Th. Burghele a fost rector al Institutului
de Medicină şi Farmacie din Bucureşti între 1957 şi 1972. Îmi este imposibil să-mi
amintesc, deşi am fost prezent, dacă la „celebra“ şedinţă de la Sala Floreasca
fusese, în această calitate, în prezidiu. În prezidiu, alături de Florian Dănălache,
prim-secretar al Organizaţiei Bucureşti a Partidului Muncitoresc Român
(1954–1966), cel care a condus marile întruniri de epurare şi demascare a duşmanilor
de clasă „insinuaţi“ în rândul intelectualilor universitari şi al studenţilor.
Comportarea acestui nomenclaturist, apropiat al lui Dej şi Drăghici, comandant
al trupelor de grăniceri, membru al CC şi supleant în Comitetului Executiv al
Partidului aproape două decenii, supranumit „tiranul de la Capitală“,
„satrapul“, „grobianul“ Florian Dănălache a provocat traume psihologice de
durată unora dintre participanţi, între care mă prenumăr, chiar dacă norocul a
făcut să nu fi fost, în acel moment, în ochiul bestiei. „Supravieţuitorii îşi
amintesc satisfacţia sadică pe care a dovedit-o de câte ori şi-a putut permite
să înjosesecă intelectualii sau studenţii bucureşteni. Menţionăm pe bază de
documente frenezia sa în faimoasele represiuni studenţeşti. Florian Dănălache a
pus la cale unele din cele mai «abjecte întruniri demascatoare» ale anilor
1956–1960. În timpul cât a domnit la Capitală, nu a existat instituţie în care
să nu se fi simţit pumnul de fier al lui Dănălache. Servil cu cei de sus, bădăran
cu cei de jos, Dănălache a reprezentat un caz flagrant de incompetenţă etică şi
nocivitate socială.“ (Fragment din Raportul
pentru Analiza Dictaturii Comuniste1). Faza de „descărcare“ după
reacţia de şoc avută a fost pentru mine persistentă, iar uitarea – dorită ca
terapie – a venit relativ târziu, dar şi cu ştergerea din memorie a unor
detalii precum identitatea tuturor celor care au condus această şedinţă din
1959. Dintre colegii de an, psihiatrul şi scriitorul Ion Vianu apreciază că
scopul acestei acţiuni era acela de a produce teroare în masă. „Liderii
tineretului comunist au început să-i critice pe profesori. Era unul care nu
ierta, cel de neurologie, Oscar Sager. Era implacabil la examene, nici faţă de
membrii «găştii» nu ceda. La el trebuia să ştii; dacă nu răspundeai cum
trebuia, te pica, oricine ai fi fost. Au luat cuvântul şi au spus că era un
reacţionar, că ţinea cursuri slabe. În atmosfera încordată s-a auzit deodată un
râs tineresc, în acelaşi timp vesel şi sarcastic. Era Sager, altfel un ins
destul de posac, la care râsul te mira. Strategia aleasă era aceasta: se începea
cu criticarea profesorilor; înfricoşaţi, studenţii nu puteau nici să mai sufle.
A fost luat la refec un student, a cărui unică vină era aceea de-a fi baptist.
Tipul s-a apărat destul de curajos şi, la un moment dat, s-a întâmplat ceea ce
prezidiul dorea cel mai puţin: autoapărarea sectantului a stârnit aplauze
generale. Sala părea de nestăpânit. Dar ştabul Dănălache avea trucurile lui:
unul dintre studenţi avea o mână în ghips. Prin asta era reperabil. «Dumneata,
tovarăşe, cel cu mâna bandajată, ridică-te! Vasăzică aplauzi pe duşmanul de
clasă?» Tipul a bâlbâit ceva. «Să fie numaidecât exmatriculat», a tunat
primul-secretar. Îngroziţi, cu mâinile tremurânde, adevăratele victime ale unei
hipnoze în masă am ridicat mâinile, spunând «da» expulzării bietului băiat. Zis
şi făcut, nu mai era student“2. (…). Aceste „reuniuni ale terorii“
s-au desfăşurat în toate unităţile de învăţământ superior din Capitală şi în
majoritatea oraşelor cu universităţi, acuzatorul public fiind generalul politic,
fost strungar şi boxer amator, Dănălache. (Ex: Facultatea de Drept, Facultatea
de Filosofie, Centrul universitar pentru tineret „Gr. Preoteasa“, unde „primul
la care a zbierat Dănălache, a fost profesorul D. Pippidi“; nu semnase apelul în
favoarea lui Manolis Glezos, motivând şi de ce. „Nu ţi-e ruşine mă, să spui
prostii? s-a răstit Dănălache la istoric. Umanist eşti tu?“3. Din păcate,
cei care au asistat, fiind uneori victime directe ale furiei partinice a
satrapului, sunt tot mai puţin numeroşi, iar cei care scriu în baza unor
informaţii secundare dau prioritate discursului politic. Or, aşa cum scria
undeva medicul-scriitor Lucian Paraschivescu, chiar dacă în alt context:
„Deseori discursul politic schimbă esenţa amintirilor. Sau, mai corect nu le
ierarhizează cum s-ar cuveni, înlocuind analiza cu anecdota“4.
