Nu au existat aşezăminte specializate pentru afecţiuni psihice pe
teritoriul actual al României, până în secolul al XIX-lea. În această situaţie
s-a produs o interferenţă între binefacere, filantropie şi asistenţă socială –
cu menţiunea că formularea de asistenţă socială a apărut mai târziu – cel puţin
din punctul de vedere al conceptului. În lipsa instituţiilor specifice, sarcina
preluării bolnavilor a revenit în această perioadă mănăstirilor sau unor
instituţii sociale în formă incipientă. Aici îşi găseau adăpost atât săracii,
orfanii, cei lipsiţi de mijloace, cât şi cei care nu-şi puteau purta de grijă,
inclusiv persoanele cu afecţiuni psihice.
Cea mai veche referinţă o găsim despre aşezământul înfiinţat în
1295, la Bistriţa, numit Institutul Săracilor. În această instituţie şi în
altele similare, diferenţa de îngrijire acordată pentru bolnavi, infirmi, bătrâni
fără familie şi neputincioşi nu era bine delimitată. Celelalte asociaţii
caritabile cu un statut clar definit au fost Reuniunea Pioasă pentru îngrijirea
bolnavilor, „Kevra Kadisha“ (în traducere societate pentru înmormântare la evrei,
dar având şi alte atribuţii filantropice) din Alba-Iulia, înfiinţată în 1645,
Ospiciul Evanghelic C. A. Braşov, Căminul pentru bătrâni şi copii orfani al
Comunităţii Evanghelice C. A. din veacul al XVI-lea, Azilul Săracilor al
Ordinului Minorităţilor din Baia-Mare, înfiinţat la 1687. De altfel, aceste
cinci instituţii din Transilvania erau singurele din toată ţara până la 1700.
De ce în Transilvania? Pentru că în acest spaţiu, care în perioada Evului Mediu
şi modernă aparţinea deja Apusului, săracii, infirmii, bătrânii singuri,
nebunii deveneau o problemă a burgului, dacă se plimbau liberi pe străzi şi
deranjau.
Între 1700 şi 1799, s-au înfiinţat mai multe instituţii de asistenţă
socială în ţară: una în Bucureşti, patru în Moldova (două în judeţul Iaşi, una în
judeţul Neamţ, una în Roman), şase în Transilvania, una în Banat şi una în Crişana.
În Capitală, cea mai veche instituţie de acest gen, de la anul 1713, a fost
Serviciul de asistenţă socială al Comunităţii Evanghelice.
Dacă domnitorii, boierii şi înaltele feţe bisericeşti se puteau tămădui
cu ajutorul doftorilor din Apus, de oamenii de rând nu se îngrijea nimeni, aşa încât
bisericile şi mănăstirile şi-au asumat rolul de a gestiona situaţiile sociale şi
medicale mai deosebite şi de a îngriji, la nivelul performanţelor timpului, săracii,
bolnavii, neputincioşii. În accepţiunea religiei creştine, milostenia era o
practică spirituală şi, totodată, contractuală, în sensul că pomana oferită
reprezenta un schimb cu omul milostivit, deoarece se subînţelegea că este de
datoria miluitului să se roage pentru cel milostiv. Iertarea greşelilor, în
schimbul milosteniei, era mai sigură dacă se făcea prin intermediul mănăstirilor
şi bisericilor, considerate chezaşe în relaţia cu Dumnezeu. Bisericile şi mănăstirile
au creat, cu timpul, în jurul lor adevărate instituţii sociale, lărgind numărul
categoriilor defavorizate de care se îngrijeau: bătrâni, bolnavi fizic şi
psihic, văduve, orfani, fete sărace…
De pildă, putem urmări cum în Ţara Românească, conform surselor istorice,
o aşezare pentru leproşi din localitatea Măţău, înfiinţată încă din vremea lui
Neagoe Basarab, s-a transformat, conform aşa-numitului Codex al mişeilor din Câmpulung, provenit din cancelaria lui
Constantin Mavrocordat, în 1761, într-o instituţie filantropică pentru nevoiaşi.
De fapt, cetele de cerşetori, numiţi calici în acele timpuri, au fost
organizate în bresle, cu regulamente şi staroste, la Iaşi, Roman, Câmpulug
Muscel şi Bucureşti. Aceste bresle ale calicilor sunt atestate în documente începând
din secolul al XVII-lea. În secolul al XVIII-lea, sub influenţa înfiinţării
Spitalului Colţea, de către Mihai Cantacuzino, şi alte aşezăminte caritabile,
pentru săraci, au fost denumite spitale, precum „Pantelimon“ la Bucureşti, şi
„Sfântul Spiridon“ la Iaşi. Caracteristica comună a acestora este că aparţineau
unor mari complexe mănăstireşti, în care, în primul rând, asistenţa acordată
era sub forma împărtăşirii şi participării la actele de devoţiune religioasă,
alături de post, abstinenţă şi rugăciune. Confuzia, în această perioadă, între
denumirea de spital şi azil a pornit chiar de la Mihai Cantacuzino, fondatorul
Colţei, care şi-a intitulat, într-un document, aşezământul creat de el spital cu săraci. Săracii erau
solicitatorii şi beneficiari acestor azile-spitale.
