Theodor Voiosu
Absolvent
al Facultăţii de Medicină Generală a UMF „Carol Davila“ Bucureşti, medic
rezident gastroenterolog. Este membru în Societatea Medicilor Scriitori şi
Publicişti din România. Scrie poezie şi a publicat în „Viaţa medicală“,
„Logos“, „Viaţa Românească“ şi „Poesis“.
Totul curge
privesc seara cum
florăresele,
înainte să închidă,
îşi deşartă pe rând
în stradă găleţile.
infuzia searbădă de
crizanteme şi gladiole
plescăie de pe
borduri
între liniile de
tramvai, în ridurile asfaltului.
trecătorii păşesc cu
grijă,
ferind luciul
electric al bălţilor sub felinare,
iar zoaiele se scurg
încet
spre beciurile
blocurilor unde
domneşte igrasia.
aproape, peste drum,
aceeaşi apă sălcie
se trage către
firidele morţilor
odihnind la Bellu.
în măruntaiele
cimitirului
nopţile miros a
floare.
Iarna lui 54
privim adânc în
noapte şi
luminatorul mansardei
devine
o copcă prin care ademenim
înăuntru
peşti albi uriaşi,
cu inimi de vifor,
plutind solemn
deasupra patului.
din ochii lor curge
un întuneric
aproape solid
care gâlgâie pe
covoare şi se prelinge pe scări
până la uşa ce dă în
stradă,
priveşte cum plâng sărmanii
peşti
iar afară ninge,
ninge întruna de parcă ar fi sfârşitul lumii.
dă-mi mâna fără teamă
argintul solzilor nu
tresare dar
simte carnea albă la
fiecare întrepătrundere a zalelor
şi frigul aciuat înăuntru.
închişi în coconul cald al visului
niciun sunet nu răzbate
nici chiar hurducăitul
plugurilor departe
muşcând din omătul
îngheţat.
cât s-ar fi bucurat
bacovia de tot prăpădul ăsta
iarna izbucnind
dintr-o ţeavă spartă
de ăştia de la radet
zăpada umplând oraşul
ca pe o chiuvetă neîncăpătoare
revărsându-se prin
preaplin
în sufrageriile şi
dormitoarele prost încălzite.
pe noi ne-a prins fără
televizor şi fără curent,
dormind cu şosetele
în picioare,
în podul casei alor tăi,
cum nu se poate mai rău.
Nicio masă fără peşte
când vin musafirii să
nu îi priveşti
drept în ochi când mănâncă
ei nu îşi permit
carne decât rareori, nu ca noi,
să nu le vezi
foamea+bucuria+deznădejdea
nu e politicos. să te
uiţi cuminte doar în farfuria ta
să nu te joci cu
mâncarea şi
mai ales să nu laşi
nimic la urmă. apoi
când aduce masha
cafelele
să le arăţi copiilor
maşinuţa ta electrică
şi să îi laşi să se dea
cu ea până la stradă.
nu mai departe.
uite-te la mine când
îţi vorbesc –
să nu ne faci de râs
că te-a luat dracu.
Răzvan Jugănaru
Medic, absolvent al Facultăţii de Medicină Generală a UMF
„Carol Davila“ Bucureşti, a publicat în mai multe ediţii ale săptămânalului
„Viaţa medicală“, precum şi în almanahul „Clipa cea repede…“ al Societăţii
Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, din care face parte.
Colinde
Ie de nea pe munţii
negri
Freamăt prin cetină
cerbii.
Singură luna, virgulă-n
ceruri
Prin versuri de
stele.
Pagini izvoare în
cartea visării,
Divine colinde între
coperţi:
Nobilă-orchestră, măreţe
cascade
Şi tainice silve,
coruri de gheaţă,
Umane colinde ce
vântul le suflă prin orga de creste.
Sub ramura verde,
Regină frumoasă,
În candela focului,
tu le repeţi.
Văzduhul icoană în tuş
de ecouri
Îl unduie-n joacă
aburi sprinţari,
Printre coline
prieteni şi rude veneau să-îţi cânte
Divine coline, umane
colinde
Tăia-vor omătul până
departe,
Acolo în zare, în
drumuri domoale,
Hulpavă simţirea-o-vedeai
cum te lasă
Şi spiritual sfânt
cum te răsfaţă.
Se năruie lumea, nu-i
vremea să-întrebi
De ce, nici cum şi
nici când?
Boltă, pământ, o casă
micuţă
Un fraged luceafăr cu
tine alături
Din marea-de-argint
acum o să iasă
Divine colinde,
umanul colind,
Aici şi acolo, precum
şi niciunde,
Trăirea trăirii etern
se ascunde:
Divine colinde,
umanul colind.
Regăsire
Cum oare printr-un
gest damnat
Ne-om înălţa spre rai
deodat’?
O, Doamne, iarăşi
simt că ard:
Ispita neg din muguri
de păcat,
Gropara sufletului
preacurat,
În inimă îmi creşte fără
gard;
Şi fără febră, nici
bolnav,
Aduce totuşi c-ar fi
grav!
Ce alchimie, ce
ciudat
Cum ea, iubirea,
floarea sfântului păcat,
Ne va purta la cer
neîncetat!
Venirăm iar de unde
am plecat
Şi nu de voie, de
nevoie
Zbura-vom iar de unde
am sosit
Când steaua noastră năpârleşte
în chibrit.
Tu curgi de ani prin
ale mele vine, vie,
Şi-aş vrea să fim la
fel de-ar trece mie după mie!
Noi, suflete oglinzi,
eu mare,
Tu văzduh, faţă-în faţă,
Prin neguri catifea
tot înecam speranţe.
