Anul acesta, premiul Nobel pentru Fiziologie/Medicină a fost împărţit între profesorii Bruce A. Beutler şi Jules A. Hoffmann, pentru descoperirile lor privind „activarea imunităţii înnăscute“, respectiv prof. dr. Ralph M. Steinman, pentru „descoperirea celulei dendritice şi a rolului său în imunitatea adaptativă“.
Dl prof. dr. Valeriu Rusu relatează pe larg despre temele premiate anul acesta, dar şi despre biografiile – demne de interes – ale câştigătorilor.
"> Revoluţie în înţelegerea sistemului imunitar - Viața Medicală
Newsflash
Istoria Medicinei

Revoluţie în înţelegerea sistemului imunitar

de Prof. dr. Valeriu RUSU - dec. 28 2011
Revoluţie în înţelegerea sistemului imunitar

 Anul acesta, premiul Nobel pentru Fiziologie/Medicină a fost împărţit între profesorii Bruce A. Beutler şi Jules A. Hoffmann, pentru descoperirile lor privind „activarea imunităţii înnăscute“, respectiv prof. dr. Ralph M. Steinman, pentru „descoperirea celulei dendritice şi a rolului său în imunitatea adaptativă“.
Dl prof. dr. Valeriu Rusu relatează pe larg despre temele premiate anul acesta, dar şi despre biografiile – demne de interes – ale câştigătorilor.

    Luni, 3 octombrie a.c., începea – conform tradiţiei, cu medicina – săptămâna acordării premiilor Nobel pentru anul 2011. Lumea întreagă urmărea evenimentul, ceva mai optimistă decât acum, când mirosul de iasomie tunisian şi, în general, primăvara revoluţiilor arabe nu se ştie ce consecinţe va avea. La Stockholm se decerna cel de al doisprezecelea premiu pentru imunologie din istoria Nobelului, atestându-se astfel evoluţia extraordinară a acestui domeniu.

   În urmă cu câteva decenii, la Paris, un prieten medic din Columbia, apropiat prin patima comună pentru cărţi, mi-a adus într-o zi, cu o prezentare conformă temperamentului său latino-american, o carte de Jonas Salk (1914–1995) intitulată „Métaphores biologiques“. Autorul vaccinului antipoliomelitic, care a salvat îndeosebi copiii de la o boală necruţătoare, avea o minte strălucitoare, fiind considerat şi un mare biofilosof. În carte se afla şi un eseu asupra asemănărilor dintre sistemul imun şi sistemul nervos. Autorul contura o idee pe care ulterior am regăsit-o, în mai multe rânduri, în lucrări ştiinţifice: Organismul uman este înzestrat cu două mari sisteme biologice complexe, sistemul nervos şi sistemul imunitar, care îi asigură capacitatea de a rezista în lumea înconjurătoare atât de diversă. Între aceste sisteme există multe omologii şi relaţii funcţionale. Amândouă mai au multe necunoscute, deşi domină numeric pe lista premiilor Nobel.

   În cea mai mare măsură (sau cu o sintagmă ciudată, mult utilizată acum, îndeosebi de scriitori, „cu asupra de măsură“), această secţiune introductivă ar fi arătat altfel, dacă nu citeam articolul jurnalistei Louise Nordstrom intitulat „Nobel Winners pay tribute to deceseased laureate“, publicat la 6 decembrie, adică în plină sărbătoare a premiilor Nobel 2011, când la Stockholm este lumină, bucurie şi se succed o mulţime de evenimente memorabile, culminând cu ziua de 10 decembrie. Şi iată-mă obligat, înainte de a reveni la nepotrivita producţie jurnalistică, să evoc câteva momente, începând cu data de 3 oct. a.c. La 10:30, a fost difuzat următorul comunicat: Adunarea Nobel, de la Karolinska Institutet, a decis azi ca Premiul Nobel pentru Fiziologie/Medicină 2011 să fie divizat, o jumătate împărţită de Bruce A. Beutler (n. 1957, Chicago, SUA) şi Jules Hoffmann (n. 1941, Echternach, Luxemburg, naturalizat francez din 1970). Cei doi profesori şi cercetători au devenit laureaţi „pentru descoperirile lor privind activarea imunităţii înnăscute“. Cealaltă jumătate a premiului i-a revenit profesorului Ralph M. Steinman (n. 1943, Montréal, Canada) „pentru descoperirea celulei dendritice şi a rolului său în imunitatea adaptativă“. După comunicat, aproape instantaneu a început postarea unor mesaje de felicitare pe site-ul nobelprize.org. Citez doar unul: „Respectul meu profund pentru aceşti oameni care arată că este posibil să se schimbe lumea în bine prin puterea minţii“ (Adrian M. O., Spania). Dar entuziasmul s-a frânt repede în urma veştii transmise la Stockholm de Marc Tessier–Lavigne, preşedintele Universităţii Rockefeller din New York: profesorul Ralph Steinman, directorul Centrului de Imunologie al Universităţii, decedase vineri, 30 septembrie, la vârsta de 68 de ani, după o luptă grea şi lungă cu maladia de care suferea: cancer pancreatic. Preşedintele Universităţii a aflat de vestea decesului marelui cercetător de la familie. Şi acum, să observăm cu atenţie ce a declarat fiica laureatului, Alexis Steinman, ea însăşi cercetătoare, dar la Universitatea din Washington, DC: „Suntem emoţionaţi de faptul că anii numeroşi de muncă ai tatălui nostru au fost recompensaţi cu un Nobel. Şi-a dedicat viaţa profesiei şi familiei şi ar fi fost cu adevărat onorat“. Voi reveni, deoarece afirmaţiile sale au fost ulterior denaturate.

   Începând din anul 1974, Fundaţia Nobel a adoptat interdicţia acordării premiului cu titlul postum, or secretul absolut al alegerii laureaţilor şi respectarea riguroasă a tuturor reglementărilor au generat prestigiul premiilor Nobel. În Suedia, libertatea şi democraţia nu există fără corectitudine. În aceste condiţii, s-a generat o emoţie care a cuprins nu numai familia şi Universitatea Rockefeller, ci şi pe o mulţime de internauţi. Îmi aduc aminte, de pildă, că pe blogul The Washington Post a fost iniţiat un sondaj prin care se solicita să se răspundă prin da sau nu la întrebarea dacă profesorul Ralph M. Steinman merită premiul Nobel. Am răspuns la circa o oră de la deschiderea sondajului şi după ce mi-am introdus opţiunea (evident, da) am constatat rezultatul: 95% din internauţi au optat pentru da. Dar din acele momente au început să apară şi reacţii contradictorii. M-a surprins îndeosebi un titlu din cotidianul Le Monde: „Nobelul pentru medicină atribuit din eroare unui mort“. Cinism primitiv, într-un cotidian renumit odinioară prin calitatea sa.