Chiar dacă nu ar fi fost în sală, măsura
punitivă hotărâtă faţă de baptist, dar – la fel de aspră – aplicată şi altor
colegi şi colege, „criticarea“ unor profesori, precum C. C. Iliescu, ceva mai vârstnicul
său condiscipol universitar, iniţiatorul Cardiologiei moderne româneşti, nu se
poate să nu fi ajuns la urechile rectorului Th. Burghele… Trebuie judecat în
contextul politic al acelor ani: anume, dacă tăcerea sa vinovată e de acceptat
sau dacă – ţinând seama de prestigiul său profesional, membru corespondent al
noii Academii, cooptat în societăţi ştiinţifice medicale din străinătate etc. –
ar fi putut întrerupe prelungirea „pactului cu diavolul“, în mod explicit sau
„diplomatic“, renunţând, de pildă, la fotoliile de rector şi de director de
spital. (P. Simici: – Ce faci, cum stai cu tensiunea? Burghele: – Cred c-o să
fac treizeci, măi. Orvoar!5) Deşi în atenţia structurilor represive
– imposibil să nu fi bănuit! –, şi-a dorit în continuare să beneficieze de
atuurile şi avantajele puterii: deplasări în străinătate, obţinerea unor cărţi,
aragazul cu patru ochiuri din Germania… L-a împiedicat, poate, şi o „genă“, cea
a supunerii necondiţionate faţă de domni, transmisă de strămoşi, boiernaşii
moldoveni.
Trec câţiva ani buni de la aceste
evenimente. În martie 1965, moare Gh. Gheorghiu-Dej; are loc în iulie al
aceluiaşi an Congresul al IX-lea al PCR; puterea este acaparată de Nicolae Ceauşescu,
devenit secretar general al (re)numitului Partid Comunist Român; este adoptat
Statutul PCR, un articol specificând că „acesta îşi întemeiază întreaga
activitate pe învăţătura marxist-leninistă, aplicând-o în mod creator la condiţiile
şi particularităţile specifice ţării noastre“, bază statutară pentru încercarea,
mai mult în vorbe decât în fapte, distanţării politice a Republicii Socialiste
România faţă de Uniunea Sovietică (apreciată ca un germene de „autonomie“);
Occidentul crede într-o disidenţă apărută în lagărul socialist datorată tânărului
lider de la Bucureşti (în 1965, Ceauşescu avea 47 de ani), de unde sprijin
economic şi politic; o briză înşelătoare de relaxare ideologică şi mai ales
culturală animă interesul unor intelectuali. Profesorul, deşi atent la toate
aceste schimbări, îşi continuă opera sa principală de edificare a Spitalului
Panduri (aparatură modernă, secţii şi departamente noi, colaboratori valoroşi)
iar ca rector, dotarea laboratoarelor şi îmbunătăţirea condiţiilor de studiu la
Facultatea de Medicină, susţinerea promovării prin concursuri a medicilor,
selectarea valorilor pentru cercetare şi pentru asitenţa medicală, crearea unei
Şcoli de Chirurgie Urologică, interes pentru chirurgia cardiovasculară). Şi iată
că, într-o zi de toamnă, la camera de gardă a Spitalului, soseşte un înalt
personaj care avea să devină, probabil, în relaţiile mafiote existente, dar şi în
noua consolidare a acestora în sfera puterii comuniste (relaţii mult asemănătoare
celor de astăzi), primum movens al
reexaminării dosarelor de urmărire şi a celor de partid ale „duşmanului de clasă“,
„spionului în favoarea unei puteri străine“ etc., etc., ale reabilitării şi
promovării lui Th. Burghele. Vom deduce imediat cine era „înaltul
personaj“.