De ce nu zvârli
deoparte
Pumnalu’ însângerat
al glumelor stârnite din copilărie?
Gingaşă, tu, ştrengaro,
regreţi nebune fapte!
Pe aleea către lună,
luceferi vin pe valuri,
Miracol or vedenie,
alegerea e simplă:
„Un joc nevinovat
între împreună şi degeaba!“
Hai taie cu stiletul
cortina ce desparte
Lumina de lumină!
O ştii şi tu, aşa cum
şi eu ştiu:
De-amar de ani de
zile îţi curg prin vene viu;
N-ai vrea să fii la
fel de-ar trece mie după mie?
Pe insula-încleştării
surdomute,
Lăstari în suflet,
flori redute,
Nici trandafiri, nici
irişi, chiar nimic
Să-mi lumineze viaţa
doar un pic.
Zburdalnică sirenă te
rupi dintre surate,
Zbori de pe stânci în
ape,
Şi val cu val ceresc
de pământean amor,
Din ţărmuri tropicale,
verzi ghicitori în larg,
Noi creste înspumate,
ce rând pe rând se sparg,
Te poartă către mine,
eu stânca-îndepărtată,
O tristă fortăreaţă,
viu coptul sarcofag,
Bătut de gheaţă,
vifor şi ninsori.
Opt ani şi jumătate
cruntă singurătate,
Înzăpezit cu gânduri,
înconjurat de ape şi culori!
Prin grote, bolţi,
ferestre banchiza ai topit-o
Fecioara bucuriei,
din marea cea turcoaz,
Tresalţi, te prind de
mână,
Cu zâmbete priviri,
Vom ridica tot
soarele în degete-împreună!
Vorbe mute
Privirea ta, grai în şarade,
Neliniştita pace din
sufletul meu arde;
Lumea decor în filmul
ce demult
A încetat să fie un
subiect ocult.
Nici vorbe, nici
culori, zglobiu pastel în alb şi negru,
Mărul măslin sub ochi
de stele chicotind şăgalnic
Un drept pe care
fiecare prigonit îl vru!
Durerile iubirii –
bucurie mare,
Iar şarpele inel bătut
cu soare
Va descuia la poarta
cerului zăvoare;
Vrednicul pustnic al
treptei ce-o ridic
Spre dalbe culmi de
rai,
Din ramuri lacrimi fără
încetare,
Sunt doar alesul tău
Şi-mi va fi tot ce-îţi
este scris menire!
De eu sunt pruncul
astru ce mocnea
Tu vei fi lumina!
Regină, fulger veşnic,
ce nu tună,
Mângâi fierbinte
patria de nea,
Celeste vârfuri unde
zăpada încolţea;
Noi doar la Tine,
Doamne, ne vom închina!
Iar scutul alb,
Pictat cu-argint din
lună,
De două inimi ar bătea
ca una,
O lance dintr-un bulb
firav îl va străpunge,
Peniţa ei va desena tărâmuri
în culori de sânge,
Narcise, ghiocei,
zambile şi brânduşe:
Eterna primăvară ne
va fi cununa!
Eleonora Luca
Este absolventă a Facultăţii de Biologie din cadrul
Universităţii Bucureşti, doctor în ştiinţe medicale şi cercetător ştiinţific la
Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer“ din Bucureşti. Scrie poezie şi
proză şi a fost invitată de membrii Cenaclului Tinerilor Medici Scriitori să li
se alăture în demersul artistic găzduit de „Viaţa medicală“.
Lateralizare
Tu eşti apusul meu
introvert.
Apusul amânării,
Apusul îndoielii,
Cenuşa-nstrăinării.
Dintr-o poartă
piere-o cheie –
Trup şi suflet de
femeie.
Pleacă ferestrele
molcom să plângă,
Afurisită emisferă
stângă!
Eu sunt răsăritul tău
extrovert.
Răsărit de amânare,
Răsărit de nerăbdare,
Pulbere de înfocare,
Poartă maramureşană –
Trup şi suflet de vădană.
Deschide ferestrele-n
şoaptă,
Afurisită emisferă
dreaptă!
Haiku
Marea – departe.
Pe râul capitalei
ţipă pescăruşi.
Mircea Ştefan Ciuhuţa
Este absolvent al UMF „Carol Davila“ Bucureşti,
Facultatea de Medicină, membru al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti
din România, iar în prezent este cercetător la Institutul de Antropologie „Francisc
I. Rainer“ din Bucureşti. Scrie poezie şi proză şi este colaborator al săptămânalului
„Viaţa medicală“.
Pactul cu Noaptea
Cândva am făcut un pact cu Noaptea. Luase
formă şi suflet de femeie tânără, cu ochii negri ascunşi sub apa întunecată a părului
cu mireasmă de flori de tei. Când vorbea, cuvintele-i mă înfiorau, ca recea
adiere a viselor dinaintea zorilor, ca asfinţirea lunii sub pojghiţa de case a
pământului. Umerii albi se pierdeau în lunga rochie de catifea, ca lumina
stelelor topită în roua ierburilor negre ce au uitat că au fost verzi.
Cândva am făcut un pact cu Noaptea-Fecioară,
Noaptea-Femeie şi Noaptea-Doamnă. Am primit ochiul cu stele de diamant bătute
în pupila de cărbune, urechea în care se cuibăriseră şoaptele plopilor cutreieraţi
de vânt şi murmurul greierilor, stylusul din ebonită neagră şi tuşul adunat din
culoarea umbrei. Şi pentru toate astea, am dat în schimb somnul.
Cândva am făcut un pact. De atunci veghez şi
scriu, în noaptea adâncă din mine.
Foto: dr. Mircea Ştefan Ciuhuţa