   După câteva ore a fost cunoscut şi răspunsul de la Stockholm, transmis de însuşi profesorul Göran K. Hannson, secretarul Adunării Nobel de la Karolinska Institutet şi al Comitetului Nobel pentru Fiziologie / Medicină. În urma analizei cazului şi a repetării votului, în Adunarea Nobel s-a hotărât menţinerea deciziei: Ralph M. Steinman este laureat al premiului Nobel pentru Medicină din 2011. „Tocmai am aflat noutatea. Nu putem decât să regretăm că nu există bucuria primirii premiului. Acest deces nu pune sub semnul întrebării atribuirea premiului Nobel“, a declarat Hannson. Această inconsecvenţă în respectarea regulamentului nu este scandaloasă, cum sunt tentaţi să se pronunţe unii, ci o probă de rezolvare corectă a unei situaţii excepţionale, deoarece la Stockholm, în momentul votului final, nu se cunoştea că laureatul cel mai merituos al acestui an decedase. Prin această decizie, prestigiul instituţiei Nobel a crescut în lumea celor cu mintea neîntunecată de invidie.

   Dar să nu se creadă că, după decizia definitivă de la Stockholm, mass-media s-ar fi liniştit. Culmea dezinformării a atins-o singurul cotidian din lume al medicilor, Le Quotidien du Médecin, citat adesea de mine datorită calităţii articolelor. Anul acesta însă comentariile asupra premiului Nobel au fost superficiale şi s-au învârtit aproape exclusiv în jurul laureatului Jules Hoffmann, merituos dar luxemburghez la origine şi naturalizat francez în 1970, de nevoie. Iată ce enormitate se poate ascunde după iniţialele „Dr. G. B.“ după aflarea hotărârii de la Stockholm: „Imunologul (prof. Ralph Steinman, n.n.) a fost recompensat pentru lucrările sale asupra celulelor dendritice şi rolului lor în imunitatea adaptativă. Afectat de un cancer de pancreas, el ştia că se află la sfârşitul vieţii, dar avea de asemenea cunoştinţă de înscrierea sa pe lista scurtă a candidaţilor potenţiali. Cu puţin înainte de deces, povestea fiica sa Agenţiei France Press, ei au glumit asupra acestui subiect. Ea l-a rugat să aştepte până luni, pentru anunţul rezultatelor. Iar tatăl său i-a răspuns că nu are destulă putere pentru a călători în decembrie până la Stockholm, spre a i se înmâna premiul“. Înainte de toate, Alexis Steinman nu a avut o astfel de discuţie cu tatăl său, ci doar o declaraţie plină de bun-simţ, pe care am citat-o mai sus. Iar aberaţiile din Le Quotidien du Médecin probează o rea-voinţă în stare pură, pentru că într-o redacţie de calibrul acestui cotidian se cunosc foarte bine regulile extrem de stricte prin care, în final, este ales – mereu prin vot secret – un laureat Nobel. Chiar în etapa iniţială, când se primesc propuneri din toată lumea, de la diverse personalităţi sau instituţii, în funcţie de domeniul premiului, păstrarea discreţiei e imperativă. Iar dacă se constată „deconspirarea“ unui candidat, acesta este eliminat imediat. O singură dată în Le Quot. du Méd., gura păcătosului adevăr grăieşte: când este menţionat Charles A. Janeway (1943–2003), unul din liderii imunologiei generaţiei sale, ale cărui idei au format majoritatea conceptelor de bază ale imunologiei actuale. Cu o perspicacitate strălucită, el a susţinut încă din 1989 că activarea răspunsului imun adaptativ este controlată de sistemul imun înnăscut. El a propus o teorie generală a recunoaşterii imune înnăscute. Aceste predicţii au fost confirmate. Împreună cu Alexander Rudensky şi Ruslan Medzhitov, a obţinut valoroase date experimentale. A murit la doar 60 de ani. Dacă mai trăia, foarte probabil configuraţia premiului Nobel 2011 s-ar fi modificat, unul dintre cei absenţi riscând să fie tocmai laureatul franco-luxemburghez. G. B. Shaw afirma cu subtilitate: „Premiul Nobel este un colac de salvare lansat unui înotător care a atins deja ţărmul“. Janeway a atins acest ţărm şi rămâne cu Janeway’s Immunobiology, o capodoperă a cărei a VII-a ediţie a fost tipărită recent în memoria sa.

   Dar să revenim la articolului jurnalistei Louise Nordstrom. În căutarea unei găselniţe care să justifice excursia sa la Stockholm, aceasta a scris articolul „Câştigătorii Nobelului plătesc tribut laureatului decedat“, încercând în zadar să scoată ceva senzaţional de la cei doi laureaţi prezenţi la ceremonie, Bruce Beutler şi Jules Hoffmann. Familia lui Steinman va primi jumătatea sa din cele 10 milioane de coroane (1,5 milioane de dolari), zice jurnalista. „Este o consolare pentru familie, iar Steinman rămâne realmente în panteonul cercetătorilor“, răspunde Beutler. Hoffmann, la rândul său, afirmă că l-a cunoscut pe Steinman drept „cineva care cu certitudine era aproape să fie ales“. Pe urmă, tot el a afirmat că răbdarea e cheia în ştiinţă, iar Beutler a spus că formula sa spre a ajunge la succes a fost: „în primul rând o vastă educaţie în ştiinţă, apoi, o iubire reală pentru ştiinţă“. Răspunsurile nu prea au avut legătură cu titlul stabilit de jurnalistă, iar cei doi laureaţi au cam navigat în ceaţa începutului de decembrie de la Stockholm.

   Simt nevoia să îndemn cititorii, dacă au timp şi răbdare, să vadă comentariile unor internauţi la articolul „Seeking immunity“ din revista The Economist, al cărei blog poartă numele Babbage, matematician şi inginer victorian care a proiectat calculatorul mecanic. Toţi cititorii au cuvinte de admiraţie pentru Ralph Steinman, iar pentru majoritatea banii nu vor consola absenţa soţului şi părintelui, dar familia va şti să-i folosească în scopuri nobile, aşa cum ar fi făcut-o marele cercetător.