Agentul „Buzoianu Barbu“, de la Casa
conspirativă „Pluton“, predă Mr. Rapcea Constantin de la Ministerul Afacerilor
Interne – al cărui om de legătură este – o Notă
informativă6 (nr. 641/14 nov. 1966, ora 19,30) căreia i se aplică
parafa: strict secret. Reproduc mai jos acest text (sublinierile cu aldine şi
notele dintre parantezele rotunde îmi aparţin).
Notă – informativă
Sursa informează că în ziua de 10 noiembrie
1966, a fost adusă de urgenţă în cursul serii, soţia tovarăşului C. N. care prezenta o hernie încarcerată. Între timp dr. Sechter7 (Abraham Schechter,
n.n.) şi ceilalţi au anunţat pe prof. Burghele şi (pe) conf. (Ion) Juvara care
au sosit în scurt timp şi după ce au consultat pacienta, au pus diagnosticul de
hernie încarcerată şi aşa cum se face în acest diagnostic, s-a intervenit
chirurgical imediat.
Operaţia a fost executată de prof. Burghele, ajutat de conf. Juvara şi (de) conf. (Dumitru) Burlui (din 1951, în
conducerea Clinicii de Chirurgie de la „Elias“). Anestezia a fost dată de dr.
(Gheorghe) Litarczeck; s-a
recomandat şi executat anestezie generală cu intubaţie.
Operaţia a decurs în bune condiţiuni şi este
de aşteptat o evoluţie bună.
În legătură cu aceasta, sursa discutând cu
prof. Burghele, acesta a spus că este mulţumit de felul cum a executat operaţia.
De asemenea este mulţumit de condiţiile
bune de operaţie şi de faptul că pacienta a suportat bine operaţia. El
crede că va avea în acest caz o evoluţie bună, totuşi el se gândeşte în
permanenţă că pacienta are un ficat cu probe funcţionale care necesită atenţie
deosebită. Din acest punct de vedere, toate recomandările făcute pentru
anestezie au avut în vedere acest fapt.
Prof.
Burghele în tot timpul operaţiei cât şi în continuare în observarea permanentă
a evoluţiei a dat dovadă de preocupare deosebită, fiind în permanenţă în legătură
cu spitalul, pentru a fi la curent cu cele mai mici amănunte asupra felului cum
evoluează starea sănătăţii pacientei.
De asemenea, prof. Burghele discutând despre
cealaltă pacientă a sa, tov. Constanţa Crăciun (Helena Vinţe/Vincze, după
numele soţului, ilegalistă, în acel moment – membru al CC al PCR şi vicepreşedinte
al Consiliului de Stat, an de zile ministru al culturii, n.m.) care a fost
operată pentru ocluzie intestinală de două ori, el se arată frământat de toate
problemele pe care le-a ridicat îngrijirea acestei paciente, deoarece până la externare, el nu doarme încă liniştit.
Prof. Burghele a exemplificat astăzi în ziua
de 14.XI.1966 că această pacientă a prezentat o melenă, probabil în legătură cu
tratamentul cu pelentan (anticoagulant) pe care îl face pacienta pentru flebita
de la membrul inferior, operată în urma sondei băgate (sic) într-o venă pentru
alimentaţie artificială în perioada cât a fost la reanimare. Sursa menţionează
că flebita este un accident posibil, dar care nu apare totdeauna.
Ca urmare a melenei apărute la tov. Constanţa
Crăciun s-a organizat în cursul dimineţii un consult cu chirurgii care au
operat (prof. Burghele, conf. Juvara, conf. Burlui, prof. Bruckner (Ion
Bruckner, internist), prof. Moga (cardiolog, ministru al sănătăţii în perioada
1966–1969) pentru fixarea conduitei de tratament.
„Buzoianu Barbu“
Nota biroului
Prof. Burghele Teodor este medic chirurg de înaltă
calificare, folosit de tov. din
conducere. Agentul să urmărească care sunt relaţiile prof. Burghele cu ceilalţi
chirurgi care îl ajută la operaţie – în cadrul Spitalului Elias şi dacă face discuţii asupra lor.
Cum
se ocupă de îngrijirea pacienţilor din conducere şi ce comentarii face asupra
lor.
