Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  EDUCAȚIE  »  Istoria Medicinei

„Sunt prea bun pentru subordonaţi“

Viața Medicală
Dr. Mihail MIHAILIDE vineri, 11 octombrie 2013
   Vineri, 3 iunie 1977. Prea cald totuşi pentru această ultimă lună de primăvară! La miezul zilei, umbra arborilor bătrâni din cimitirul Bellu e neîndestulătoare – oricât de întinsă şi de bogată le este coroana. O pulbere fină pluteşte în aer, înceţoşând vederea ca la începutul cataractei, reziduu probabil al demolărilor de după marele cutremur. Miroase puternic a merişor şi vag a flori de tei – e încă prea devreme pentru explozia speciilor de soi. Căldură mare, mort celebru, multă lume – oficialităţi de la partidul unic, Academia Republicii Socialiste România, rectoratul Institutului Medico-Farmaceutic Bucureşti, colaboratori din Spitalul pe care marele dispărut îl considera opera vieţii sale, soţia înconjurată, şi nu prea, de puţinii membri ai familiei. Jerbe şi coroane garnisite cu eternele garoafe roşii şi panglici „cu regrete“ aşteaptă să fie aşezate la locul cuvenit… De marginea criptei de pe aleea Academicienilor se apropie un ins cu alură ţeapănă, milităroasă, ţinând în mâini câteva foi de hârtie şi tocul cu ochelari. Murmurul încetează. Îndurerata familie şi întristata asistenţă vor avea de ascultat cuvântul ministrului sănătăţii însuşi. „Ne despărţim pentru totdeauna de profesorul Theodor Burghele, una dintre cele mai strălucite figuri ale medicinii româneşti.“ De mortuis nil nisi bonum, despre morţi – numai de bine, fireşte! Numai că oficialul aplică defunctului un lung şir de hiperbole, calupuri de vocabule preluate din osanalele obişnuit aduse marelui Conducător – cultul personalităţii acestuia aflându-se în plină expandare. Oricum, alocuţiunea sa şablon va putea fi folosită şi în alte ocazii similare: „Savant de renume mondial…, profesor de adâncă şi inegalabilă vocaţie…, medic strălucit…, personalitate de dimensiuni uriaşe…, savant…, militant neobosit pentru progresul patriei noastre socialiste…, preocupat fără margini pentru a găsi cele mai bune soluţii organizatorice ale perfecţionării asistenţei medicale, pentru prestigiul medicinii noastre socialiste…, munca sa eroică în spital ca profesor şi cercetător de dimensiuni europene…, iubit de toţi colaboratorii săi…“.Treptat, căldura biruie. O parte a întristatei asistenţe luptă să-şi păstreze poziţia bipedă şi să împiedice alipirea pleoapelor… Tot mai slab e percepută avalanşa epitetelor: „generozitatea şi bunătatea lui fără margini…, eforturile sale pentru ca toate cadrele medico-sanitare să trăiască şi să muncească în spirit nou comunist, al eticii şi echităţii socialiste…, angajamentul lui în slujirea societăţii socialiste fiind de atâtea ori spus răspicat în public…, înzestrat cu o inteligenţă şi cultură fără seamăn…, devotat trup şi suflet politicii partidului nostru… etc., etc. E prima exprimare publică, în afara şedinţelor de referate, a dr. Nicolae Nicolaescu, adus de Partid de la Craiova în Capitală pentru a face ordine în sistemul sanitar. Întâi, ca secretar de stat, între 1974 şi 1976, apoi, ca ministru în acelaşi Minister al Sănătăţii (1976–1978), în al doilea guvern „Manea Mănescu“, urmându-i prof. dr. Radu Păun şi precedându-l pe profesorul Proca. Personalitate discretă, fără date biografice publicate, cu excepţia unor informaţii neverificabile din marea istorie a profesorului Ursea1 – superpozabile până la identitate cu cele cuprinse în lucrarea „Oameni şi fapte din istoria medicinii militare româneşti“2 ori a unor amănunte despre primii internişti şi cardiologi apăruţi în preajma Facultăţii craiovene de Medicină, Nicolae Nicolaescu s-a născut în capitala Băniei la 24 septembrie 1925. A urmat Institutul Medico-Militar şi a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1950, an când – în urma epurărilor cunoscute – a fost scos din rândul cadrelor militare (unde figura, de 14 ani, întâi ca elev al Liceului militar „D. A. Sturdza“ din Craiova, apoi ca ofiţer). Motivul invocat: unul medical, cel real – prietenia cu un coleg de cameră arestat pentru alte opţiuni politice decât cele ale timpului. Devenit medic civil (medic – locotenent în rezervă), e repartizat la Sălcuţa-Plopşor, la 37 km distanţă de centrul politico-administrativ al judeţului Dolj. Curând însă, tânărul medic (25 de ani) e promovat şef al Secţiei sanitare a raionului Craiova, iar după un an, la 1 iulie 1952, e numit medic consultant de Medicină internă. În 1953, face un curs de specializare de trei luni în Hematologie clinică la Bucureşti (sub îndrumarea prof. dr. C. T. Nicolau); în 1959, reuşeşte la examenul de medic specialist în Medicină internă, iar în 1971, la concursul de medic primar, organizat pe ţară, se califică pe primul loc (nota: 19,70). Prof. dr. Voinea Marinescu este ministrul sănătăţii care a introdus în anii ’60 examenul de primariat în România, inspirându-se după sistemul francez, unde titulatura de „specialist“ nu exista. Puteai fi ori secundar, ori medic primar. Astăzi, când totul este destructurat şi apoi se încearcă o restructurare, de cele mai multe ori cu pierderi calitative, cei care nu iubesc competiţia cer renunţarea la primariat. Din păcate, pe vremea doctorului Nicolae Nicolaescu, proba „de dosar“ schimba uneori ordinea clasificării celor reuşiţi la acest examen, adesea foarte pretenţios. Din 1954, dr. Nicolae Nicolaescu îndeplineşte funcţii de conducere în organizarea sanitară: director adjunct de policlinică, şef secţie de Boli interne la Spitalul nr. 2 Craiova (unde „în scurt timp a reorganizat şi îmbunătăţit substanţial funcţionarea acestui serviciu, atât administrativ, cât şi profesional“1,2), director al Direcţiei sanitare judeţene Dolj (8 febr. 1973), cumulând şi funcţiile de director al Spitalului nr. 1 din Craiova şi şef al Secţiei medicale II la acelaşi spital! (După model sovietic, în 1950, judeţele tradiţionale au fost desfiinţate, apărând regiuni, raioane, oraşe şi comune. După comasări şi redenumiri de teritorii, în 1960, au rămas numai 16 regiuni, pentru ca în 1968 să se revină la împărţirea administrativă a ţării în judeţe, oraşe, municipiul Bucureşti – cu sectoare –, alte municipii, oraşe, comune şi sate.) Din postura dublă de director şi de şef medical, dr. Nicolae Nicolaescu are şansa de a lua parte la inaugurarea Facultăţii de Medicină (1970). În cartea sa de memorii3, cunoscutul oftalmolog Paul Cernea, ieşean devenit craiovean prin „adopţie“, numit conferenţiar, apoi, profesor de Oftalmologie, scrie: „La înfiinţarea ei şa Facultăţii din Craiovaţ au contribuit o serie de personalităţi medicale răspândite în toate colţurile ţării, printre care Mihai Cănciulescu, Victor Papilian, Ştefan Milcu, René Zamfirescu, dar şi localnici, printre care Şerban Creţu, Ioan Roşculescu, Anton Dobrescu“… Paul Cernea aminteşte că pentru locuitorii Craiovei, Universitatea a fost o dorinţă menţionată încă în Proclamaţia de la Islaz (iun. 1848). Dar a luat fiinţă abia peste o sută de ani (1947), cu o singură facultate – aceea de Agronomie. Medicina internă era reprezentată de internişti de marcă ai Craiovei, precum: dr. Tudor Moise, dr. Mircea Dabija, dr. Marcel Ionescu, dar şi de dr. Nicolae Nicolaescu. Cursul inaugural de Clinică medicală pentru anul al IV-lea (1973–1974) al tinerei facultăţi a fost ţinut de prof. dr. doc. Traian Roşca (venit de la Bucureşti), după pensionarea căruia obligaţiile didactice au fost preluate de prof. dr. I. Ilinescu, semiolog cunoscut. Dar, ascensiunea accelerată a tovarăşului dr. Nicolae Nicolaescu va fi şi urmarea aderenţei sale la Partidul Comunist Român (1967), poate şi a sprijinului acordat de omul politic şi ministrul de externe comunist Ştefan Andrei, care îl aprecia încă din timpul liceului militar, când Nicolaescu ar fi fost comandant de batalion şi şef de promoţie. Astfel, scara ierarhiei administrative îi va oferi în continuare trepte: abia promovat, valorosul cumulard de funcţii şi sarcini va fi numit secretar de stat în Ministerul Sănătăţii (1 aug. 1974 – 16 iun. 1976), iar ulterior, până în 1978 – va fi ministru al sănătăţii.