   O anchetă interesantă a fost efectuată la Stockholm în toamna anului 2010, când zece laureaţi Nobel au răspuns la şapte întrebări despre admiraţie, speranţe, invenţii, împliniri-realizări, fiind întrebaţi în final ce ar trebui făcut ca lumea să fie mai bună. Noi întrebări şi răspunsuri au fost postate în următoarele luni. Apoi a venit rândul vizitatorilor site-ului nobelprize.org să răspundă la aceeaşi întrebare. În scurt timp, s-au adunat câteva sute de răspunsuri. Citez doar câteva, deşi multe sunt demne de interes, chiar dătătoare de speranţă: „prin compasiune şi empatie“ (Radina, Albania), „prin aprecierea tuturor persoanelor care lucrează din greu pentru umanitate“ (Basit Ali, Pakistan), „să continui să speri în vremurile deznădejdii“ (anonim, Italia), „ajutând poporul“ (Lili, Belgia), „informaţie corectă“ (John), „să ne schimbăm noi înşine înainte de a corecta pe alţii“ (Nisha, India), „Da! Trebuie făcută o lume mai bună!“ – răspuns tipic american (Maria Elena, SUA), „să fim mai buni pornind de la propria individualitate umană“ (Noela, India), „Lumea poate fi făcută mai bună printr-o educaţie adevărată şi scăderea urii faţă de semeni“ (Amit Panigralia, India), „Eu celebrez gândirea lui Alfred Nobel care a stimulat cunoaşterea umană. Gratitudinea mea pentru instituţia Nobel şi tăria de caracter a executorilor acesteia“ (Grace, SUA), „Educaţie, educaţie, educaţie şi muncă, muncă, muncă, aceasta este calea pe care trebuie să mergem“ (Jorn Spaege, Norvegia). Au mai fost evocate criza economică, subordonarea unor state, corupţia, incapacitatea multor politicieni.

   Cu totul selectiv, scriu despre sărbătoarea de la Stockholm, culminând cu ziua de 10 decembrie. La 7 decembrie, laureaţii pentru medicină au prezentat în auditoriul de la Karolinska Institutet tradiţionalele conferinţe: Jules A. Hoffmman – „Evolutionary perspectives of innate immunity. Studies with Drosophila“; Bruce A. Beutler – „How mammals sense infection. From endotoxin to the toll-like receptors“; Michel C. Nussenzweig (fost colaborator al lui Steinman la Rockefeller University) – „Ralph Steinman and the discovery of dendritic cells“. La 10 decembrie, a avut loc ceremonia acordării diplomelor de laureaţi şi a medaliilor din mâinile regelui Carl XVI Gustaf al Suediei. Discursul de prezentare a laureaţilor, extrem de inspirat şi profesionist, a fost rostit de Göran K. Hansson. Sunt nevoit să citez, cu mare regret, doar câteva fraze: „Trăim într-o lume periculoasă. În timpul orei pe care o petreceţi aici în Concert Hall, veţi schimba unii cu alţii milioane de bacterii şi virusuri. Din fericire, sunteţi echipaţi cu o apărare puternică şi nu ne putem aştepta în această oră la o reducere semnificativă a listei de invitaţi. Această apărare reprezintă protecţia noastră imunologică împotriva bacteriilor, virusurilor şi a altor microorganisme. Ea constă în două linii de apărare: prima stopează invadatorii şi a doua îi elimină. Multe cercetări au fost concentrate asupra liniei secundare de apărare, cu anticorpii săi şi limfocitele (ucigaşe). Dar întrebarea majoră rămânea fără răspuns. Cum se poate supravieţui într-o infecţie până când se vor forma anticorpii? Sunt necesare câteva săptămâni pentru ca nivelul anticorpilor să fie suficient şi datorită acestora să ne însănătoşim, în cazul unor infecţii. Prima linie a apărării imunitare, denumită, de asemenea, imunitate înnăscută, trebuie recunoscută pentru a stopa bacteriile în timp util, cu mult înainte de intrarea în scenă a anticorpilor“. Alocuţiunea s-a încheiat cu mulţumiri adresate laureaţilor: profesorii Beutler, Hoffmann şi Steinman – reprezentat de soţia sa, Claudia Steinman – şi cu invitaţia de a primi premiul Nobel din mâinile MS Regele Suediei.

   Despre premiul Nobel se discută mult, adesea superficial, sub impulsul aparenţelor, frecvent înşelătoare. Se scrie însă puţin şi au existat două momente în care au apărut cărţi de sinteză asupra istoriei celui mai prestigios premiu ştiinţific din lume: comemorarea a 100 de ani de la moartea lui Alfred Bernhard Nobel (21 oct. 1833, Stockholm – 10 dec. 1896, San Remo) şi centenarul acordării premiilor Nobel (1901–2000). Dintre acestea din urmă, remarc volumul editat de FranÎois Leroy, intitulat „A Century of Nobel Prizes Recipients. Chemistry, Physics and Medicine“ (2003). Citez acest volum pentru că are o structură originală, cu ilustraţii sugestive pentru fiecare premiu, iar profesorului George Emil Palade i s-au rezervat cel mai mare număr de pagini, confirmându-se astfel renumele său de „părinte al biologiei celulare“.

   Pentru amatorii de statistici, între 1901 şi 2011, premiile Nobel şi Premiul pentru ştiinţe economice (înfiinţat în 1969) au fost decernate de 549 de ori, cu întreruperi în perioada celor două războaie mondiale, dar şi în unii ani când nu a fost votat niciun candidat demn de înalta distincţie.

   Într-o logică aparţinând scientometriştilor, unii având, vorba ceea, expertiză, dar alţii apăruţi peste noapte, la vârste nu prea fragede, premiile Nobel ar trebui să fie previzibile, pentru că, nu-i aşa, nişte indici scientometrici admirabili, un mare număr de citări în reviste de top (de exemplu, peste 50.000) asigură o vizibilitate perceptibilă până la Stockholm. De aceea, puternicul trust Thomson Reuters lansează în fiecare an predicţii pentru premiul Nobel în Fiziologie/Medicină, Fizică, Chimie şi Ştiinţe economice. Propunerile cu nume bine alese, deşi cel puţin cinci pentru fiecare domeniu (anul acesta, pentru Medicină au fost şapte) nu prea se nimeresc cu deciziile de la Stockholm. În 2011, eşecul predicţiilor a fost total. Uneori, predicţiile au succes, cum s-a întâmplat în 2009, când toţi cei trei laureaţi Nobel pentru Medicină au fost pronosticaţi cu zece zile înainte de decizia de la Stockholm. A ieşit un adevărat festival Thomson Reuters. Acum nimeni nu comentează nimic şi, de fapt, ar fi în zadar.

   O problemă mult discutată şi însoţită de reproşuri adresate instanţelor de la Stockholm a fost prezenţa feminină extrem de redusă: între 1901 şi 2011, doar 44 de femei au cunoscut consacrarea supremă. Cele mai multe laureate femei, 15, au primit premiul Nobel pentru Pace, urmează Literatura cu 12 laureate (dar şi multe contestaţii), Medicina cu zece premiate, Chimia doar cu patru, Fizica numai două şi Ştiinţele economice, cu o singură laureată. Trebuie să menţionez că Marie Curie a primit în 1903 premiul Nobel pentru Fizică şi în 1911 pe cel pentru Chimie. Ceea ce înseamnă că numărul de persoane feminine premiate este de 43.

