Vineri,
3 iunie 1977. Prea cald totuşi pentru această ultimă lună de primăvară! La
miezul zilei, umbra arborilor bătrâni din cimitirul Bellu e neîndestulătoare –
oricât de întinsă şi de bogată le este coroana. O pulbere fină pluteşte în aer,
înceţoşând vederea ca la începutul cataractei, reziduu probabil al demolărilor
de după marele cutremur. Miroase puternic a merişor şi vag a flori de tei – e
încă prea devreme pentru explozia speciilor de soi. Căldură mare, mort celebru,
multă lume – oficialităţi de la partidul unic, Academia Republicii Socialiste
România, rectoratul Institutului Medico-Farmaceutic Bucureşti, colaboratori din
Spitalul pe care marele dispărut îl considera opera vieţii sale, soţia
înconjurată, şi nu prea, de puţinii membri ai familiei. Jerbe şi coroane
garnisite cu eternele garoafe roşii şi panglici „cu regrete“ aşteaptă să fie aşezate
la locul cuvenit… De marginea criptei de pe aleea Academicienilor se apropie un
ins cu alură ţeapănă, milităroasă, ţinând în mâini câteva foi de hârtie şi
tocul cu ochelari. Murmurul încetează. Îndurerata familie şi întristata asistenţă
vor avea de ascultat cuvântul ministrului sănătăţii însuşi. „Ne despărţim pentru
totdeauna de profesorul Theodor Burghele, una dintre cele mai strălucite figuri
ale medicinii româneşti.“ De mortuis
nil nisi bonum, despre morţi – numai de bine, fireşte! Numai că oficialul
aplică defunctului un lung şir de hiperbole, calupuri de vocabule preluate din
osanalele obişnuit aduse marelui Conducător – cultul personalităţii acestuia
aflându-se în plină expandare. Oricum, alocuţiunea sa şablon va putea fi
folosită şi în alte ocazii similare: „Savant
de renume mondial…, profesor de adâncă şi inegalabilă vocaţie…, medic strălucit…,
personalitate de dimensiuni uriaşe…, savant…, militant neobosit pentru
progresul patriei noastre socialiste…, preocupat fără margini pentru a găsi
cele mai bune soluţii organizatorice ale perfecţionării asistenţei medicale,
pentru prestigiul medicinii noastre socialiste…, munca sa eroică în spital ca
profesor şi cercetător de dimensiuni europene…, iubit de toţi colaboratorii săi…“.Treptat, căldura biruie. O parte
a întristatei asistenţe luptă să-şi păstreze poziţia bipedă şi să împiedice
alipirea pleoapelor… Tot mai slab e percepută avalanşa epitetelor: „generozitatea şi bunătatea lui fără margini…,
eforturile sale pentru ca toate cadrele medico-sanitare să trăiască şi să
muncească în spirit nou comunist, al eticii şi echităţii socialiste…,
angajamentul lui în slujirea societăţii socialiste fiind de atâtea ori spus răspicat
în public…, înzestrat cu o inteligenţă şi cultură fără seamăn…, devotat trup şi
suflet politicii partidului nostru… etc., etc. E prima exprimare publică,
în afara şedinţelor de referate, a dr.
Nicolae Nicolaescu, adus de Partid de la Craiova în Capitală pentru a face
ordine în sistemul sanitar. Întâi, ca secretar de stat, între 1974 şi 1976,
apoi, ca ministru în acelaşi Minister al Sănătăţii (1976–1978), în al doilea
guvern „Manea Mănescu“, urmându-i prof. dr. Radu Păun şi precedându-l pe
profesorul Proca. Personalitate discretă, fără date biografice publicate, cu
excepţia unor informaţii neverificabile din marea istorie a profesorului Ursea1
– superpozabile până la identitate cu cele cuprinse în lucrarea „Oameni şi
fapte din istoria medicinii militare româneşti“2 ori a unor amănunte despre
primii internişti şi cardiologi apăruţi în preajma Facultăţii craiovene de
Medicină, Nicolae Nicolaescu s-a născut în capitala Băniei la 24 septembrie
1925. A urmat Institutul Medico-Militar şi a absolvit Facultatea de Medicină
din Bucureşti în 1950, an când – în urma epurărilor cunoscute – a fost scos din
rândul cadrelor militare (unde figura, de 14 ani, întâi ca elev al Liceului
militar „D. A. Sturdza“ din Craiova, apoi ca ofiţer). Motivul invocat: unul
medical, cel real – prietenia cu un coleg de cameră arestat pentru alte opţiuni