Sunt de menţionat, de asemenea, azilurile din Ţara Românească, cum
ar fi Ospiciul „Sfânta Vineri“, unde erau internaţi bolnavii mintal neagresivi,
pe când agresivii erau îngrijiţi în chiliile Mănăstirii Sărindar, construite la
1786. A mai funcţionat un ospiciu pe lângă Biserica Dudu, din Craiova. Amintesc
şi biserica din Gherghiţa, de lângă Bucureşti, numită şi Balamuci.
Epoca spitalelor începe cu Spitalul Colţea din Capitală, şi
spitalul Pantelimon, construit pe lângă mănăstirea din comuna omonimă. După Colţea
şi Pantelimon, un alt spital este construit în curtea bisericii din Gârlaşi-Buzău,
în 1792. Sunt de amintit în Bucureşti şi Spitalul Filantropia, înfiinţat în
1811, şi Spitalul Brâncovenesc, fondat în 1835 de Safta Brâncoveanu.
Una din mănăstirile cu un important rol în psihiatrie este Mănăstirea
Adam. Aici erau internate femei cu epilepsie. De bolnavele din acest lăcaş se
ocupa un cunoscut medic din acea vreme, doctorul Răjescu, care a pus acolo
bazele unui centru psihiatric. Este demn de consemnat că acest centru era dotat
cu bucătărie, unde bolnavele puteau găti, cantină, atelier de ţesătorie, o sală
de teatru, numai că, lucru ciudat, medicul a fost asasinat într-o noapte de Crăciun.
Mănăstirea Neamţ, patrona un ospiciu cu câţiva medici. În cazul bolnavelor care
nu necesitau internare, tratamentul lor intra în sarcina mănăstirilor Văratic şi
Agapia. Spitalul de pe lângă Mănăstirea Neamţ edita o revistă cu specific
psihiatric, foarte apreciată – Revista
Ospiciului de Neamţ.
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ideile referitoare la
secularizare, promovate după Revoluţia Franceză, prind teren tot mai mult în
Principate şi în Regatul României, statului revenindu-i obligaţia de a se ocupa
de asistenţa bolnavilor mintal.
Singura dată până în prezent, în istoria ţării, Ministerul Muncii,
Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale a fost condus de un psihiatru, în persoana lui
Petre Tomescu, în perioada 1941–1944. Nu poate fi întâmplătoare contribuţia
ministrului şi psihiatrului Petru Tomescu la organizarea vieţii psihice a
prostituatelor din Bucureşti, aşa după cum rezultă din articolul-raport Anul medical 1943 al dr. I. Cosmulescu,
publicată în România Medicală în
ianuarie 1944. Reproducem două paragrafe semnificative din acest raport.
Primul paragraf ne introduce în cadrul legal care a schimbat
„radical metodele de luptă antiveneriană“, cu participarea obligatorie, prin
lege, a prostituatelor şi a psihiatrilor. „Anul 1943 a adus în toate domeniile
organizării sanitare idei, directive şi înfăptuiri importante. La 24 martie s-a
promulgat Legea pentru organizarea
sanitară a Statului, devenită absolut necesară pentru că organizaţia noastră
trebuia adaptată pe de o parte progreselor pe care medicina le face continuu şi
în acest domeniu, de altă parte ea trebuia adaptată şi concepţiunilor actuale
pe plan social şi administrativ pe care Domnul Mareşal Conducător le imprimă
Statului“.
În paralel cu această lege, se mai promulgă una, Legea pentru combaterea bolilor venerice,
prin tratarea obligatorie şi gratuită, ba mai mult, în articolele acestei legi
se prevede şi introducerea certificatului de sănătate prenupţial.
Al doilea paragraf citat rezultă ca o consecinţă
a legilor promulgate. „La Bucureşti s-a inaugurat un spital cu 400 de paturi
pentru îngrijirea prostituatelor, Clinica de la Colentina rămânând destinată
celorlalţi bolnavi venerici. Noul spital pentru prostituate este organizat după
cele mai moderne concepţii de asistenţă spitalicească. Aici nu se urmăreşte nu
numai vindecarea trupească a bolnavelor, ci se încearcă şi o interesantă
experienţă de reeducare şi redresare prin muncă. Un medic primar psihiatru
studiază fiecare bolnavă în parte, aplică tratamentele psihiatrice bolnavelor
care au devenit prostituate din cauza personalităţii lor psihopatice, iar la
celelalte încearcă prin muncă să le readucă la o altă încadrare socială. ş…ţ
Legea de combatere a maladiilor venerice este prima lege specială care tratează
una dintre marile probleme de sănătate publică.“