   Interesant, protestele feminine au avut ecou şi la Stockholm, de unde a venit promisiunea ameliorării acestei statistici, într-adevăr inacceptabile, discriminatoare. Deşi în cazul ştiinţelor experimentale cauza se află în laboratoare, unde cercetătoarele au o poziţie ierarhică defavorizată, pe lângă acuzaţia de „sexism“, probată în cazul unor reviste celebre.

   În fine, de ce nu primesc românii premiul Nobel? Am văzut că unii, care nu prea au călcat într-un laborator sau centru cu cercetări de frunte, ţin şi conferinţe. Cel mai bine s-a pronunţat marele George Emil Palade, pe care l-am citat de mai multe ori, fără niciun ecou. Acum recomand două articole publicate de Liviu Ornea (n. 1940), profesor la Facultatea de Matematică şi Informatică a Universităţii din Bucureşti, cercetător de prestigiu şi om de cultură. Cele două articole publicate de Liviu Ornea în Observator cultural (la rubrica „Bifurcaţii“, al cărei titular este din 2005) au titlul „Muică, suntem neam de genii“ (numerele 317 şi 318/2011). Autorul este fermecător, ironic, inteligent şi se referă frontal, fără menajamente, la o serie de realităţi autohtone.

 

BIOGRAFIILE LAUREAŢILOR

 

   De când am început să scriu despre premiile Nobel pentru Medicină (adică de peste două decenii în „Viaţa medicală“), am căutat datele biografice ale laureaţilor spre a descifra misterul reuşitei lor. Şi am găsit adesea fapte de viaţă extrem de interesante. Unii laureaţi nu au avut viaţă personală, familiile înţelegându-le dăruirea şi pasiunea pentru cercetare. Viaţa în laborator este adesea dură, apar conflicte îndeosebi între diferite echipe de cercetare, care uneori nu dispar nici dacă, din două echipe adverse, la Stockholm este prezentă fiecare cu câte un laureat. Există un caz celebru descris de N. Wade în cartea sa „La course au Nobel“ (1981), cu doi laureaţi care pur şi simplu şi-au întors spatele în momentul ceremoniei de la Stockholm (precizez doar că tenacii adversari sunt primii doi laureaţi ai anului 1977). Dacă am menţionat acest caz, o fac pentru că există destui doritori de detectare a unor scandaluri în care să fie implicată şi învinovăţită Instituţia Nobel. Citez titlul unei cărţi tipărite în anul 2005, într-o colecţie populară, de mare tiraj: „Scandalul premiilor Nobel“, cu subtitluri: Omisiuni flagrante şi argumente dubioase; Decizii şocante, dar... inatacabile; Marii absenţi şi eternii nedreptăţiţi. Nu menţionez numele autorului, un fizician valoros, dar sunt sigur că va accepta, cu îngăduinţă, comentariile mele. În primul rând, există prea puţine premii Nobel, faţă de numărul de nobelizabili. S-a solicitat, în câteva ocazii, creşterea numărului de laureaţi, dar Comitetul Nobel rămâne inflexibil: fiecare premiu Nobel pentru ştiinţe nu poate fi acordat decât la maximum trei persoane. Premiul Nobel nu se acordă decât pentru cercetarea fundamentală, fiind excluse aplicaţiile medicale, invenţiile (tehnici, aparatură), contribuţiile teoretice (marile doctrine medicale). Când s-au produs câteva erori (puţine), s-a dovedit că totul pornea din laboratoare, iar Comitetul Nobel a analizat aceste erori. Într-un caz, deşi eroarea aparţinea laureatului, s-a dovedit că acesta greşise neintenţionat. Marii nedreptăţiţi şi cauzele reale nu pot fi analizate decât dacă iatroistoricii dedicaţi vor ajunge cu răbdare la mulţimea de documente graţie hotărârii prevăzute în regulamentul din 1974: „acces la arhive la 50 de ani după decernarea unui anumit premiu“. Până la urmă, rămâne să acceptăm un adevăr: prestigiul Instituţiei Nobel rămâne intact, aş putea să afirm chiar că a crescut de când a devenit un reper capital în clasificarea marilor universităţi din lume. Iar cheia magiei premiului Nobel este corectitudinea.

   Dar să ajung la biografiile laureaţilor anului 2011. Datele esenţiale au devenit tot mai greu accesibile. Pe site-ul oficial nobelprize.org, la fiecare laureat stă scris un anunţ: an autobiography will be published here later. Nu se ştie când, iar Wikipedia în engleză conţine foarte puţine date despre cei trei nobelizaţi. De aceea, am recurs la mai multe tertipuri spre a accesa partea invizibilă a web-ului, deşi în ultimele luni se observă limitarea evidentă a dreptului la informare, o simplă notă biografică fiind taxată cu zeci de dolari. Încep să apreciez hackerii... Ce am reuşit, se va vedea în continuare.

 

RALPH MARVIN STEINMAN

(n. 14 ian. 1943, Montréal – d. 30 sept. 2011, New York)

 

   Al doilea fiu al unei familii cu patru copii (Seymour, Ralph, Mark şi Joni), Ralph Steinman îşi începe copilăria în orăşelul Sherbrooke, situat în apropiere de Montréal, unde părinţii săi aveau un mic magazin de îmbrăcăminte (Mozart’s Department Store). Îşi manifestă, încă de la vârsta de 7 ani, o independenţă, germenele autonomiei în gândire şi al originalităţii cercetătorului de mai târziu. Când nu acceptă unele rigori parentale, revine la bunica sa, rămasă în oraşul natal, Montréal. Face totuşi studiile secundare lângă părinţi, la Sherbrooke High School, apoi obţine un bacalaureat în ştiinţe la Universitatea McGill.

   Urmează cele mai importante momente din viaţa sa, pe care le-am găsit descrise amănunţit în articolul lui Ralph M. Steinman intitulat „Dendritic cells: from the fabric of immunology“, aproape necunoscut, deoarece l-a publicat în revista canadiană Clin Invest Med, vol. 27, no. 5, oct 2004, pp. 231–236. Redau o serie de date extrem de interesante: în 1968, la 25 de ani, când urma un stagiu la Massachusetts General Hospital, a ascultat o serie de conferinţe asupra „noii imunologii celulare“. Aceste conferinţe l-au convins că imunologia va fi domeniul său, astfel încât, după ce a obţinut doctoratul la Harvard cu menţiunea magna cum laude (1968), a început un stagiu postdoctoral la Rockefeller University (New York), spre a lucra cu Zanvil A. Cohn şi James A. Hirsch, amândoi medici şi lideri în studiul fagocitelor. În laborator se afla ca profesor emerit şi René Dubos, biolog, agronom francez, care fusese recrutat colaborator de O. T. Avery (cu adevărat cel mai nedreptăţit cercetător din istoria premiului Nobel, deoarece el a descoperit încă din 1944 rolul ADN de purtător al eredităţii, dar o serie de „voci dizidente“, din afara Comitetului Nobel, au amânat premierea sa până la uitare). Dubos l-a fascinat prin viziunea sa asupra relaţiei, în infecţii, dintre gazdă şi mediu. Pe toţi trei i-a considerat cercetători străluciţi şi mentori desăvârşiţi. În articolul său, R. Steinman menţionează o mulţime de nume care l-au influenţat în evoluţia sa, probând o cultură ştiinţifică – nu exagerez – fenomenală, ceea ce i-a oferit o calitate rară, denumită serendipitate. Pentru că descoperirile sale ulterioare nu au fost consecinţa hazardului, ci a capacităţii de a vedea, în ceva care nu pare semnificativ, adevărul ştiinţific.

