Pentru a afla cum erau îngrijiți răniții din prima conflagrație
mondială apelăm astăzi, după un secol, la memorii. În biblioteca din pod se
află trei dintre acestea: Le feu (Journal d’une Escouade) de Henri
Barbusse, Krieg de Ludwig Renn, în traducere franceză, și „Din
viața familiei I. C. Brătianu. Războiul 1914–1919“ de Sabina
Cantacuzino.
Cartea Le feu de Henri
Barbusse a fost deseori invocată de propaganda pacifistă și antirăzboinică
de orientare marxistă din secolul trecut. Vom face referiri numai la capitolul
XXI: „Postul de ajutor“. Imaginile sunt de coșmar: după ce răniții se târau
prin tranșee, întâlneau un medic care, vociferând pentru a păstra un spațiu
liber în fața valului de răniți înghesuiți la intrarea în adăpost, practica în
plin aer pansamente sumare. În tot acest timp el și ajutoarele sale se plângeau
că nu s-au oprit o noapte și o zi întreagă, dintr-o muncă supraomenească.
Postul de prim ajutor avea două intrări, foarte joase și foarte strâmte, la
nivelul solului, după care urma o galerie în pantă, ca o conductă de
canalizare. Pentru a pătrunde în post, soldații trebuia mai întâi să se
întoarcă și să meargă de-a-ndăratelea în acest tunel strâmt prevăzut cu trepte.
Înăuntru aveau impresia că nu mai rămânea loc nici de coborât, nici de urcat.
În torentul de lamentații și gemete, printre răni deschise, în decorul de
cavernă, o grămadă era strânsă în fața unei pânze de cort întinsă din tavan
până la podea. În spatele ei, la lumina unei lămpi de acetilenă, se făceau
injecții antitetanos. Când pânza se dădea la o parte, strălucirea lămpii de
acetilenă lumina fețe disperate și forme în zdrențe care se împingeau pentru a
nu pierde rândul.
Un aviator povestește: „De sus din cer, duminică dimineața, am
zărit linia de foc cu cele două șiruri de tranșee. Între cele ale nemților și
ale noastre (franceze, n.n.), se distingeau două aglomerări animate, ca niște
grăunțe negre răspândite pe un nisip gri. Se celebra, de ambele părți, slujba
de duminică. Coborând cu avionul mai jos, am auzit două invocații identice:
«Gott mit uns!» și «Dieu est avec nous!». Închipuiți-vă aceste două mase
asemenea care înalță rugăciuni identice și totuși contrare“.
Un alt martor și combatant, de data aceasta în tranșeele
germane, Ludwig Renn descrie, în cartea sa Krieg, drumul parcurs
din prima linie a frontului până la postul de prim ajutor: „Mergeam prin
pădurea moartă. Arborii și ramurile păreau argintii și fără frunze sub limpezimea
lunii. Ajung la un rambleu și un luminiș unde nu sunt decât tărgi acoperite cu
pânză de cort. Aceștia sunt morții. O licărire roșie trece printr-o
deschizătură la nivelul solului. Deasupra capului șuieră un șrapnel. Cobor
treptele. La dreapta, doi medici, sub strălucirea albă a lămpilor de acetilenă,
examinează partea de sus a unei coapse goale. Nu sunt toți răniți. Un adjutant
se vaită și geme tot timpul, deși nu are nicio leziune corporală“.
După o pansare sumară,
răniții care pot merge sunt evacuați într-un adăpost în spatele frontului,
pentru a fi preluați de o ambulanță, care întârzie să vină. Adjutantul ce
fusese îngropat într-un crater de obuz își continuă scenariul său lamentabil.
În disperare de cauză, răniții se târăsc mai departe de front. În pivnița unui
sat în ruine sunt întâmpinați de un medic, care face tot ce poate pentru a
împiedica infectarea plăgilor, erizipelul fiind cea mai frecventă complicație.
După o noapte petrecută în această haltă, răniții sunt evacuați mai departe
către spitalul teritorial instalat într-o mânăstire. Aici, devotamentul
maicilor nu reușește decât rareori să împiedice apariția gangrenelor, dar
medicii se confruntă și cu „răniți psihic“, ce suferă de „nevroza de tranșee“,
studiată printre alții și de Sigmund Freud. Uneori ele se transformă în psihoze
și sfârșesc cu sinuciderea.
Ocuparea Bucureștiului, în toamna lui 1916, de trupele germane a
condus la organizarea unor spitale de campanie. Despre acestea scrie în
amintirile sale Sabina Cantacuzino, soția doctorului Costache
Cantacuzino, ce avea numeroase rude în familia Brătianu. Unul dintre aceste
spitale, cel cu nr. 108, a fost organizat de doamnele din înalta societate
bucureșteană în clădirile azilului de bătrâni. Sub conducerea autoarei cărții „Din
viața familiei I.C. Brătianu. Războiul 1914–1919“, acest spital a
funcționat tot timpul ocupației. Au beneficiat de el răniții români, cei
germani fiind tratați în Spitalul Brâncovenesc, rechiziționat de trupele
nemțești în acest scop. Soțul autoarei, doctorul Costache Cantacuzino, medic
șef al Eforiei Spitalelor Civile, a fost destituit din funcție și arestat de
autoritățile stabilite de germani, făcând parte din familia Brătianu.
Autoarea memoriilor face ecoul resentimentelor față de ocupația
germană și de membrii partidului conservator: Petre Carp, Al. Beldiman,
Marghiloman și Costache Lupu, care au pactizat cu vrăjmașul, instituind o
autoritate guvernamentală nelegitimă, opusă celei care se afla în refugiu în
Moldova.