I s-au publicat
scrierile, în ediții extinse ori tematice, s-au scris despre el
cărți, universități, piețe publice, străzi și diverse
instituții medicale private l-au ales ca patron spiritual, însă
dacă privim înspre busturile sale, dar, mai ales, înspre mormântul
său, realizăm că, de fapt, nu ne pasă în mod real de Victor
Babeș.
Îi dedicăm
simpozioane, rostim discursuri în ținute festive, publicăm lucrări
științifice despre descoperirile sale, comentăm frenetic în
rețelele de socializare despre nedreptatea care ni s-a făcut,
furându-ni-se încă un „Nobel” nouă, românilor deosebiți,
inventatori și descoperitori a mai tot ce există astăzi în lume,
însă, nu ne punem în mod serios problema cunoașterii vieții și
activității lui Babeș și a conservării eternității sale
sociale.
Când s-a
prezentat pe un blog situația mormântului său, cu piatra tombală
spartă, invadat de buruieni și abandonat, reacțiile românilor au
fost cele obișnuite. Au scris comentarii: „Sunt oameni anume puși
să ne distrugă valorile naționale, morale și să dezbine țara”,
„Mișcarea anti-vaccinare lovește din nou”,
„Cineva ar trebui să aibă grijă de acel monument istoric, acela
trebuie tras la răspundere…”, „Victor Babeș o fi un nume
cunoscut – dar nu-i «erou» ori ceva similar; mă îndoiesc că
statul «ar trebui» să plivească buruienile. Matila Ghyka e mai
recunoscut în străinătate decât Victor Babeș, deși nimeni nu dă
două parale pe faptul c-a fost român. Mormântul lui arată și mai
jalnic – de ce să ne agităm pe tema asta?”, „Ăsta ne este
neamul. Știm doar cancan și bârfe. Doar noi suntem de vină”. O
singură persoană „a
sesizat societățile studențești din București în vederea
recondiționării mormântului”. Imediat a comentat cineva:
„Problema sunt autoritățile. Poate convingem Rectoratul să se
implice la partea de hârțogăraie și aprobări”. Nimeni însă
nu s-a deplasat, dincolo de a poza și a posta, cu intenția de a
face minimum posibil: a lumina zona, îndepărtând bălăriile,
scaieții și tufele din jur și a curăța piatra funerară. Nimeni
nu a luat exemplul lui Radu Varia care a restaurat mormântul lui
Matila Ghyka (1881–1965) din cimitirul londonez Gunnersbury.
Mormintele din satele românești sunt îngrijite pentru că femeii
de la țară îi pasă de locul în care se odihnesc osemintele
familiei și are grijă de ele.
Dacă mormântul
e într-o zonă la care accesul nu e așa de facil, o statuie ce ar
trebui să-l reprezinte pe Victor Babeș e situată la intrarea
într-o instituție frecventată zilnic de mii de studenți.
Respectul pe care-l arată profesorii și oficialii înaintașilor
este preluat și asumat de tineri. Dacă mediciniștii bucureșteni
vor vedea, dacă au ochi să privească monumentele, că Victor Babeș
are chipul ciuntit, vor înțelege că acesta este normalul, și
dezinteresului anterior, sădit prin diverse mijloace, i se va da
consistență.
Acestor
nedreptăți postume i se mai adaugă acuzația de „germanofilie”
și că a preferat să rămână în laborator, la București, fiind
„prea preocupat de persoana sa” (Șextil Pușcariu), „tipul
desăvârşit al savantului egocentric care nu vrea decât să fie
lăsat să-şi facă treaba... Pentru el, propriile cercetări
însemnau mult mai mult decât tot războiul mondial”. (Lucian
Boia).
La recentul
simpozion „Istorie și patrimoniu cultural”, ediția a doua,
organizat de Muzeul Municipiului București (28 octombrie 2016) a
participat și Dan Falcan, care a ținut o comunicare prin care a
restabilit un adevăr istoric: Victor Babeș rămăsese în Capitală,
nu datorită simpatiilor sale legate de Austria ori Germania, ci
pentru că așa i s-a ordonat. Printr-o adresă emisă de Ministerul
Instrucţiunii și Cultelor (nr. 103 442 din 16 noiembrie 1916) i s-a
impus să rămână în București pentru „a conduce și mai
departe măsurile pentru combaterea epidemiilor ce eventual s-ar
ivi”. La solicitarea lui Babeș, Direcţia de justiție a
Ministerului de Război a precizat, prin adresa nr. 15 207 din 29
august 1918, că față de acuzaţiile ce i se aduc doctorului Babeș
s-a ajuns la concluzia că: „I s-a impus cu ordine să rămână”
și că „activitatea sa în Bucureşti a fost rodnică și
patriotică”. Dan Falcan se întreba retoric: „Despre ce
atitudine antipatriotică a lui Babeș să vorbim, când chiar în
primele zile ale războiului, Mircea Babeș, unicul fiu al savantului
s-a înrolat ca voluntar în armata română, declarând la recrutare
că avea vârsta necesară, deși nu o avea?”.
Unii ar putea
susține că pentru Victor Babeș patria nu era nici România, nici
Germania, nici Franța, ci era ştiinţa și, în consecință,
știința să-l apere și să-i conserve memoria și mormântul.
Savantul român a refuzat oferta de a deveni șef al serviciului
epidemiologic al Statelor Unite și a venit în România. A fost
supus la numeroase injurii, calomniat, chiar dacă realizase un
institut și aducea beneficii de imagine țării. Cu tristețe, Babeș
scria: „Dacă venirea mea a schimbat ceva, este că știința
medicală a devenit cunoscută, mai cu seamă grație descoperirilor
noastre făcute pe terenul bacteriologiei, anatomiei patologice și
medicinei experimentale, știința română a putut intra în
concurență cu știința apuseană și în această știință
internațională, România a putut să-și lupte un loc de onoare”.
În timpul
vieții, dar și după moarte, oamenii care au realizări
semnificative, ce schimbă cursul istoriei și lămuresc misterele
vieții, sunt invidiați și permanent atacați. Ceea ce i s-a
întâmplat lui Victor Babeș a fost extrem de bine sintetizat în
cuvintele parazitologului Nicolae Leon: „Părerea mea a fost că
descoperirile lui au atras ura tuturor sterililor invidioși. Toți
acești sterili i-au creat atmosfera antipatică, punându-l rău în
ochii politicienilor noștri. Oamenii adevărați de știință nu au
făcut niciodată politică”.