politice decât cele ale timpului. Devenit medic civil (medic – locotenent în
rezervă), e repartizat la Sălcuţa-Plopşor, la 37 km distanţă de centrul
politico-administrativ al judeţului Dolj. Curând însă, tânărul medic (25 de
ani) e promovat şef al Secţiei sanitare a raionului Craiova, iar după un an, la
1 iulie 1952, e numit medic consultant de Medicină internă. În 1953, face un
curs de specializare de trei luni în Hematologie clinică la Bucureşti (sub
îndrumarea prof. dr. C. T. Nicolau); în 1959, reuşeşte la examenul de medic
specialist în Medicină internă, iar în 1971, la concursul de medic primar,
organizat pe ţară, se califică pe primul loc (nota: 19,70). Prof. dr. Voinea
Marinescu este ministrul sănătăţii care a introdus în anii ’60 examenul de
primariat în România, inspirându-se după sistemul francez, unde titulatura de
„specialist“ nu exista. Puteai fi ori secundar, ori medic primar. Astăzi, când
totul este destructurat şi apoi se încearcă o restructurare, de cele mai multe
ori cu pierderi calitative, cei care nu iubesc competiţia cer renunţarea la
primariat. Din păcate, pe vremea doctorului Nicolae Nicolaescu, proba „de
dosar“ schimba uneori ordinea clasificării celor reuşiţi la acest examen,
adesea foarte pretenţios. Din 1954, dr. Nicolae Nicolaescu îndeplineşte funcţii
de conducere în organizarea sanitară: director adjunct de policlinică, şef secţie
de Boli interne la Spitalul nr. 2 Craiova (unde „în scurt timp a reorganizat şi
îmbunătăţit substanţial funcţionarea acestui serviciu, atât administrativ, cât şi
profesional“1,2), director al Direcţiei sanitare judeţene Dolj (8
febr. 1973), cumulând şi funcţiile de director al Spitalului nr. 1 din Craiova şi
şef al Secţiei medicale II la acelaşi spital! (După model sovietic, în 1950,
judeţele tradiţionale au fost desfiinţate, apărând regiuni, raioane, oraşe şi
comune. După comasări şi redenumiri de teritorii, în 1960, au rămas numai 16
regiuni, pentru ca în 1968 să se revină la împărţirea administrativă a ţării în
judeţe, oraşe, municipiul Bucureşti – cu sectoare –, alte municipii, oraşe,
comune şi sate.) Din postura dublă de director şi de şef medical, dr. Nicolae
Nicolaescu are şansa de a lua parte la inaugurarea Facultăţii de Medicină
(1970). În cartea sa de memorii3, cunoscutul oftalmolog Paul Cernea,
ieşean devenit craiovean prin „adopţie“, numit conferenţiar, apoi, profesor de
Oftalmologie, scrie: „La înfiinţarea ei şa Facultăţii din Craiovaţ au
contribuit o serie de personalităţi medicale răspândite în toate colţurile ţării,
printre care Mihai Cănciulescu, Victor Papilian, Ştefan Milcu, René Zamfirescu,
dar şi localnici, printre care Şerban Creţu, Ioan Roşculescu, Anton Dobrescu“…
Paul Cernea aminteşte că pentru locuitorii Craiovei, Universitatea a fost o
dorinţă menţionată încă în Proclamaţia de la Islaz (iun. 1848). Dar a luat fiinţă
abia peste o sută de ani (1947), cu o singură facultate – aceea de Agronomie.
Medicina internă era reprezentată de internişti de marcă ai Craiovei, precum:
dr. Tudor Moise, dr. Mircea Dabija, dr. Marcel Ionescu, dar şi de dr. Nicolae
Nicolaescu. Cursul inaugural de Clinică medicală pentru anul al IV-lea
(1973–1974) al tinerei facultăţi a fost ţinut de prof. dr. doc. Traian Roşca
(venit de la Bucureşti), după pensionarea căruia obligaţiile didactice au fost
preluate de prof. dr. I. Ilinescu, semiolog cunoscut. Dar, ascensiunea
accelerată a tovarăşului dr. Nicolae Nicolaescu va fi şi urmarea aderenţei sale
la Partidul Comunist Român (1967), poate şi a sprijinului acordat de omul politic
şi ministrul de externe comunist Ştefan Andrei, care îl aprecia încă din timpul
liceului militar, când Nicolaescu ar fi fost comandant de batalion şi şef de
promoţie. Astfel, scara ierarhiei administrative îi va oferi în continuare
trepte: abia promovat, valorosul cumulard de funcţii şi sarcini va fi numit secretar de stat în Ministerul Sănătăţii
(1 aug. 1974 – 16 iun. 1976), iar ulterior, până în 1978 – va fi ministru al sănătăţii.