   După o cercetare scurtă asupra biologiei celulare a endocitozei în cazul macrofagelor, s-a decis să studieze sistemul disponibil pentru iniţierea procesului antigen – imunitate specifică. Conform acestui sistem dezvoltat în 1967 de Robert Mishell şi Richard Dutton, răspunsurile de anticorpi dependenţi de limfocitele T, la eritrocite de oaie, impuneau prezenţa, deopotrivă, a limfocitelor şi a aşa-numitelor „celule accesorii“. El s-a gândit că aceste vag denumite celule accesorii ar putea reprezenta ceva important în iniţierea imunităţii. Părea o cutie neagră şi, iată că, în 1973, Steinman împreună cu Zanvil Cohn descoperă în splină o populaţie neobişnuită de celule accesorii pe care le-au denumit celule dendritice (CD), de la cuvântul grecesc dendreon – arbore. Aceste structuri se formau şi se retractau. La început, denumirea nu prea l-a încântat, i s-a părut greu de pronunţat, şi s-a gândit la alta: claudiacite, pentru că soţia sa, Claudia, avea extremităţi lungi şi atractive. Claudia i-a fost timp de peste 30 de ani un partener desăvârşit şi părinte al celor trei copii ai lor: un fiu, Adam, şi două fiice gemene foarte diferite, Alexis şi Lesley.

   Apoi, au început stabilirea unor criterii pentru identificarea CD, în care s-au implicat cercetători din laborator şi prieteni din alte centre. Primii doctoranzi ai lui Steinman, Wesley van Voorhis şi Michel Nussenzweig (care a prezentat la 7 decembrie a.c. la Stockholm conferinţa în locul şi în memoria maestrului său) au introdus metode noi de identificare şi sortare a CD în sânge. Metodele asimilate de ei au fost preluate de alte laboratoare, care au iniţiat studii asupra funcţiei CD în transplantul la rozătoare. Este imposibil de enumerat extensia mondială a studiilor.

   În acest răstimp, Steinman continua lucrul. Şi iată că, în 1984, împreună cu doi cercetători tirolezi, Gerald Schuler şi Nicolaus Romani, se concentrează asupra celulelor Langerhans din piele. Ceea ce înseamnă că reproşul care i s-a făcut adesea lui Steinman, de a-l fi uitat pe savantul german, primul care a observat la microscop celule pe care le-a considerat de origine nervoasă – când, de fapt, reprezentau CD – e fals.

   În articolul citat, Steinman afirmă că efortul internaţional depus pentru cunoaşterea biologiei a însemnat o fabrică în dezvoltarea imunologiei. Începând cu anul 1990, a organizat la fiecare doi ani congrese cu liderii mondiali din domeniu. Nu a uitat niciodată ţara natală, un congres fiind organizat la Montréal. După cum nu a cerut niciodată cetăţenia americană, deşi a trăit împreună cu familia sa la New York.

   În anul 2007, Steinman a primit premiul Lasker pentru cercetare medicală fundamentală (este singurul dintre laureaţii pentru medicină care a fost distins cu acest premiu). Începuse suferinţa sa, cancerul pancreatic. A inventat un vaccin, lucrând cu colaboratoarea sa Ira Mellman, apoi şi l-a administrat în secret, considerând că nu este corect să se treacă la administrarea directă la om, fiind necesare respectarea etapelor obligatorii din punct de vedere etic.

   Canadienii l-au sărbătorit ca pe un erou naţional.

   Închei cu întrebarea: era firesc ca Ralph Steinman să spere că într-o zi va deveni laureat Nobel? Neîndoielnic şi visul său s-a împlinit, dobândind astfel încununarea meritată.

 

JULES A. HOFFMANN

 

   S-a născut în orăşelul Echternach din Luxemburg, la 2 august 1941. Tatăl său, profesor de ştiinţe naturale şi zoolog, pasionat colecţionar de insecte, i-a stimulat interesul pentru cea mai numeroasă grupă de vieţuitoare de pe Terra. Aproape două milioane de specii de insecte sunt descrise actualmente, ceea ce reprezintă nu mai puţin de 90% din speciile animale cunoscute. În 1959, la vârsta de 18 ani, el publică primul său articol asupra unor insecte din Marele Ducat de Luxemburg în Archives de l’Inst. Grand-Ducal de Luxembourg – Sect. de sciences natur, phys. et mathémat, vol. 26:125–186, intitulat „Les Hétéroptères aquatiques du Grand-Duché de Luxembourg“.

   După ce a obţinut în Luxemburg licenţa în biologie şi chimie, devine doctorand al Universităţii din Strasbourg, unde, sub direcţia profesorului Pierre Joly, elaborează o teză asupra mecanismelor de apărare antimicrobiană ale insectelor. El a remarcat că lăcustele migratoare nu prezentau niciodată infecţii după transplantele de organe. Cu această ocazie, a făcut două descoperiri ce vor orienta cariera sa. Iradiind anumite organe ale lăcustelor, a observat că acestea mureau din cauza unor infecţii oportuniste. De asemenea, şi-a dat seama că, într-un moment precis al dezvoltării, năpârlirea lăcustelor era blocată. De aceea, cercetările sale se concentrează asupra ecdisonei, hormonul care controlează creşterea acestei insecte.

   În 1969, Hoffman obţine titlul de doctor în Biologie, iar în anii 1973–1974 efectuează stagiul postdoctoral la Institutul de Chimie Fiziologică – Universitatea Philipps din Marburg, Germania.

   Ajuns în Franţa în 1964, la Institutul de Zoologie din Strasbourg, Hoffman este angajat ca asistent de cercetare, iar din 1969 cercetător asociat. În 1970, obţine naturalizarea franceză, pierzând calitatea de luxemburghez, deoarece în Marele Ducat e interzisă dubla cetăţenie. Din 1974, este director de cercetare la CNRS, iar între 1978 şi 2005 a condus Unitatea de cercetare 9022 a CNRS – „Răspunsul imunitar şi dezvoltarea la insecte“, din cadrul Institutului de Biologie Moleculară şi Celulară din Strasbourg. Acesta cuprinde trei unităţi de cercetare, cea condusă de Hoffman fiind preluată, în 2006, după pensionarea sa, de Jean Marc Reichhart.

