Mulţi intelectuali – în perioada de început,
apoi în aceea a consolidării puterii comuniste – printre care nu puţini au fost
medici, din naivitate, convingere, laşitate (faţă de propriul trecut politic),
dar, mai ales, oportunism, interese materiale, obţinerea sau păstrarea unor
privilegii (indemnizaţii, locuinţe somptuoase, automobile cu şofer la scară,
acces în case de odihnă cu regim special etc.), au aderat cu grăbire la noile
structuri, cauţionând astfel, prin nume, unii prin renume, ideologia şi măsurile
politice, economice şi – nu în ultimul rând – culturale, ale partidului la
putere, subordonat Moscovei.
Într-o primă etapă, liderii roşii s-au lăsat
păcăliţi – până şi-au văzut sacii în căruţă: constituirea Frontului Naţional
Democrat, manevră prin care partidul comunist devenea majoritar şi conducător;
anularea principiilor democratice de guvernare, precum separarea puterilor în
stat, justiţia fiind prima pusă sub controlul partidului promoscovit; instalarea
guvernului Petru Groza (6 martie 1945); asigurarea victoriei Blocului
Partidelor Democrate în alegerile parlamentare trucate (19 noiembrie 1946);
etatizarea Băncii Naţionale; „stabilizarea“ de la 15 august 1947, reformă
monetară cu caracter net de clasă, pusă la cale „pentru slăbirea economică a
burgheziei“ (cum avea să recunoască, mult mai târziu, după 1989, economistul
Al. Bârlădeanu însuşi); abolirea monarhiei, la 30 decembrie 1947; proclamarea
Republicii şi adoptarea Constituţiei din aprilie 1948 („Republica Populară
Romînă a luat fiinţă prin lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare,
împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului“). Foarte curând însă, după
efectiva preluare a frâielor puterii, urmând parcursul istoric al fratelui de
la răsărit, a început să fie evident pentru toată lumea că noii guvernanţi,
care, precum lupul în blană de oaie, îşi schimbaseră temporar părul, dar năravul
ba, vor aplica neabătut tactica şi ordinele mereu împrospătate sosite de la
Kremlin (mesager cvasipermanent: A.I. Vîşinski, locţiitor al comisarului
poporului pentru afaceri străine al URSS); iar intelectualii, care nădăjduiau
în amnezia acestora în legătură cu „păcatele“ lor biografice şi în stabilirea
unui pact tacit de colaborare, vor fi marginalizaţi ori trimişi în puşcării,
unii pierzându-şi acolo viaţa.
După cum observă profesorul Lucian Boia, până
la schimbarea de regim din 1944, printre universitari erau puţini comunişti:
„Nimeni, fireşte, nu se declara comunist, curiozitatea stă în faptul că nici măcar
vreun social-democrat nu apare printre universitari“1. Declarat comunist era,
poate, doar Petre Constantinescu-Iaşi, de la Facultatea de Teologie din Chişinău,
„de altfel, o persoană cu totul mediocră“2. Cei care priveau spre
stânga ori aveau sensibilităţi procomuniste se numărau printre ţărănişti.
Dezvoltând ideea, politologul Vladimir Tismăneanu,
avizat cunoscător al istoriei noastre recente, scrie, în una dintre lucrările
sale, că membrii partidului comunist „Erau o minoritate în interiorul unei
minorităţi, de vreme ce stânga era departe de a fi o forţă intelectuală şi
socială semnificativă în cadrul culturii politice tradiţionale, dominate de
Partidul Naţional Liberal şi de cel Naţional-Ţărănesc“3. Cu privire
la originile şi natura comunismului românesc, cercetătorul citat, care predă Ştiinţe
Politice la Universitatea Maryland, arată că partidul înfiinţat la 21 mai 1921,
ca un grup dizident (am spune astăzi) în cadrul Partidului Socialist Român,
prezenta particularitatea de a fi profund ataşat principiilor fundamentale ale
Internaţionalei a treia. Deci: „Ca o ironie a sorţii, partidul care şi-a
proclamat atâta vreme impecabile dovezi de patriotism era, în fapt, unul dintre
cele mai acut bolşevizate detaşamente al Cominternului. Sub ochiul vigilent al
instructorilor sovietici, PCR din ilegalitate se comporta asemenea unei secte
fanatice înclinate spre identificarea misticoidă cu Uniunea Sovietică şi conducătorul
ei. (...) Toţi conducătorii istorici ai Partidului Comunist Român, inclusiv cei
exterminaţi în URSS în timpul «Marii Epurări» (1936–1939), erau mândri să-şi
proclame voinţa nestrămutată de a apăra Patria Proletariatului. N-aveau nici un
fel de mustrare de conştiinţă în a susţine pretenţiile sovieticilor asupra
teritoriilor istorice româneşti Basarabia şi Bucovina de Nord şi în subscrierea
la dezastruoasa strategie cominternistă a «luptei de clas㻓 (V. Tismăneanu).
