilor, fatigabilității cerebrale, descurajării. Oare nu
suntem îndreptățiți să identificăm acestea cu sindromul
„burn-out” descris recent în catastrofe de autorii americani?