   Jules Hoffman a avut în 1980 o intuiţie care s-a dovedit câştigătoare: şi-a modificat radical strategia, concentrându-se împreună cu toată echipa sa asupra unuia dintre cele mai utilizate modele din cercetarea biomedicală modernă, musculiţa de oţet – Drosophila melanogaster. În scurt timp, el şi echipa sa ajung la o descoperire neaşteptată: implicarea receptorului Toll în apărarea imunitară a drosofilei.

   A fost preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe, în 2008, este membru al Academiei de Ştiinţe din SUA, Germania şi Rusia. A primit numeroase premii. Este Cavaler al Legiunii de Onoare. Când a fost căutat cu tradiţionalul telefon matinal de la Stockholm, spre a i se transmite marea veste, Hoffman era de negăsit. Într-un interviu, acordat revistei Science et Avenir (nr. 777, nov. 2011, p. 35), încearcă să explice misterul răspunzând la întrebarea „În ce circumstanţe aţi aflat de numirea dumneavoastră?“. Citez întregul răspuns, interesant: „A fost ceva total rocambolesc. Eram la Shanghai, împreună cu soţia mea, în plină sărbătoare naţională chineză, şi asistam la un extraordinar foc de artificii. Prietenul chinez cu care eram primea apeluri telefonice, pe care nu le auzea din cauza zgomotului. Revenit la hotel, salariaţii de aici ne-au avertizat. Prima mea reacţie a fost să cred într-o confuzie cu Bob Kaufman, un alt imunolog...“.

   Trebuie să mai adaug ceva ce am aflat. De fapt, J. Hoffman ajunsese şi în Hong Kong, spre a primi premiul Shaw, adesea denumit „premiul Nobel asiatic“. În valoare de un milion de dolari americani, premiul a fost creat în 2004, prin filantropia magnatului media Run Run Shaw, care a întemeiat şi o fundaţie ce poartă numele său.

   În interviu, J. Hoffman a mai spus că nu este mândru, ci fericit de primirea premiului, deoarece mândria în ştiinţă nu are sens, lucrându-se în echipă. „Este cert că premiul conferă credibilitate cercetărilor noastre (...), de exemplu, în două zile, numărul de persoane dornice de a-şi face teza la noi în laborator a crescut considerabil“. Laureatul pledează pentru o cercetare fundamentală, dar şi pentru una aplicată.

   Jules Hoffman este, cum a declarat, un laureat fericit, dar şi norocos.

 

BRUCE A. BEUTLER

 

   S-a născut la Chicago, Illinois, la 29 decembrie 1957 şi este, la cei 54 de ani ai săi, cel mai tânăr laureat din 2011. Cu o educaţie ştiinţifică impecabilă, B. Beutler – fiu al geneticianului Ernest Beutler, pe care nu îl va urma, dar va beneficia de cunoştinţele sale în descoperirile de mai târziu – şi al jurnalistei Broudelle May Fleisher, a locuit, între 1959 şi 1977, în sudul Californiei. Urmează studiile secundare la Şcoala Politehnică din Pasadena. S-a înscris apoi la colegiul Universităţii California – San Diego, pe care l-a absolvit în 1976, la 18 ani. În 1977, s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universităţii din Chicago, obţinând titlul de MD în 1981, la vârsta de 23 de ani.

   Între 1981 şi 1983, Beutler continuă formarea medicală la University of Texas Southwestern Medical Center din Dallas, TX, mai întâi ca intern în Departamentul de medicină internă şi rezident în Departamentul de Neurologie. Din 1983 până în 1985, urmează un stagiu postdoctoral la Universitatea Rockefeller, în 1985 devenind asistent universitar. Aici îl cunoaşte pe Ralph Steinman. În 1986, revine la Dallas ca asistent universitar la Centrul Medical Dallas şi asistent investigator la Institutul Medical Howard Hughes; în anul 1996 devenind profesor.

   În 2000, Beutler se mută la The Scripps Research Institute, din La Jolla, California, ca profesor la Departamentul de imunologie, iar în 2007 devine şef al nou creatului Departament de genetică al Scripps Research. Păstrează relaţia şi cu Centrul Medical din Dallas, ca director al Center of Genetics of Host Defense.

   A doua zi după acordarea premiului Nobel, la 4 octombrie 2011, Beutler este numit regental professor la Universitatea din Texas.

   Din copilărie şi adolescenţă, Beutler şi-a dezvoltat un interes statornic pentru ştiinţele biologice. O serie de experimente le-a efectuat în laboratorul tatălui său, Ernest Beutler (1928–2008), profesor şi şef al Departamentului de medicină experimentală şi moleculară al Scripps Research Institute din La Jolla, din 1979 până în 2008. Mai târziu, a lucrat în laboratorul lui Susumu Ohuo, genetician cunoscut pentru lucrările sale asupra studiilor genomului şi diferenţierii sexuale. A mai lucrat şi în laboratorul lui Abraham Brande, expert în biologia lipopolizaharidelor (LPS), şi al Patriciei Spear, autoritate în domeniul virusului Herpes simplex. Mai târziu, Beutler a realizat o cercetare extinsă asupra LPS şi herpesvirusurilor, încercând să înţeleagă rezistenţa înnăscută a gazdei la boli infecţioase, adesea considerată ca imunitate naturală.

   În 1985, devine cel mai apreciat din lume pentru studiile de pionierat al bazelor moleculare şi genetice ale inflamaţiei şi imunităţii înnăscute. El este primul care a izolat factorul alfa de necroză tumorală la şoarece (TNF) şi a demonstrat potenţialul inflamator al acestei citokine, probând rolul său important în şocul indus de endotoxină. De remarcat că lucrarea asupra descoperirii TNF a publicat-o în 1985, când lucra la Universitatea Rockefeller (Beutler B. şi colab. Identity of tumour necrosis factor and the macrophage – secreted factor cachectin. Nature 316: 552–524, 1985).

   Interesat de mecanismul prin care LPS activează celulele imunitare la mamifere, Beutler a utilizat TNF pentru a identifica receptorul LPS. Până la urmă, el a descoperit senzorul cheie al infecţiilor microbiene la mamifere, demonstrând că unul dintre receptorii Toll-like (TLR4) este un component al complexului receptorului LPS de la nivelul membranei celulelor mamiferelor. Concomitent cu alte echipe, cercetarea a fost extinsă, dar întotdeauna Beutler a publicat articole care îi marcau prioritatea.