Am riscat, făcând această – poate fastidioasă
– digresiune, în scopul de a împrospăta memoria cititorului în legătură cu momente
istorice ulterioare aşa-numitei eliberări a României de către glorioasa Uniune
Sovietică, „consolidată“ de prezenţa timp de 15 ani, pe teritoriul ţării
noastre, a armatei prietene4, pentru a încerca să înţelegem dacă doar această
conjunctură favorabilă, corespunzătoare convingerilor politice de lungă durată
ale unei ilustre personalităţi medicale a timpului – acad. prof. dr. C. I. Parhon – şi nu un tainic resort intim
(ascendenţă modestă, dificultăţi materiale, nedreptăţi în carieră, „morbul
puterii“) l-a determinat să fie de acord cu propulsarea în structuri de vârf
ale statului comunist, devenind, la 30 decembrie 1947, după abolirea monarhiei
constituţionale, preşedinte al primului
Prezidiu al Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne. Acceptarea
acestei promovări, sans remords et sans
regrets, în rang de şef al statului,
care conferea partidului promoscovit un nesperat credit de imagine pe plan
extern, avea loc în pofida experienţei de viaţă datorate vârstei (la acel
moment, 73 de ani), a strălucitei educaţii medicale primite, a recunoaşterii
internaţionale a operei sale, a faptului că, în timpul hulitei societăţi
burgheze, devenise profesor universitar, fusese ales membru al Academiei Române
(corespondent din 1928 şi titular din 1939), iar Institutul de Endocrinologie,
înfiinţat în 19465, prin decret regal, îi purta deja numele. De
asemenea, savantul, care se declara un atent observator al vieţii sociale şi,
ca medic, venea în contact nemijlocit cu populaţia de toate categoriile,
avusese la dispoziţie suficient timp pentru a constata discrepanţa dintre
ideologia comunistă şi ceea ce se întâmpla în fapt, luase cunoştinţă de
succesiunea actelor antidemocratice enumerată la începutul acestor rânduri, ba
chiar se putea socoti „coautor“ la unele dintre ele. Într-o carte6 pe care una
dintre fiicele sale i-a consacrat-o şi care include numeroase pagini dintr-o
autobiografie rămasă neterminată, profesorul relatează evenimentul alegerii
sale şi a altor „tovarăşi“ la conducerea tinerei republici: „Când [chemat la Marea Adunare Naţională] a fost amintită hotărârea guvernului
de a proclama republica, acest vechi ideal al meu, am înţeles că nu e numai o
reformă serioasă, ci, mai mult, o adevărată revoluţie, care remaniază din
profunzime regulile juridice ale unui popor, şi această adâncă transformare
aduce în spiritele şi în moravurile ţării o altă viaţă, noi condiţii de existenţă.
M-a surprins şi am rămas profund impresionat când am auzit propunerea ca
republica să fie condusă de un consiliu din care făceam parte, împreună cu
scriitorul Sadoveanu, profesorul Petre Constantinescu-Iaşi şi alţi tovarăşi
(...), iar preşedinte al prezidiului am fost ales eu. Nu am cerut niciodată
demnităţi. Pentru ce mi s-a acordat această onoare? Devotamentul pentru cauza socialismului, ardoarea şi generozitatea din
anii tinereţii şi până acum m-au ridicat pe treptele răspunderii şi muncii la
care mă chema partidul. Oricât m-aş
forţa, nu pot exprima în cuvinte sentimentele care m-au încercat atunci, la
această alegere7. Am luat cuvântul şi am mulţumit cu emoţie şi căldură
pentru marea cinste ce mi s-a făcut. Sunt momente unice în care dobândeşti
satisfacţia pentru care ai militat toată viaţa. Un atare moment trăiam atunci
când s-a proclamat Republica Populară Romînă“. În continuarea amintirilor sale,
savantul-preşedinte consideră că, la îndeplinirea înaltei demnităţi pe care a
fost chemat s-o exercite, a „dezvoltat o gândire obiectivă şi ponderată,
departe de influenţele pe care le poate inspira fie gloria, fie injuria“, făcândo politică de profesor şi pedagog, „cu o demnă datorie de om, de om de ştiinţă“.