   L-ar fi preocupat soarta medicilor de medicină generală, pe care „a încercat să-i facă să nu mai fie «simpli agenţi de circulaţie». Le-a fixat atribuţii, iar în oraşe a trecut la organizarea cabinetelor «de grup», prin comasarea de circumscripţii sanitare“. A ierarhizat spitalele în funcţie de competenţe (sfătuindu-se cu fostul ministru Dan Enăchescu, fără „complexele“ de superioritate ale altor demnitari) – misiune dificilă şi neîncununată de succesul dorit – cum nu a reuşit nici să mute centrul de greutate al asistenţei medicale în ambulatoriu (policlinică), degrevând spitalele de cazurile care nu necesitau internare. A izbutit totuşi să ducă spre promulgare o lege: Lege sanitară (1978), despre care „a gândit că e mai bine să existe o lege slabă, decât fărădelege!“. „Legea Nicolaescu“ o va înlocui pe cea din 1941 („Legea Tomescu“), dăinuind multă vreme. I se atribuie ideea de a fi propus o comisie de specialitate care să elaboreze norme de alimentaţie raţională. După validarea acestora de către organismele politice şi executive ale timpului, ar fi trebuit să se evalueze şi consecinţele economice ale unor astfel de măsuri. Fiind un proiect de anvergură, cu implicaţii în varii sectoare instituţionale, publicarea în Monitorul Oficial nu s-a făcut decât în prima parte a anilor ’80, când omul cu ideea nu mai era ministru. A intrat în conflict cu universitarii cărora a dorit să le „taie“ o anumită indemnizaţie clinică, dar nu a reuşit decât o reducere a acesteia. În fine, s-ar fi opus oficializării tratamentului cu Boicil, produs antialgic şi antireumatismal, susţinut de poetul bine situat „în cărţi“, în acel moment, Adrian Păunescu, şi de revista de mare audienţă „Flacăra“, argumentând că el, ca ministru al sănătăţii, nu poate accepta „experimente pe om“, înainte ca acestea să fi fost făcute pe animal. De asemenea, asumându-şi riscuri, a refuzat deschiderea unei secţii pentru tratament cu Boicil la Craiova, afirmând că reclama făcută vindecătorilor empirici de către Adrian Păunescu „destabilizează medicina“. Constatând însă că nu reuşeşte impunerea şi respectarea Legii sanitare, dealtminteri, şi a celorlalte acte normative, că e învins de sistem, a cerut eliberarea din funcţia de ministru.2 Ceauşescu, surprins, nu a părut să regrete această îndrăzneală, mai ales că, după cum s-a aflat din zvon public, dr. Nicolae Nicolaescu i-ar fi spus preşedintelui, cu ocazia audienţei solicitând eliberarea din funcţie, şi motivul: „mi-e ruşine să fiu ministru peste astfel de medici“. După un scurt popas la Spitalul „Griviţa“ (avea familia în Capitală), a fost retrimis la Craiova, reocupându-şi postul de medic primar şef de secţie Medicală II – la Spitalul Clinic nr. 1 din Craiova, până la 1 ian. 1991, când s-a pensionat pentru limită de vârstă.
