Locul unde medicii anilor ’30 examinau pacienții era mai puțin
spitalul decât locuința lor, mai puțin patul de internare decât patul conjugal,
mai puțin canapeaua de consultații decât sofaua din sufragerii. Având mai mult
timp la dispoziție, ei ascultau deseori, pe lângă plămânul bolnavilor în pragul
morții, și „inima“ lor plină de remușcări. Am prezentat anterior nuvela lui Paul
Bourget „Un caz de conștiință“, în care soțul muribund află numai pe
patul de moarte despre infidelitatea soției. Acum este rândul lui Pierre
Louÿs ca, într-o schiță din culegerea Contes choisis (Istorisiri
alese) să aleagă un medic, profesorul Cartelot, pentru a povesti unul din
cazurile sale. Chemat în consult la patul unei doamne nici tânără, nici
bătrână, al cărei medic de familie îi fusese încă din primii ani ai vieții,
constată, după frisonul și febra ridicată, tusea sanguinolentă și junghiul toracic
că pacienta sa contractase o pneumonie gravă. Revăzând-o în zilele următoare,
își face griji pentru prognosticul bolii. Bolnava observă și, crezându-se pe
patul de moarte, îl obligă pe medic să-i asculte confesiunea. Mărturisește că
se căia pentru că își înșelase odată soțul, cu un ofițer, așa cum făceau
doamnele din societatea bună. Încurajările medicului sunt zadarnice. De teamă
să nu afle și bărbatul, la ieșirea din cameră, doctorul îi interzice acestuia
apropierea de patul bolnavei. Surprinzător pentru vremea aceea, când pneumonia
se număra printre bolile fatale, bolnava se vindecă. Din acel moment,
neplătindu-i onorariul pentru serviciile salvatoare medicale și duhovnicești pe
care le primise, pacienta însănătoșită decide să nu-l mai consulte de-acum
încolo pe profesor și să schimbe medicul care o îngrijise de copil cu unul
necunoscut, dar care nu-i auzise confesiunea.
Formația literară a lui Pierre Louÿs (1870–1925), însușită în
anii tinereții, a fost determinată de legăturile cu cercul literar parnasian și
cu școala simbolistă, prin talentații lor reprezentanți: Lecomte de Lisle,
Mallarmé și Heredia, pe care-i publică în revista sa, „La conque“.
În biblioteca din pod se află, pe lângă cartea „Contes choisis“,
la care ne-am referit la început, romanele: „La femme et le pantin“ (Doamna
și marioneta), Psyché și culegerea de poeme clasice Les
chansons de Bilitis (Cântecele lui Bilitis).
„La femme et le pantin“ este un roman inspirat din memoriile lui
Cassanova, traduse în contemporaneitate, redând cu efecte dramatice
senzualitatea. Cartea este considerată o capodoperă a autorului.
Rafinamentul estetic câștigat prin apropierea de parnasieni și
simboliști se vădește în „Les chansons de Bilitis“, cunoscută mistificare
literară. Culegerea de poeme scurte în proză reflectă un parnasianism elenizant
și un simbolism bucolic cu evocări erotice elegante, prețioase dar naturale,
care au inspirat și compozițiile lui Claude Debusy.
Un roman publicat postum este cel intitulat „Psyché“ (autorul
l-a numit inițial „La semaine du printemps“ – Săptămâna primăverii).
Manuscrisul este găsit incomplet, fără sfârșit, fie că a fost neterminat, fie
că ultimele pagini s-au rătăcit. Claude Farrère susține această ultimă
variantă, deoarece autorul i-ar fi citit finalul în ultimii ani ai vieții sale.
De aceea, el adaugă din memorie încheierea acestui roman, început înainte de
anul 1907, dar reluat și continuat de romancier în 1911–1913. Scriitorul l-ar
fi lăsat nepublicat fiindcă personajul său principal, Aimery Jouvelle, ar fi dezvăluit
gândurile și sentimentele mult prea intime ale autorului. Într-adevăr,
povestirea iubirii înflăcărate a unui cuplu care într-o escapadă pleacă din
Paris pentru a se ascunde într-un castel din Bretania este descrisă cu o
îndelungată și transparentă senzualitate, având însă drept contrapondere o
sentimentalitate clasicizantă rafinată. În ciuda acestui exces de senzualitate,
lectura dezvăluie miezul dulce al textelor inspirate de simbolism și
parnasianism.
Dar mostra cea mai desăvârșită a acestora, aflată în biblioteca
din pod, este cartea „Les chansons de Bilitis“. Imaginația lui Pierre
Louÿs creează o culegere de poeme în proză, separate în stanțe fără versuri,
care ar fi fost compuse de Bilitis, curtezană inițiată de poetesa Sapho în arta
de a cânta în fraze ritmate și care a trăit la Mitilène, în insula Lesbos, în
secolul șase înaintea erei noastre. Inovația formală îmbracă o atmosferă
bucolică, elegiacă, 
declamativă și pe alocuri chiar psihanalitică, pe care un
cititor cu gusturi clasicizante o poate găsi de un estetism atractiv.
Senzualitatea oscilează între sublimare și instinctualitate primară, dar Pierre
Louÿs știe să o facă, mai bine ca nimeni altul, platonică. Cum una din insulele
în care este făcută să poposească Bilitis a fost Lesbos, este firesc ca unele
stanțe să poarte amprenta sexualității care-i poartă numele. Simbolurile
psihanalitice sunt însă falice sau orgasmice.
Culegerea de poeme în proză „Les chansons de Bilitis“ se află în
biblioteca din pod în două ediții: prima din 1918, ilustrată de Notor și a doua
din 1930 apărută la editura Arthème Fayard în colecția „Le livre de demain“ și
ilustrată cu optzeci și opt de gravuri în lemn originale de Jean Lébédeff.
Invenția literară a acestui prozator poet uimește prin deplina reușită în sublimarea,
rafinarea și estetizarea afectivității.