Cum a privit însă, din această perspectivă, „profesorul şi pedagogul“ două
dintre evenimentele în care s-a implicat cu toată convingerea, evenimente ce ar
fi trebuit – cel puţin – să-i tulbure conştiinţa: distrugerea învăţământului şi destructurarea
Academiei Române?
Prin Decretul nr. 175/1948 al MAN, se pastişa
modelul sovietic, pretinsa reformă fiind una de politizare a învăţământului
românesc şi de propagandă stalinistă. Învăţământul mediu era redus la zece
clase, se desfiinţau materii considerate inutile, precum logica şi limbile
„moarte“ (latina), obligatoriu devenind studiul limbii ruse; conţinutul
obiectelor predate era „curăţat“ de influenţe burgheze şi reacţionare (îndeosebi
în ceea ce priveşte istoria naţională şi literatura); se înfiinţau şcoli de doi
ani pentru muncitori, selecţionaţi pe bază de „dosar“ şi scoşi din producţie,
care dădeau drept de acces la învăţământul superior – ulterior devenite „facultăţi
muncitoreşti“; şcoli juridice de un an, pentru aceeaşi categorie, cursanţii
primind o diplomă care le conferea dreptul de a se angaja în orice funcţie
juridică (inclusiv în magistratură şi parchet); universităţile îşi pierdeau
autonomia; apăreau criterii de segregare socială a candidaţilor la admiterea în
facultăţi; profesori eminenţi erau fie pensionaţi forţat, fie excluşi din învăţământ
etc.
Reorganizarea celui mai înalt for ştiinţific
şi cultural al ţării, prin Decretul 76/1948 al MAN, transforma Academia Română
într-o instituţie de stat, subordonată preşedinţiei Consiliului de Miniştri.
Potrivit noului preşedinte al Academiei RPR (Traian Săvulescu), instituţia
trebuia „să contribuie la consolidarea democraţiei populare în drum spre
socialism“(!), folosind ca metodă de cercetare în toate domeniile materialismul
dialectic. În cadrul primei sesiuni generale, au denigrat academia veche preşedintele
ţării, C. I. Parhon, primul ministru, Petru Groza, secretarul general al
partidului, Gh. Gheorghiu-Dej, dar „Dintre toţi, cel mai aspru a fost cel
dintâi, Parhon, fost academician, plin de venin faţă de academia ce fusese «în
serviciul regimurilor reacţionare burghezo-moşiereşti», plin de recunoştinţă faţă
de partid, faţă de Stalin şi URSS, «eliberatorii României»“8. Este,
cred, de asemenea, firească întrebarea: cum a reacţionat omul integru şi onest
„departe de influenţe“, faţă de eliminarea din Academie a foştilor săi colegi,
26 de mari personalităţi intelectuale9, majoritatea din secţiile
umaniste, dar şi din secţia ştiinţifică, cărora li se interzisese să efectueze
muncă de cercetare, să publice sau să predea la catedră, iar cei care au avut
un trecut politic au fost arestaţi un an mai târziu – când va începe marea
represiune asupra elitelor? În noua Academie, membrii noi au fost numiţi prin
decret şi nu aleşi10. Între personalităţile „epurate“ s-au aflat şi
medici: 
Iuliu Moldovan, Constantin Angelescu, Gr. T. Popa, Constantin Levaditi,
Sabin Mănuilă ş.a. Recompensa pentru justa sa atitudine partinică a fost
numirea, la 12 august 1948, prin decret guvernamental, ca preşedinte de onoare
al Academiei, funcţie deţinută de savant până la sfârşitul vieţii.
Doi ani mai târziu, la împlinirea vârstei de
75 de ani, C. I. Parhon e sărbătorit într-o şedinţă solemnă a Academiei Republicii
Populare Romîne11. Au „glăsuit“, cum se exprimă primul dintre tovarăşii
care vor lua cuvântul, acad. Traian Săvulescu, preşedintele reîmprospătatei
Academii, acad. Şt. S. Nicolau (din partea Secţiei de Ştiinţe Medicale a
Academiei), acad. V. Mârza şi răspunde, printr-o Cuvântare, însuşi sărbătoritul. Textele encomiastice ulterior tipărite,
amestecând enumerarea operei ştiinţifice a savantului cu ditirambe legate de
activitatea sa politică, anunţă dezvoltarea cultului personalităţii, încă în
germene la noi. „El (academicianul
Parhon) veghiază la postul de comandă în
Republica Populară Romînă (...). Încheind, socot că sunt în asentimentul
tuturor să strig din tot sufletul: să trăiască academicianul Parhon, creator de
şcoală, pionier al statului democrat de astăzi în drum spre socialism, luptător
neînduplecat al ridicării poporului prin ştiinţă, prieten sincer şi convins al
URSS-ului, stâlp puternic al Republicii Populare Romîne“ (Tr. Săvulescu). Şt.