Măsuri luate
Se va continua urmărirea informativă a prof.
Burghele prin contactarea lui perioadică cu agentura.
Întâlnirea viitoare: 2.XII.1966, la casa
„Pluton“
Mr. Rapcea Constantin
E
prima Notă favorabilă „duşmanului de clasă“ Burghele inclusă în dosarele de la
Secu’. Surprinde – cunoscând „temperamentul său chirurgical“ insomnia pe care
declară că i-ar produce-o grija faţă de paciente (cu diagnostice relativ
banale), cât şi mesajul pe care, cred, că şi l-ar fi dorit transmis „mai sus“:
mulţumirea pentru bunele condiţii de operaţie…
Mai
trece un timp. Apăruseră hotărâri politice dar şi decizii importante pentru
sistemul sanitar, pentru ceea ce va însemna pentru populaţie, pentru familii
Decretul pentru reglementarea întreruperii de sarcină (nr. 770 din 1 oct.
1966)8: „Art.1: Întreruperea cursului sarcinii este interzisă“. Această
interdicţie sancţionabilă cu aspre pedepse pentru femeie şi făptuitor, în condiţiile
absenţei mijloacelor anticoncepţionale, a unei educaţii sexuale practic
inexistente şi a unor condiţii economice altele în realitate decât cele mereu
trâmbiţate ca excelente de propaganda de partid, va fi urmată de cca 500 decese
pe an, până în dec. ’89. Dar şi de dezechilibre populaţionale – naşterea aşa-numiţilor
„decreţei“, creşterea numărului de paturi în noi secţii de obstetrică şi
ginecologie, darea peste cap a planurilor de şcolarizare… Administrativ, în
urma unei plenare a CC al P.C.R., în octombrie 1967 se ia hotărârea organizării
administrativ-teritoriale a ţării, desfiinţarea regiunilor şi a raioanelor
create după model sovietic şi reapariţia judeţelor tradiţionale, într-o formulă
nouă. În martie 1968 apare Hotărârea Comitetului Executiv al CC al P.C.R. cu
privire la întărirea controlului de partid asupra activităţii organelor de
securitate şi miliţie (într-un paragraf al acesteia se spune că „Membrii de
partid care primesc sarcina de a ajuta organele de securitate şi de miliţie vor
trebui să considere îndeplinirea acesteia ca o îndatorire de partid şi să
dovedească conştiinciozitate şi simţ de răspundere“). În aprilie, are loc răfuiala
(post-mortem!) a lui N. Ceauşescu cu mentorul său, declanşată prin reabilitarea
unor foşti activişti de partid epuraţi de Gh. Gheorghiu-Dej, folosindu-se
pentru aceasta de cazurile Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Este însă şi un
prilej pentru eliminarea vechii camarile dejiste: în primul rând, a
adversarului său primejdios: Al. Drăghici, apoi, în 1969, şi a lui Gh. Apostol.
În sfârşit, surprinde momentul „August 1968“: pătrunderea trupelor a cinci
state socialiste în Cehoslovacia, pentru a restabili forma de guvernământ
instituită după model sovietic, „scena balconului“, cu inflamantul discurs al
lui Nicolae Ceauşescu, la adunarea populaţiei în Piaţa Palatului Republicii şi
enunţarea principiilor de bază ale politicii externe a României. „Momentul
1968“ este prea bine cunoscut pentru a insista în acest articol asupra lui…
Reabilitarea unor foşti membri de partid epuraţi îl va avea ca subiect şi pe
profesorul Th. Burghele. Până aunci, în dosarul său de la Securitate, din ce în
ce mai luminos, apare o a doua Notă (strict
secretă, cum altfel?) al cărei conţinut e redat mai jos:
În
legătură cu hotărârile adoptate de conducerea partidului şi statului nostru faţă
de evenimentele din Cehoslovacia, prof.
Burghelea Tudor (sic) şi-a manifestat totala
adeziune, apreciind că prin discursul înflăcărat din Piaţa Palatului, şeful
statului român a reuşit să mobilizeze în jurul său întregrul popor, indiferent
de convingerile politice ale diferiţilor cetăţeni.
În
acelaşi timp, a afirmat că tovarăşul Secretar General al partidului nu ar fi
criticat atât de aspru pe aceşti „prieteni“ dacă nu ar fi avut asigurări din
partea unor anumite ţări.