L-ar
fi preocupat soarta medicilor de medicină generală, pe care „a încercat să-i
facă să nu mai fie «simpli agenţi de circulaţie». Le-a fixat atribuţii, iar în
oraşe a trecut la organizarea cabinetelor «de grup», prin comasarea de
circumscripţii sanitare“. A ierarhizat spitalele în funcţie de competenţe (sfătuindu-se
cu fostul ministru Dan Enăchescu, fără „complexele“ de superioritate ale altor
demnitari) – misiune dificilă şi neîncununată de succesul dorit – cum nu a reuşit
nici să mute centrul de greutate al asistenţei medicale în ambulatoriu
(policlinică), degrevând spitalele de cazurile care nu necesitau internare. A
izbutit totuşi să ducă spre promulgare o lege: Lege sanitară (1978), despre
care „a gândit că e mai bine să existe o lege slabă, decât fărădelege!“. „Legea
Nicolaescu“ o va înlocui pe cea din 1941 („Legea Tomescu“), dăinuind multă
vreme. I se atribuie ideea de a fi propus o comisie de specialitate care să
elaboreze norme de alimentaţie raţională. După validarea acestora de către
organismele politice şi executive ale timpului, ar fi trebuit să se evalueze şi
consecinţele economice ale unor astfel de măsuri. Fiind un proiect de anvergură,
cu implicaţii în varii sectoare instituţionale, publicarea în Monitorul Oficial
nu s-a făcut decât în prima parte a anilor ’80, când omul cu ideea nu mai era
ministru. A intrat în conflict cu universitarii cărora a dorit să le „taie“ o
anumită indemnizaţie clinică, dar nu a reuşit decât o reducere a acesteia. În
fine, s-ar fi opus oficializării tratamentului cu Boicil, produs antialgic şi
antireumatismal, susţinut de poetul bine situat „în cărţi“, în acel moment,
Adrian Păunescu, şi de revista de mare audienţă „Flacăra“, argumentând că el,
ca ministru al sănătăţii, nu poate accepta „experimente pe om“, înainte ca
acestea să fi fost făcute pe animal. De asemenea, asumându-şi riscuri, a
refuzat deschiderea unei secţii pentru tratament cu Boicil la Craiova, afirmând
că reclama făcută vindecătorilor empirici de către Adrian Păunescu
„destabilizează medicina“. Constatând însă că nu reuşeşte impunerea şi
respectarea Legii sanitare, dealtminteri, şi a celorlalte acte normative, că e
învins de sistem, a cerut eliberarea din funcţia de ministru.2 Ceauşescu,
surprins, nu a părut să regrete această îndrăzneală, mai ales că, după cum s-a
aflat din zvon public, dr. Nicolae Nicolaescu i-ar fi spus preşedintelui, cu
ocazia audienţei solicitând eliberarea din funcţie, şi motivul: „mi-e ruşine să
fiu ministru peste astfel de medici“. După un scurt popas la Spitalul „Griviţa“
(avea familia în Capitală), a fost retrimis la Craiova, reocupându-şi postul de
medic primar şef de secţie Medicală II – la Spitalul Clinic nr. 1 din Craiova,
până la 1 ian. 1991, când s-a pensionat pentru limită de vârstă.
La Ministerul
Sănătăţii există un panou cu imaginile tuturor miniştrilor de-a lungul
timpului. Două fotografii lipsesc, una fiind cea a ministrului Nicolae
Nicolaescu. Colegii de an, dar nici colaboratorii şi subalternii nu l-au
privit, se pare, cu simpatie şi – câţi mai sunt în viaţă – declară că
personajul era unul rigid, obsedat de disciplină şi de ordine în sine. Poate că
avea dreptate să fie aşa… E greu de adus „la acelaşi numitor comun“, cum s-ar
fi dorit, această breaslă… Opinia personală este aceea a unei deficienţe de
comunicare şi, poate, a unei anumite rigidităţi cazone comportamentale. „Venind
de la Iaşi – scrie profesorul Paul Cernea3 –, m-au frapat de la
început oamenii acestor locuri, cu obiceiuri diferite. În locul sobrietăţii
rigide de circumstanţă şi al unei vieţi academice existente la Iaşi, te
întâmpină aici o stare de perpetuă agitaţie, specifică acestor locuri, totul
fiind discutat şi făcut în văzul lumii. Fără a fi, aşa cum spunea Topîrceanu,
«Oraşul banilor la propriu şi la figurat», specificul oltean se caracterizează
prin independenţă, ambiţie, spirit de echipă, dar şi lăudăroşenie, apoi şi
printr-o tendinţă migratorie a oamenilor acestor locuri.“ Ciudat, temperamentul
fostului ministru pare să fi fost opusul celui al juveţilor săi4.