Emil şi Elena Puşcariu
erau cunoscuţi în lumea medicală a începutului de secol XX: el, profesor
consacrat, ea, o tânără în plină afirmare. O familie distinsă. Profesorul se căsătorise,
în anul 1902, cu fosta sa studentă, pe care o admira şi o respecta pentru
inteligenţa şi calităţile ei. Pesemne că mulţi ieşeni au privit înspre trăsura
în care tânăra doamnă doctor, cu pălărie şi rochie la modă, stătea alături de
seriosul şi semeţul profesor Puşcariu. Se îndreptau către studioul unde urmau să
fie fotografiaţi pentru albumul familiei.
Mereu elegant şi cu
un zâmbet abia schiţat sub mustaţa-i stufoasă, Emil Ion Cavaler de Puşcariu
(1859–1928) avea o reputaţie la care mulţi jurnalişti ai vremii ori istorici ai
medicinii au făcut referire. Ardeleanul, ce provenea dintr-o familie cu răsunet,
Emil Puşcariu, îşi făcuse studiile medicale la Viena, Budapesta şi Paris şi
fusese colaborator al profesorului Victor Babeş la Bucureşti.
„La 1891 a creat Institutul
antirabic din Iaşi, pe care-l conduce şi-n prezent, şi în care tratează
persoanele muşcate de animale turbate după un metod al său, bazat pe atenuarea
virusului fix prin căldură. A mai înfiinţat la 1894 un institut pentru
prepararea vaccinului iar de la 1899 a luat sub direcţiunea sa institutului
vaccinogen al Statului din Bucureşti.“ (Aurel Scurtu, Almanach Hygia. Special
pentru Medici, Chimişti, Naturalişti şi Farmacişti, Ed. „Minerva“, Bucureşti,
1905).
Ieşenii anului 1894
aflau din ziarul Evenimentul, nr. 312/1894, despre inaugurarea „Institutului
vaccinal“ în urbea lor, instituţie condusă de profesorul Emil Puşcariu. Era al
patrulea institut antirabic din lume după Paris, Odesa şi Bucureşti. Profesorul
ieşean, „inventatorul unui nou procedeu de apărare a oamenilor contra turbării“
(Mişcarea, nr. 256/10 nov. 1928), a îmbunătăţit metoda lui Pasteur de vaccinare
împotriva rabiei, reuşită pentru care a primit medalia de aur la o manifestare
internaţională din anul 1904 la Atena. Chiar şi Babeş a aplicat „metoda Puşcariu“,
numită, din 1912, „Babeş-Puşcariu“.
Facultatea de Medicină
din Iaşi l-a avut profesor, titular al Disciplinei Histologie. Cu o întrerupere
de doi ani (1899–1901), cât a ocupat funcţia de secretar general al
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Emil Puşcariu şi-a dedicat
energia activităţii didactice şi de cercetare. A susţinut primul curs complet
de histologie descriptivă, a reorganizat disciplina, dotând-o cu aparatură, a
sporit fondul de carte şi a închegat o echipă, împreună cu care a abordat
histologia, teoretic şi practic, la un înalt grad de profesionalism.
A publicat lucrări
valoroase, în colaborare cu Victor Babeş – „Untersuchungen über die Diphtherie
der Tauben“, „Versuche über Tetanus“, „Curs de patologie experimentală. I.
Bacteriologia“ (Bucureşti, 1892) –, sau cu alţi autori din spaţiul românesc şi
european: „Communication préalable sur l’agent pathogène de la rage“, „Concurenţa
virală a bacteriilor cu privire la tuberculoză“, „Încercări de vaccinaţiune
antirabică cu virus atenuat prin căldură“, „Dare de seamă despre tratamentul
contra turbării aplicat în Institutul antirabic din Iaşi de la 1 august 1891
până la 31 decembrie 1913“, „Compte rendu sur le traitement antirabique“.