   La Ministerul Sănătăţii există un panou cu imaginile tuturor miniştrilor de-a lungul timpului. Două fotografii lipsesc, una fiind cea a ministrului Nicolae Nicolaescu. Colegii de an, dar nici colaboratorii şi subalternii nu l-au privit, se pare, cu simpatie şi – câţi mai sunt în viaţă – declară că personajul era unul rigid, obsedat de disciplină şi de ordine în sine. Poate că avea dreptate să fie aşa… E greu de adus „la acelaşi numitor comun“, cum s-ar fi dorit, această breaslă… Opinia personală este aceea a unei deficienţe de comunicare şi, poate, a unei anumite rigidităţi cazone comportamentale. „Venind de la Iaşi – scrie profesorul Paul Cernea3 –, m-au frapat de la început oamenii acestor locuri, cu obiceiuri diferite. În locul sobrietăţii rigide de circumstanţă şi al unei vieţi academice existente la Iaşi, te întâmpină aici o stare de perpetuă agitaţie, specifică acestor locuri, totul fiind discutat şi făcut în văzul lumii. Fără a fi, aşa cum spunea Topîrceanu, «Oraşul banilor la propriu şi la figurat», specificul oltean se caracterizează prin independenţă, ambiţie, spirit de echipă, dar şi lăudăroşenie, apoi şi printr-o tendinţă migratorie a oamenilor acestor locuri.“ Ciudat, temperamentul fostului ministru pare să fi fost opusul celui al juveţilor săi4.
1Nicolae Ursea (sub redacţia), Enciclopedie Medicală Românească – Secolul XX. Ed. Academiei Române (2001)

2M. Diaconescu, Oameni şi fapte din Istoria medicinii militare româneşti, pp. 182-193

3Paul Cernea, Viaţă de oculist, Amintiri – Evocări – Confesiuni (Ediţia a II-a), Ed. Medicală Universitară Craiova, 2000

4Înainte de a trimite spre publicare acest text, am reuşit să obţin o convorbire telefonică prelungită cu fostul ministru, dl dr. Nicolae Nicolaescu, încercând să aflu amănunte din ergobiografia sa. În pofida vârstei înaintate (88 de ani), dsa dispune de o excelentă memorie şi de disponibilitatea de a clarifica aspecte din timpul activităţii medicale şi al ministeriatului său. De exemplu, deşi dăduse examen de şef de lucrări şi reuşise pentru un loc în Craiova, a refuzat să candideze ulterior, cât timp era ministru, pentru postul de conferenţiar, cum, de altfel, l-a refuzat şi pe mentorul său, prof. dr. C. T. Nicolau, de a intra în învăţământul medical universitar. („Prof. Nicolau mă aprecia; la sfârşitul cursului mi-a dăruit două ace de puncţie sternală cu ajutorul cărora, la Craiova, 20 de ani, am reuşit să descopăr boli rare de sânge“). Când un vindecător a cerut saloane de oncologie în Bucureşti pentru „a lecui“ cancerul mamar cu băi fierbinţi în cadă, a fost chemat, sub presiunea străzii şi a revistei „Flacăra“, de Elena Ceauşescu. A încercat să-i expună efectul temperaturii ridicate asupra proteinelor în general, asupra celulelor canceroase, în special, dar a constatat crasa incompetenţă a acesteia şi incapacitatea de a înţelege ceea ce căuta să-i explice. „În «Legea sanitară» am reuşit să strecor spre sfârşitul ei două fraze: nimeni să nu poată fi medic dacă nu a absolvit Facultatea de Medicină şi nici să practice, dacă nu i s-a acordat dreptul acesta de către Ministerul Sănătăţii! Am apărat ştiinţa medicală şi asta nu a convenit unora. Eram bun profesional şi corect! Paginile din «Lege» despre judecarea şi sancţionarea medicilor nu-mi aparţin. Mi-au fost impuse «de sus» şi transmise prin Ion Traian Ştefănescu, fost prim-secretar la Dolj“. (Cu jumătate de gură): „Nu e adevărat că am spus despre colegii mei că mi-e ruşine de ei.“ Dl. dr. Nicolae Nicolaescu a refuzat să-mi ofere o fotografie a dsale spre publicare. Îi mulţumesc pentru acceptarea convorbirii, cum de asemenea sunt recunoscător dnei dr. Olimpia Nicolaescu şi dnilor prof. dr. Justin Diaconu şi Emanoil Ceauşu pentru ajutorul dat în obţinerea acestui interviu. (Dr. M. M.)

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.