Prof. Burghele Teodor a arătat că în
ultimii ani, a avut ocazii să constate cât
de înapoiaţi sunt sovieticii în multe domenii de activitate, dar mai ales, în ştiinţele
medicale, în pofida propagandei apologetice a sovieticilor. În acest timp
oamenii de ştiinţă români au fost obligaţi să studieze publicaţii ruseşti,
practic lipsite de valoare.
Continuând,prof. Burghelea Teodor şi-a manifestat
teama că România ar putea fi atacată şi ocupată într-o noapte în urma poziţiei
sale critice hotărâte la adresa URSS şi a celorlalte patru (sic) ţări
socialiste de către acestea.
În încheiere a afirmat că în cazul când România
ar fi ocupată din nou de ruşi, el preferă să se sinucidă deoarece nu ar mai
putea suporta reîntoarcerea la situaţia de dictat al ruşilor.
7.09.1968
Succesul
chirurgical în cazul herniei strangulate a „soţiei tovarăşului N.C.“, declaraţia
patetică de mai sus justifică „pe deplin“ revizuirea dosarului tovarăşului
Burghele Teodor (Arhivele Naţionale, Fond CC al PCR, Colegiul Central de
Partid, litera B/3357), membru exclus din partid pentru că „provenea dintr-o
familie de moşieri“, după 1944 a avut „legături cu vărul său Alexandru
Alexandrini“ (fost ministru de finananţe) şi a dus o „activitate subversivă împotriva
regimului de democraţie populară“! „Întrucât originea socială nu a influenţat
negativ asupra dezvoltării sale, iar acuza că a dus activitate duşmănoasă nu se
confirmă, Colegiul Central de Partid (CCP) a hotărât anularea deciziei şi reîncadrarea
lui în Partid cu vechime din 16 ianuarie 1948“. Dosarul cuprinde amănunte
biografice suplimentare şi referinţe care – dintr-o dată – îi sunt favorabile:
„tovarăşii cu care a lucrat îl caracterizează ca un om cinstit, care a
condamnat actele teroriste ale organelor politice burgheze sau fasciste“; ca
„rector al IMF şi director al Spitalului Panduri a dus o activitate valoroasă şi
a elaborat lucrări apreciate“; „nu este întemeiată învinuirea că după 23 August
ar fi dus activitate subversivă, comisia de verificare a Organizaţiei Bucureşti
nu a avut (atunci, n.n.) dovezi materiale. Cercetările noastre cât şi referinţele
de la dosar nu confirmă acest lucru. Iar legăturile cu rudele sale nu au avut
nicio influenţă asupra sa“. În concluzie, CCP hotărăşte anularea deciziei de
excludere şi reîncadrarea în partid. Th. Burghele – aşa cum am arătat9
– va fi numit curând ministru al sănătăţii (1972–1975), va deveni preşedinte al
Comisiei Naţionale de Demografie (în corelaţie, probabil, cu insatisfacţia
conducerii asupra rezultatelor aplicării Decretului nr. 770), va primi titlul
de „Om de ştiinţă emerit“, va fi ales membru supleant al CC al PCR, membru
titular şi apoi preşedinte al Academiei Republicii Socialiste România, în funcţie
până la decesul său survenit la 3 iunie 1977. Dincolo de activitatea practică
de strateg sanitar al perioadei (după cum rezultă din prezentarea Programului
prioritar al Ministerului Sănătăţii imediat după numire – „Asistenţa medicală
curativo-profilactică de un nivel cât mai înalt“ – şi dintr-o „Scrisoare
adresată personalului sanitar“, prin care cere în sistem: organizare şi funcţionalitate
exemplară, ordine, disciplină, pregătire ştiinţifică, tehnicitate, grijă şi
solicitudine faţă de omul bolnav10) ministrul Burghele pledează
„Pentru o practică urologică de calitate“11, neezitând să dezvăluie
consecinţele unor grave greşeli medicale şi chirurgicale, necesitatea bunelor
raporturi ce ar trebui să existe între nefrologi şi urologi, semnalând totodată
creşterea morbidităţii bolilor urologice pediatrice. Problemele etice rămân
mereu actuale. Profesorul Burghele, citează din cartea lui Jean Hamburger: „Je
vous dois la vie, dit le pacient. Il a tort. C’est nous qui lui devons notre
vie , le sens et la dignité de notre vie.“