S. Nicolau: „Numărul comunicărilor prezentate în şedinţele Secţiunii ştiinţelor
medicale de academicianul Parhon şi de colaboratorii săi e impresionant. Ritmul
publicaţiilor efectuate, diversitatea subiectelor lucrate şi importanţa
rezultatelor constituesc pentru noi, membrii Secţiunii, o pildă de rodnică activitate,
un imbold, un stimul preţios, un exemplu de urmat. Mărturisim, oricare dintre
membrii Secţiei noastre, că ne-ar fi tare greu să ne măsurăm la lucru ştiinţific,
într’o întrecere socialistă cu dv., tovarăşe academician!“. Din partea
Academiei din Uniunea Sovietică, aniversatul primeşte în dar scrierile lui
Pavlov, iar guvernul şi partidul îl
decorează: „Mulţumesc cu profundă recunoştinţă guvernului, Partidului
Muncitoresc Romîn, pentru decoraţia ce mi-au conferit pentru a doua oară şi pe
care mă voiu sili să o port cu toată cinstea şi demnitatea pe care o merită o
insignă atât de importantă. Voiu continua munca mea pe tărâmul ştiinţei şi al
politicii comuniste, pentru binele poporului nostru, pentru întărirea
prieteniei cu Uniunea Sovietică“. Sărbătoriri de amploare vor continua în spaţiul
public, din cinci în cinci ani, chiar şi după ce, la 3 iunie 1952, profesorul
„solicită“ eliberarea din funcţia de preşedinte al Prezidiului MAN, „când
nevoile de ordin naţional şi internaţional au făcut necesară concentrarea funcţiilor
de stat şi de partid“ (cerere apărută în presa timpului). Astfel, cu prilejul
împlinirii vârstei de 85 de ani, CC al PMR, Consiliul de Miniştri al RPR şi
conducerea MAN îi adresează felicitări (inclusiv pentru activitatea în calitate
de preşedinte ARLUS, considerată „o însemnată contribuţie la întărirea şi
dezvoltarea prieteniei frăţeşti dintre poporul român şi poporul sovietic“), iar
prezidiul Sovietului Suprem al URSS îi conferă Ordinul „Lenin“. Prilej pentru
acad. I. Ş. Gheorghiu, atunci vicepreşedinte al prezidiului Academiei RPR, să
scrie, înt-un articol apărut în ziarul „Scânteia“ (28 octombrie 1959), despre
savantul cu renume mondial (sintagmă care peste câţiva ani va fi rezervată în
exclusivitate Elenei Ceauşescu, academician doctor inginer de renume mondial),
care, cu energie tinerească, luptă pentru pace, „pentru succesul operei măreţe
de construire a socialismului, ce se înfăptuieşte sub conducerea cârmaciului
nostru scump – Partidul Muncitoresc Romîn“, pentru prietenia cu Uniunea
Sovietică, prietenie căreia C. I. Parhon i-a închinat o rodnică activitate –
„chezăşia realizării şi în ţara noastră a visurilor de veacuri ale celor mai
buni fii ai omenirii – construirea unei societăţi mai drepte, mai bune“.
C.
I. Parhon (1874–1969) a fost un intelectual cu opţiuni politice de stânga,
influenţat încă din juneţe de aserţiunile cuprinse în cărţile lui Karl Marx
(idei nevalidate, după cum se ştie, de istorie). A devenit militant socialist,
membru al unui „Partid al Muncii“, minusculă formaţiune provincială care a
fuzionat cu Partidul Ţărănesc; apoi, ar fi devenit membru în ilegalitate al
Partidului Comunist din România, vechimea însă în acest partid fiindu-i
recunoscută abia după 23 august 1944. „Doctorul Nicolae Lupu întemeiase un
partid al muncii şi se dorea preşedinte al republicii. Profesorul Stelian
Constantinescu m-a propus pe mine. S-au opus ceilalţi, motivând că sunt prea de
stânga şi că elementele moderate nu sunt de acord cu ideile mele...“ scrie, în
memoriile sale, savantul.
A fost „ales“ deputat, între 1946 şi 1961,
succesiv, în Adunarea Deputaţilor şi în MAN. După proclamarea Republicii
Populare Romîne, la 30 decembrie 1947, a devenit, în aceeaşi zi, preşedintele
unui comitet interimar prezidenţial al noii republici, format din cinci membri,
iar de la 3 aprilie 1948 până la 12 decembrie 1952, a ocupat fotoliul de preşedinte
al prezidiului MAN. În bestsellerul „Capcanele istoriei“, profesorul Lucian
Boia scrie: „Dar şi mai demnă de reţinut este aşezarea lui C. I. Parhon în fruntea
statului. Odată cu proclamarea republicii, profesorul de endocrinologie,
devenit simbol al ştiinţei «angajate», ajunge preşedinte al prezidiului Marii
Adunări Naţionale (până în 1952), echivalentul, în versiune edulcorată, al unui
şef de stat. M. Sadoveanu îl secondează, ca vicepreşedinte. Interesant acest
profil intelectual la nivelul de sus al reprezentării ţării, contrastând cu
profilul net muncitoresc al conducerii partidului. Era şi aceasta o manipulare,
intelectualii recunoscuţi dovedindu-se utili pentru legitimarea noului regim.
De fapt, puterea, în totalitate, aparţinea partidului, mai precis unui mic grup
din fruntea partidului, iar Parhon şi Sadoveanu făceau pură figuraţie. Să mai
spunem că Universitatea din Bucureşti devine în 1948 Universitatea «C. I.
Parhon», ceea ce chiar depăşea măsura în materie de prost gust; de regulă,
cineva mai întâi moare şi abia după aceea – eventual – i se înscrie numele pe
frontonul unei universităţi“.
Implicarea
savantului în politic are însă antecedente. Astfel, în aprilie 1944, a fost
primul semnatar al unui memoriu cerând ieşirea României din coaliţia militară
fascistă: „încetarea imediată a războiului“. „Dar ce putea fi mai evident în
primăvara anului 1944 – observă istoricul Lucian Boia – decât că România pierduse
partida şi era pe punctul de a fi invadată de Armata Roşie? Fapt este că nici
unul dintre semnatari n-a păţit nimic. Cu un an înainte, ar fi ajuns fără multă
discuţie la Târgu Jiu (Penitenciarul/Lagărul de la Tg. Jiu a devenit, la
începutul anului 1941, loc de detenţie a militanţilor comunişti). Sau poate
n-ar fi ajuns; fiindcă nici unul n-ar fi avut curajul să-l semneze şi, de fapt,
mulţi dintre viitorii semnatari nici nu-şi 
limpeziseră poziţiile. Comuniştii au
căutat să se prezinte drept inspiratori ai acţiunii; la fel şi ţărăniştii. Hudiţă
(Ioan Hudiţă, 1896–1982, istoric, profesor universitar, ministru, membru al PNŢ,
autor al unui Jurnal politic, cu peste 20 de caiete, apărut postum) scrie în
«Jurnal» că textul fusese redactat de el însuşi împreună cu Gr. T. Popa şi
lansat, pentru obţinerea semnăturilor, sub patronaj ţărănist, la 10 aprilie
1944. Ţărăniştii nu l-ar fi semnat iniţial, pentru a nu lăsa impresia unui
document de partid; ar fi urmat să-l semneze ultimii, dar n-au mai apucat
(apelul fiind confiscat de poliţie... şi aşa mai departe). Aşa se face că Hudiţă
nu apare printre semnatari. Cât despre semnatari, ei sunt de orientări politice
diverse, unii mai la stânga, alţii mai la dreapta: astfel, doctorul Daniel
Danielopolu, profesor la Medicină, liberal marcant, Grigore T. Popa, C. I.
Parhon, Al. Rosetti, Simion Stoilov, Istrate Micescu, Andrei Oţetea, Gh. Zane,
C. Daicoviciu, pentru a-i menţiona doar pe câţiva dintre cei mai cunoscuţi. Nu
puţini – dar nu toţi – vor merge după 1944 mai spre stânga decât fuseseră până
atunci, ajutaţi şi de faptul că semnaseră memoriul“. Mai interesantă este susţinerea
de către C. I. Parhon a creării Asociaţiei Române pentru strângerea Legăturilor
cu Uniunea Sovietică (ARLUS), al cărei preşedinte devine. Într-o lucrare
anterioară13, folosindu-mă de informaţiile existente, am rezumat
„istoricul“ apariţiei acestui (numit) „instrument de rusificare a României, mai
precis de sovietizare“.
În ultima parte a acestui text, voi continua
detalierea preocupărilor politice ale
savantului C. I. Parhon, cel care declara că va rămâne în tot cursul existenţei
sale „un ostaş devotat al Partidului. A
fi soldat al PMR va rămâne pentru mine, întotdeauna, cea mai mare onoare“.