   Bruce Beutler a fost ales în mai multe societăţi academice şi a fost distins cu numeroase premii ştiinţifice. Amintesc selectiv: premiul Robert Koch în 2004 (împreună cu J. Hoffman şi Shizuo Akira), premiul William Coley al Institutului de Cercetare a Cancerului SUA (2006, împreună cu Shizuo Akira), Balzan Prize for Innate Immunology – Germania (2007, împreună cu J. Hoffmann), Premiul Centrului Medical Albany (2009, împreună cu Ralph Steinman şi Charles Dinarello), Premiul Shaw (2011, împreună cu J. Hoffmann şi Ruslan Medzhitov, despre a cărui origine am scris în biografia lui J. Hoffmann).

   În anul 2001, s-a aflat pe lista predicţiilor Thomson Reuters, dar semnalez, pentru că în niciun comentariu nu s-a menţionat: Ralph Steinman s-a aflat pe această listă în anul 2010!

   Bruce Beutler a fost singurul laureat din 2011 care a răspuns la magicul telefon matinal. Dar n-a spus nimic deosebit, a mulţumit scurt fără comentarii, probabil cu gândul la extinderea cercetărilor, pentru că este un cercetător cu formaţie ştiinţifică strălucită şi la vârsta sa va mai fi în continuare productiv ştiinţific.

 

O ISTORIE A DESCOPERIRILOR

 

   Istoria imunologiei începe, probabil, în secolul XI, cu variolizarea practicată în medicina chineză tradiţională, continuată prin studiile medicului englez Edward Jenner asupra vaccinei, boala vacilor (cowpox), consecutiv cărora a ajuns la obţinerea unui vaccin eficient în prevenţia variolei.

   Debutul imunologiei moderne poate fi considerat anul 1880 şi i se datorează lui Louis Pasteur. A urmat un progres excepţional al imunologiei şi, graţie celei mai importante invenţii a lui Alfred Nobel, toate descoperirile importante au fost apreciate cu premiul care îi poartă numele, chiar dacă o serie de mari cercetători nu au ajuns la consacrarea supremă din motive pe care le-am evocat anterior.

   Premiul din acest an este extrem de complex, atât pentru că a revoluţionat înţelegerea sistemului imunitar, cât şi ca urmare a unei adevărate avalanşe de studii, de o anvergură extraordinară. Prezentarea istoriei descoperirilor este mai scurtă, deoarece în secţiunea dedicată biografiilor laureaţilor am inclus multe date care ar fi putut face parte din capitolul de faţă, uneori cu asimilarea în biografie a unor referinţe bibliografice (lucrări publicate ale premiaţilor). Am procedat astfel deoarece prezentarea unui laureat concentrată doar pe datele privind formarea profesională, rangurile dobândite în universităţi, laboratoare sau spitale, numeroasele distincţii sau titluri ştiinţifice obţinute de-a lungul anilor este utilă, dar nu relevantă. De aceea, m-am oprit, la fiecare din cei trei laureaţi, asupra cercetărilor din laborator care i-au dus, prin eforturi considerabile, la descoperirile apreciate cu distincţia supremă. În consecinţă, secţiunea a doua şi a treia ale acestei prezentări sunt complementare. Dar mai adaug presiunea conciziei şi vastitatea subiectului, încercând să explic de ce acest capitol este foarte concentrat.

   Încep cu prezentarea ilustraţiilor realizate de Mattias Karlén, sub egida Comitetului Nobel pentru Fiziologie/Medicină (accesibile pe site-ul nobelprize.org)

   J. Hoffmann, după ce a ales ca model experimental celebra Drosophila melanogaster, la finele anilor 1980, împreună cu echipa sa ajunge la o descoperire neaşteptată: implicarea receptorilor Toll în apărarea imunitară a musculiţei de oţet. Această descoperire era importantă, deoarece ea permitea elucidarea modului în care insectele, lipsite de capacitatea de a forma anticorpi, sunt totuşi apte să se apere împotriva atacurilor agenţilor patogeni (bacterii, virusuri, ciuperci sau paraziţi). El s-a inspirat în alegerea modelului din lucrările cercetătoarei germane Christiane Nüslein-Volhard (n. 1942), care a utilizat în lucrările sale asupra dezvoltării embrionare precoce (graţie cărora a devenit laureată Nobel pentru Medicină, 1995) mutanţi cu totul deosebiţi ai drosofilei. Se pare că ei i-ar aparţine şi denumirea Toll, pentru că se spune că într-o zi când privea un mutant la microscop a exclamat: „das war toll“, adică ceea ce observa chiar părea să fie un mutant mare. Descoperirea lui J. Hoffmann a avut răsunet şi s-a impus în 2009, prin numeroase publicaţii şi citări, dar şi prin diseminarea rezultatelor sale în alte laboratoare.

   În 2011, se produce un eveniment excepţional: Bruce Beutler găseşte la rândul său receptorul Toll la şoarece (TLRs – Toll-like receptors). Era clară înlăturarea unei îndoieli: contrar a ceea ce se credea, mecanismele de apărare ale insectelor s-au conservat în cursul evoluţiei şi sunt încă active la mamifere. Beutler şi echipa sa ajung la rezultate excepţionale prin descrierea completă a TLRs. În figura de mai sus – imaginea cea mai importantă cu care laureatul Nobel s-a impus definitiv pe plan internaţional.

   În continuare, ajungem la celulele dendritice prezentatoare de antigeni, descoperite în 1970 de Ralph Steinman. Primul care a observat prezenţa unor celule la nivelul ţesutului cutanat de formă particulară, considerându-le terminaţii, a fost Paul Langerhans (1847–1888). Erau, de fapt, celulele dendritice, de al căror studiu s-a ocupat Steinman întreaga sa viaţă. S-a spus că Steinman ar fi ignorat descoperirea lui Langerhans, ceea ce nu este adevărat. Eroarea a pornit de la titlul primei lucrări extrem de elaborate, publicate de Steinman împreună cu Cohn.

   Paul Langerhans a fost un cercetător genial. Iar principalele descoperiri le-a făcut când era student, asistent şi apoi tânăr profesor. A trăit numai 53 de ani, de la vârsta de 23 de ani suferind de tuberculoză, o formă extrem de gravă. La 26 de ani, s-a refugiat în insula Madeira, căutând un climat propice, unde a rămas până la moarte. O problemă de terminologie: celulele Langerhans (celulele dendritice) nu trebuie confundate cu insulele Langerhans din pancreas (descoperirea sa capitală) şi nici cu celulele gigante de tip Langhans, prezente în inflamaţia granulomatoasă.

   Revenind la Ralph Steinman, după punerea în evidenţă a celulelor dendritice, în 1970, el a efectuat, împreună cu Cohn, o analiză extrem de aprofundată a acestor celule din punct de vedere morfologic, cantitativ şi al distribuţiei în ţesuturi. Alături, o imagine din lucrarea citată.

