Arta îşi are limbajul ei, altul chiar – în
cazul literaturii – decât limba prin care se exprimă. În acest caz, limba serveşte
doar de fundament trezirii şi activării vocaţiei inventive a autorului, darului
său euristic, în situaţia în care acest har există, căci el poate să nu existe şi
totuşi autorul să scrie literatură. Talentul, căci de el este vorba, artistul
ce va fi medic l-a primit odată cu zămislirea lui, într-un moment misterios pe
care-l trăieşte locatarul definit gradual în universul amniotic. Însă poate să
nu-l primească şi totuşi artistul să scrie literatură beletristică. În acest
caz, primejdia e cu atât mai mare cu cât e mai ascunsă: textul pare plauzibil,
poate chiar să placă ori să încânte, căci nu există cântar pentru imponderabil.
În această situaţie de carenţă, foarte frecventă, triumfă geniul insesizabil al
substituirii artei cu simili-arta. Cei din jur se grăbesc să aprobe ori chiar să
aplaude, lucru pe care timpul n-are cum să-l facă, aprobând ori negând,
deoarece el prin definiţie nu se grăbeşte.
Căutătorii de comori în această simili-artă
a medicului scriitor au o sarcină grea, desfăşurată pe buza de prăpastie a înşelării
de sine. Căci el este înconjurat de opere de artă, dar şi de fantomele lor,
care – o ştim de la Odysseus – sunt malign de înşelătoare. De aceea, separarea
artei de simili-artă cere un efort al cugetului ori, dacă e posibil, fulgerul
intuiţiei. Aceste opere te întâmpină – e firesc pentru medicină – cu emoţia
fiziologică, o emoţie fundamentală, dar arta se află dincolo de ţara negurii
emoţiei acesteia. Un călător nocturn mi se jura că tocmai îi răsărise la un cot
al drumului, în bătaia lunii, o fantomă clătinătoare, ispitindu-l cu o expresie
concretă a milei şi împiedicându-l să înainteze. A doua zi, m-a dus acolo să-mi
arate locul exact; pe locul exact
triumfa o tijă înaltă de cânepă (un hlăndan, cum se spune în Moldova), crescut
din vreo sămânţă rătăcită, ce răsărise peste vară, înaltă fiindcă n-avea
concurenţă, şi acum oscila sub adierea curenţilor văii.
„Născut, nu făcut“, preceptul din Crez se
apropie de subiectul nostru. Or, pruncul ce va deveni medic se naşte o singură
dată, cu sau fără har, dar o viaţă întreagă se face şi se tot răsface, astfel că
i-am putea numi proteica profesie o nesfârşită îmbogăţire a erudiţiei, asociată
unei permanente scuturări active de caduc, într-o dinamică pe care cei din
afara profesiei nu o înţeleg lesne, în timp ce harul rămâne genuin, aşa cum a
apărut în lumea asta, eventual fortificat în timp prin exerciţiu. Şi mai este
un paradox: prestigiul erudiţiei medicale, tinzând, în multe cazuri, la un
elefantiazis exhibat, poate să ascundă sâmburele unui talent artistic precar,
însă existent, ascunde indigenţa lui, substituind-o cu iradierile culturii. Dar
şi produsul precipitat al acestei culturi îi poate juca feste, mai ales când
cultura e mimată. Un exemplu. Un medic-scriitor, care n-a părăsit o viaţă
tunelul sălii de operaţie, şi-a fixat drept motto la o carte apărută, nu-s zece
ani, un vers din Le Pont Mirabeau, stabilindu-i
drept autor pe Baudelaire şi nu pe Apollinaire. Orgoliul rece al creaţiei stă
ascuns bine sub umbrarele foşnitoare ale închipuirii ori ale vanităţii. Apoi,
oricât de echilibrat ori de rece ar fi medicul, el nu poate evada din imperiul
emoţiei pe care i-o întreţine, ori numai cât i-o fixează pe retină, imaginea
suferinţelor ori a rănilor trupeşti ori sufleteşti, crescându-i – printr-un fel
de confuzie de identităţi – pragul de receptare a emoţiei artistice. Deci, făcându-l
mai puţin sensibil. El poate întârzia în reflecţia intelectuală, în susurul
soporific al erudiţiei ori în dezordinea furtunilor de idei, fără ca nimic să-l
lege organic de fatala determinare a artei şi – mai ales – de originalitatea
ei.
Originalitatea constă într-o diferenţiere pe
care n-o asigură o singură profesie, ci, la urma urmei, toate. Chiar medicina,
atât de bogată şi felurită în specialităţi, deşi ea este beneficiara supremă a
absolut tuturor disciplinelor cunoaşterii. Profesional, Ion Barbu a fost
matematician, Bacovia nimic, Arghezi meşteşugar. Dar, întorcându-ne la medicină,
ea plonjează în adâncurile şi în tainele genetice ale fiinţei umane şi, mai
mult, chiar în existenţa omenească, ceea ce e altceva. Ea poate să descindă,
prin una sau mai multe din disciplinele care-i pot fi socotite suzerane, exact
acolo unde se săvârşeşte geneza impulsului artistic, având viziunea alfabetului
limbii din afara limbilor care este arta, şi asupra căreia, cu toată magnificenţa
ei, nu poate interveni. Exprimată printr-un oximoron, medicina este în acelaşi
timp şi înălţime şi adâncime, şi creează fără a fi Creatorul. În sfârşit,
medicului-scriitor medicina îi este o plăcută remanenţă, care nu-i hrăneşte
încontinuu arta, ci doar îi aduce aminte de ea, ca un memento sonor în spaţiul
obişnuinţei, al stereotipiei ori al cărturăriei, al indeciziei ori într-al
efortului concentrării într-o problemă privitoare la viaţa ori non-viaţa unui
om, în intersecţia nedefinită a tuturor sforţărilor posibile.