   Jacques Banchereau, de origine franceză, doctor în imunologie al Universităţii Paris-Sorbona, este un propagator eficient al cercetărilor lui Ralph Steinman. Înainte de 1996, el a condus Laboratorul de cercetări imunologice Schering-Plough din Dardilly, Franţa. Din 1996, el conduce Institutul de Cercetări Imunologice Baylor din Dallas. Este atras de aplicaţiile practice şi deţine numeroase brevete de tehnici imunologice. În decembrie 2002, a publicat în Scientific American un articol asupra celulelor dendritice, intitulat „The Long arm of the Immune System“ (Braţul lung al sistemului imun). A fost unul dintre cele mai citate articole asupra celulelor dendritice. În prezent este accesibil pe web. Reproducem mai jos o reprezentare schematică: Dendritic Cells and Infection, fără a mai traduce explicaţiile autorului, deoarece sunt scrise în lingua franca, consacrată definitiv.

   J. Banchereau este foarte optimist în privinţa aplicaţiilor celulelor dendritice, îndeosebi în tratamentul cancerului. Există şi alţi autori care au susţinut aceeaşi tendinţă. Se ştie că Ralph Steinman şi-a prelungit viaţa datorită unui tratament propriu, dar imunoterapia cancerului se află într-o etapă experimentală, raportându-se şi mai multe complicaţii. De aceea, protocoale utilizate în SUA trebuie avizate de prestigioasa FDA. În cazul tratamentului urmat de Ralph Steinman, colaboratorii săi, îndeosebi Ira Mellman, care a lucrat cu marele cercetător în dezvoltarea acestui tratament şi în prezent este vicepreşedintă în cercetare oncologică şi biotehnologie la firma Genentech, s-ar putea afla date foarte utile.

   Însuşi Banchereau recunoaşte că timp de aproape 20 de ani după descrierea celulelor dendritice, cercetătorii au parcurs un proces laborios şi lent de izolare a lor din ţesut proaspăt pentru ale studia. În 1994, două echipe conduse de Antonio Lanzavecchia (în prezent aflat la Institutul de Cercetări de Biomedicină din Bellinzona, Elveţia) şi Gerold Schuler (Universitatea din Erlangen, Germania) au reuşit să elaboreze o metodă de dezvoltare a celulelor dendritice din monocite. A început perioada posibilităţii de cultivare a celulelor dendritice. Printre altele, s-a constatat că sunt foarte eficiente în capturarea şi prezentarea antigenilor, chiar când aceştia se găsesc în cantităţi infinitezimale. Au fost descrise mai multe subclase de celule dendritice, cu funcţii sensibil diferite.

   Dacă ne referim la conceptul de imunoterapie antitumorală, acesta este teoretic seducător pe două planuri. Pe de o parte, specificitatea reacţiei imunitare ar trebui să permită ţintirea tumorilor fără leziuni la nivelul ţesuturilor sănătoase din organism. Memoria imunitară ar putea permite evitarea recidivei canceroase din cauza celulelor tumorale reziduale care au scăpat la un prim tratament, fiind prevenită astfel dezvoltarea metastazelor. Pe de altă parte, descoperirea a numeroase molecule exprimate mai mult sau mai puţin specific de celule tumorale a alimentat speranţa de dezvoltare a unor vaccinuri terapeutice contra tumorilor exprimând aceşti antigeni. Mai multe modele murine au arătat eficacitatea vaccinurilor antitumorale, adesea capabile să prevină dezvoltarea de tumori (vaccinuri preventive) şi, mai rar, de a le trata (vaccinuri terapeutice). Până în prezent, aplicaţiile la om ale acestor lucrări au rămas o sursă de numeroase discuţii şi chiar dispute, dar ele generează în prezent mari speranţe.

   O viziune pesimistă asupra terapiei antitumorale ar fi să se rămână la constatarea că în trei decenii de încercări terapeutice, caracteristicile tumorilor împiedică adesea sistemul imunitar să le elimine. O viziune mai optimistă ar fi aceea de a accepta totuşi că răspunsul imunitar antitumoral încetineşte dezvoltarea cancerelor, iar în unele cazuri se obţine chiar vindecarea.

   Obligaţi la concizie, pentru că potenţialul aplicaţiilor în clinică şi în practica medicală al descoperirilor laureaţilor Nobel din acest an este cu adevărat imens, închei cu speranţa că o serie de aspecte aplicative vor fi reluate în „Viaţa medicală“. Totodată, îmi exprim speranţa că în ţara noastră s-au conturat sau vor fi întemeiate în viitor centre de cercetare dedicate tratării şi prevenirii infecţiilor, cancerului şi bolilor inflamatorii bazate pe mobilizarea şi reglarea imunităţii înnăscute şi adaptative.

 


Notă autor:

1. www.nobelprize.org
2. Rich T. Toll and Toll-Like Receptors: An Immunologic Perspective. Eurekah.com and Kluwer Academic / Plenum Publishers, 2005, pp. 205
3. Onji M., Akbar S.M.F. Dendritic Cells in Clinic, 2nd Edition. Springer Science 2008
4. Shurin M., Salter R. Dendritic Cells in Cancer. Springer Science 2009
5, Ljunggren H.G., Schenius A., Klareskog A. Activation of the immune system. (prezentare a premiului Nobel 2011 accesabilă pe nobelprize.org)
6. Beutler B., Jiang Z., Georgel P., Crozat K., Croker B., Rutschmann S., Du X., Hoebe K. Genetic Analysis of Host Resistance: Toll-Like Receptor Signaling and Immunity at Large. Annu Rev Immunol 2006, 24: 353-389
7. Steinman R.M., Cohn Z. A. Identification of a novel cell type in peripheral lymphoid organs of mice. I. Morphology, quantitation, tissue distribution. J Exp Med 1973, 137: 1142-1162
8. Steinman R. M., Witmer M. D. Lymphoid dendritic cells are potent stimulators of the primary mixed leukocyte reaction in mice. Proc Natl Acad Sci 1978, 75: 5132-5136
9. Lemaitre B., Hoffmann J. The Host Defense of Drosophila melanogaste. Annu Rev Immunol 2007, 25: 697-743
10. Janeway C. Jr. A Trip Through My Life With An Immunological Theme. Annu Rev Immunol 2002, 20: 1-28
11. Blasius A., Beutler B. Intracellular Toll-like Receptors. Cel Press, Immunity Review, 2010, 32: 305-314
12. Beutler B. Microbe sensing, positive feedback loops, and the pathogenesis of inflammatory diseases. Immunol Rev 2009, vol. 225: 248-263
13. Beutler B. A. TLRs and innate immunity. Blood 2009, 113: 1399-1407
14. Ronald P. et al. Plant and Animal Sensors of Conserved Microbial Signatures. Science, 2010, 330: 1061-1064
15. Marshak-Rothstein A., Rifkin I. Immunologically Active Autoantigens: The Role of Toll-Like Receptors in the Development of Chronic Inflammatory Disease. Annu Rev Immunol 2007, 25: 419-441

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe