Newsflash
Istoria Medicinei

Surprinzătoarea iertare a „păcatelor“ unui ministru comunist, fost „duşman al poporului“

de Dr. Mihail MIHAILIDE - iul. 18 2013
Surprinzătoarea iertare a „păcatelor“ unui ministru comunist, fost „duşman al poporului“
   Th. Burghele a fost rector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti între 1957 şi 1972. Îmi este imposibil să-mi amintesc, deşi am fost prezent, dacă la „celebra“ şedinţă de la Sala Floreasca fusese, în această calitate, în prezidiu. În prezidiu, alături de Florian Dănălache, prim-secretar al Organizaţiei Bucureşti a Partidului Muncitoresc Român (1954–1966), cel care a condus marile întruniri de epurare şi demascare a duşmanilor de clasă „insinuaţi“ în rândul intelectualilor universitari şi al studenţilor. Comportarea acestui nomenclaturist, apropiat al lui Dej şi Drăghici, comandant al trupelor de grăniceri, membru al CC şi supleant în Comitetului Executiv al Partidului aproape două decenii, supranumit „tiranul de la Capitală“, „satrapul“, „grobianul“ Florian Dănălache a provocat traume psihologice de durată unora dintre participanţi, între care mă prenumăr, chiar dacă norocul a făcut să nu fi fost, în acel moment, în ochiul bestiei. „Supravieţuitorii îşi amintesc satisfacţia sadică pe care a dovedit-o de câte ori şi-a putut permite să înjosesecă intelectualii sau studenţii bucureşteni. Menţionăm pe bază de documente frenezia sa în faimoasele represiuni studenţeşti. Florian Dănălache a pus la cale unele din cele mai «abjecte întruniri demascatoare» ale anilor 1956–1960. În timpul cât a domnit la Capitală, nu a existat instituţie în care să nu se fi simţit pumnul de fier al lui Dănălache. Servil cu cei de sus, bădăran cu cei de jos, Dănălache a reprezentat un caz flagrant de incompetenţă etică şi nocivitate socială.“ (Fragment din Raportul pentru Analiza Dictaturii Comuniste1). Faza de „descărcare“ după reacţia de şoc avută a fost pentru mine persistentă, iar uitarea – dorită ca terapie – a venit relativ târziu, dar şi cu ştergerea din memorie a unor detalii precum identitatea tuturor celor care au condus această şedinţă din 1959. Dintre colegii de an, psihiatrul şi scriitorul Ion Vianu apreciază că scopul acestei acţiuni era acela de a produce teroare în masă. „Liderii tineretului comunist au început să-i critice pe profesori. Era unul care nu ierta, cel de neurologie, Oscar Sager. Era implacabil la examene, nici faţă de membrii «găştii» nu ceda. La el trebuia să ştii; dacă nu răspundeai cum trebuia, te pica, oricine ai fi fost. Au luat cuvântul şi au spus că era un reacţionar, că ţinea cursuri slabe. În atmosfera încordată s-a auzit deodată un râs tineresc, în acelaşi timp vesel şi sarcastic. Era Sager, altfel un ins destul de posac, la care râsul te mira. Strategia aleasă era aceasta: se începea cu criticarea profesorilor; înfricoşaţi, studenţii nu puteau nici să mai sufle. A fost luat la refec un student, a cărui unică vină era aceea de-a fi baptist. Tipul s-a apărat destul de curajos şi, la un moment dat, s-a întâmplat ceea ce prezidiul dorea cel mai puţin: autoapărarea sectantului a stârnit aplauze generale. Sala părea de nestăpânit. Dar ştabul Dănălache avea trucurile lui: unul dintre studenţi avea o mână în ghips. Prin asta era reperabil. «Dumneata, tovarăşe, cel cu mâna bandajată, ridică-te! Vasăzică aplauzi pe duşmanul de clasă?» Tipul a bâlbâit ceva. «Să fie numaidecât exmatriculat», a tunat primul-secretar. Îngroziţi, cu mâinile tremurânde, adevăratele victime ale unei hipnoze în masă am ridicat mâinile, spunând «da» expulzării bietului băiat. Zis şi făcut, nu mai era student“2. (…). Aceste „reuniuni ale terorii“ s-au desfăşurat în toate unităţile de învăţământ superior din Capitală şi în majoritatea oraşelor cu universităţi, acuzatorul public fiind generalul politic, fost strungar şi boxer amator, Dănălache. (Ex: Facultatea de Drept, Facultatea de Filosofie, Centrul universitar pentru tineret „Gr. Preoteasa“, unde „primul la care a zbierat Dănălache, a fost profesorul D. Pippidi“; nu semnase apelul în favoarea lui Manolis Glezos, motivând şi de ce. „Nu ţi-e ruşine mă, să spui prostii? s-a răstit Dănălache la istoric. Umanist eşti tu?“3. Din păcate, cei care au asistat, fiind uneori victime directe ale furiei partinice a satrapului, sunt tot mai puţin numeroşi, iar cei care scriu în baza unor informaţii secundare dau prioritate discursului politic. Or, aşa cum scria undeva medicul-scriitor Lucian Paraschivescu, chiar dacă în alt context: „Deseori discursul politic schimbă esenţa amintirilor. Sau, mai corect nu le ierarhizează cum s-ar cuveni, înlocuind analiza cu anecdota“4.
   Chiar dacă nu ar fi fost în sală, măsura punitivă hotărâtă faţă de baptist, dar – la fel de aspră – aplicată şi altor colegi şi colege, „criticarea“ unor profesori, precum C. C. Iliescu, ceva mai vârstnicul său condiscipol universitar, iniţiatorul Cardiologiei moderne româneşti, nu se poate să nu fi ajuns la urechile rectorului Th. Burghele… Trebuie judecat în contextul politic al acelor ani: anume, dacă tăcerea sa vinovată e de acceptat sau dacă – ţinând seama de prestigiul său profesional, membru corespondent al noii Academii, cooptat în societăţi ştiinţifice medicale din străinătate etc. – ar fi putut întrerupe prelungirea „pactului cu diavolul“, în mod explicit sau „diplomatic“, renunţând, de pildă, la fotoliile de rector şi de director de spital. (P. Simici: – Ce faci, cum stai cu tensiunea? Burghele: – Cred c-o să fac treizeci, măi. Orvoar!5) Deşi în atenţia structurilor represive – imposibil să nu fi bănuit! –, şi-a dorit în continuare să beneficieze de atuurile şi avantajele puterii: deplasări în străinătate, obţinerea unor cărţi, aragazul cu patru ochiuri din Germania… L-a împiedicat, poate, şi o „genă“, cea a supunerii necondiţionate faţă de domni, transmisă de strămoşi, boiernaşii moldoveni.
   Trec câţiva ani buni de la aceste evenimente. În martie 1965, moare Gh. Gheorghiu-Dej; are loc în iulie al aceluiaşi an Congresul al IX-lea al PCR; puterea este acaparată de Nicolae Ceauşescu, devenit secretar general al (re)numitului Partid Comunist Român; este adoptat Statutul PCR, un articol specificând că „acesta îşi întemeiază întreaga activitate pe învăţătura marxist-leninistă, aplicând-o în mod creator la condiţiile şi particularităţile specifice ţării noastre“, bază statutară pentru încercarea, mai mult în vorbe decât în fapte, distanţării politice a Republicii Socialiste România faţă de Uniunea Sovietică (apreciată ca un germene de „autonomie“); Occidentul crede într-o disidenţă apărută în lagărul socialist datorată tânărului lider de la Bucureşti (în 1965, Ceauşescu avea 47 de ani), de unde sprijin economic şi politic; o briză înşelătoare de relaxare ideologică şi mai ales culturală animă interesul unor intelectuali. Profesorul, deşi atent la toate aceste schimbări, îşi continuă opera sa principală de edificare a Spitalului Panduri (aparatură modernă, secţii şi departamente noi, colaboratori valoroşi) iar ca rector, dotarea laboratoarelor şi îmbunătăţirea condiţiilor de studiu la Facultatea de Medicină, susţinerea promovării prin concursuri a medicilor, selectarea valorilor pentru cercetare şi pentru asitenţa medicală, crearea unei Şcoli de Chirurgie Urologică, interes pentru chirurgia cardiovasculară). Şi iată că, într-o zi de toamnă, la camera de gardă a Spitalului, soseşte un înalt personaj care avea să devină, probabil, în relaţiile mafiote existente, dar şi în noua consolidare a acestora în sfera puterii comuniste (relaţii mult asemănătoare celor de astăzi), primum movens al reexaminării dosarelor de urmărire şi a celor de partid ale „duşmanului de clasă“, „spionului în favoarea unei puteri străine“ etc., etc., ale reabilitării şi promovării lui Th. Burghele. Vom deduce imediat cine era „înaltul personaj“. 
   Agentul „Buzoianu Barbu“, de la Casa conspirativă „Pluton“, predă Mr. Rapcea Constantin de la Ministerul Afacerilor Interne – al cărui om de legătură este – o Notă informativă6 (nr. 641/14 nov. 1966, ora 19,30) căreia i se aplică parafa: strict secret. Reproduc mai jos acest text (sublinierile cu aldine şi notele dintre parantezele rotunde îmi aparţin).

Notă – informativă

 

   Sursa informează că în ziua de 10 noiembrie 1966, a fost adusă de urgenţă în cursul serii, soţia tovarăşului C. N. care prezenta o hernie încarcerată. Între timp dr. Sechter7 (Abraham Schechter, n.n.) şi ceilalţi au anunţat pe prof. Burghele şi (pe) conf. (Ion) Juvara care au sosit în scurt timp şi după ce au consultat pacienta, au pus diagnosticul de hernie încarcerată şi aşa cum se face în acest diagnostic, s-a intervenit chirurgical imediat.
   Operaţia a fost executată de prof. Burghele, ajutat de conf. Juvara şi (de) conf. (Dumitru) Burlui (din 1951, în conducerea Clinicii de Chirurgie de la „Elias“). Anestezia a fost dată de dr. (Gheorghe) Litarczeck; s-a recomandat şi executat anestezie generală cu intubaţie.
   Operaţia a decurs în bune condiţiuni şi este de aşteptat o evoluţie bună.
   În legătură cu aceasta, sursa discutând cu prof. Burghele, acesta a spus că este mulţumit de felul cum a executat operaţia. De asemenea este mulţumit de condiţiile bune de operaţie şi de faptul că pacienta a suportat bine operaţia. El crede că va avea în acest caz o evoluţie bună, totuşi el se gândeşte în permanenţă că pacienta are un ficat cu probe funcţionale care necesită atenţie deosebită. Din acest punct de vedere, toate recomandările făcute pentru anestezie au avut în vedere acest fapt.
   Prof. Burghele în tot timpul operaţiei cât şi în continuare în observarea permanentă a evoluţiei a dat dovadă de preocupare deosebită, fiind în permanenţă în legătură cu spitalul, pentru a fi la curent cu cele mai mici amănunte asupra felului cum evoluează starea sănătăţii pacientei.
   De asemenea, prof. Burghele discutând despre cealaltă pacientă a sa, tov. Constanţa Crăciun (Helena Vinţe/Vincze, după numele soţului, ilegalistă, în acel moment – membru al CC al PCR şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat, an de zile ministru al culturii, n.m.) care a fost operată pentru ocluzie intestinală de două ori, el se arată frământat de toate problemele pe care le-a ridicat îngrijirea acestei paciente, deoarece până la externare, el nu doarme încă liniştit.
   Prof. Burghele a exemplificat astăzi în ziua de 14.XI.1966 că această pacientă a prezentat o melenă, probabil în legătură cu tratamentul cu pelentan (anticoagulant) pe care îl face pacienta pentru flebita de la membrul inferior, operată în urma sondei băgate (sic) într-o venă pentru alimentaţie artificială în perioada cât a fost la reanimare. Sursa menţionează că flebita este un accident posibil, dar care nu apare totdeauna.
   Ca urmare a melenei apărute la tov. Constanţa Crăciun s-a organizat în cursul dimineţii un consult cu chirurgii care au operat (prof. Burghele, conf. Juvara, conf. Burlui, prof. Bruckner (Ion Bruckner, internist), prof. Moga (cardiolog, ministru al sănătăţii în perioada 1966–1969) pentru fixarea conduitei de tratament.

„Buzoianu Barbu“

 

Nota biroului

   Prof. Burghele Teodor este medic chirurg de înaltă calificare, folosit de tov. din conducere. Agentul să urmărească care sunt relaţiile prof. Burghele cu ceilalţi chirurgi care îl ajută la operaţie – în cadrul Spitalului Elias şi dacă face discuţii asupra lor.
   Cum se ocupă de îngrijirea pacienţilor din conducere şi ce comentarii face asupra lor.
   Măsuri luate
   Se va continua urmărirea informativă a prof. Burghele prin contactarea lui perioadică cu agentura.
   Întâlnirea viitoare: 2.XII.1966, la casa „Pluton“

Mr. Rapcea Constantin

 

   E prima Notă favorabilă „duşmanului de clasă“ Burghele inclusă în dosarele de la Secu’. Surprinde – cunoscând „temperamentul său chirurgical“ insomnia pe care declară că i-ar produce-o grija faţă de paciente (cu diagnostice relativ banale), cât şi mesajul pe care, cred, că şi l-ar fi dorit transmis „mai sus“: mulţumirea pentru bunele condiţii de operaţie…
   Mai trece un timp. Apăruseră hotărâri politice dar şi decizii importante pentru sistemul sanitar, pentru ceea ce va însemna pentru populaţie, pentru familii Decretul pentru reglementarea întreruperii de sarcină (nr. 770 din 1 oct. 1966)8: „Art.1: Întreruperea cursului sarcinii este interzisă“. Această interdicţie sancţionabilă cu aspre pedepse pentru femeie şi făptuitor, în condiţiile absenţei mijloacelor anticoncepţionale, a unei educaţii sexuale practic inexistente şi a unor condiţii economice altele în realitate decât cele mereu trâmbiţate ca excelente de propaganda de partid, va fi urmată de cca 500 decese pe an, până în dec. ’89. Dar şi de dezechilibre populaţionale – naşterea aşa-numiţilor „decreţei“, creşterea numărului de paturi în noi secţii de obstetrică şi ginecologie, darea peste cap a planurilor de şcolarizare… Administrativ, în urma unei plenare a CC al P.C.R., în octombrie 1967 se ia hotărârea organizării administrativ-teritoriale a ţării, desfiinţarea regiunilor şi a raioanelor create după model sovietic şi reapariţia judeţelor tradiţionale, într-o formulă nouă. În martie 1968 apare Hotărârea Comitetului Executiv al CC al P.C.R. cu privire la întărirea controlului de partid asupra activităţii organelor de securitate şi miliţie (într-un paragraf al acesteia se spune că „Membrii de partid care primesc sarcina de a ajuta organele de securitate şi de miliţie vor trebui să considere îndeplinirea acesteia ca o îndatorire de partid şi să dovedească conştiinciozitate şi simţ de răspundere“). În aprilie, are loc răfuiala (post-mortem!) a lui N. Ceauşescu cu mentorul său, declanşată prin reabilitarea unor foşti activişti de partid epuraţi de Gh. Gheorghiu-Dej, folosindu-se pentru aceasta de cazurile Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Este însă şi un prilej pentru eliminarea vechii camarile dejiste: în primul rând, a adversarului său primejdios: Al. Drăghici, apoi, în 1969, şi a lui Gh. Apostol. În sfârşit, surprinde momentul „August 1968“: pătrunderea trupelor a cinci state socialiste în Cehoslovacia, pentru a restabili forma de guvernământ instituită după model sovietic, „scena balconului“, cu inflamantul discurs al lui Nicolae Ceauşescu, la adunarea populaţiei în Piaţa Palatului Republicii şi enunţarea principiilor de bază ale politicii externe a României. „Momentul 1968“ este prea bine cunoscut pentru a insista în acest articol asupra lui… Reabilitarea unor foşti membri de partid epuraţi îl va avea ca subiect şi pe profesorul Th. Burghele. Până aunci, în dosarul său de la Securitate, din ce în ce mai luminos, apare o a doua Notă (strict secretă, cum altfel?) al cărei conţinut e redat mai jos:

 

   În legătură cu hotărârile adoptate de conducerea partidului şi statului nostru faţă de evenimentele din Cehoslovacia, prof. Burghelea Tudor (sic) şi-a manifestat totala adeziune, apreciind că prin discursul înflăcărat din Piaţa Palatului, şeful statului român a reuşit să mobilizeze în jurul său întregrul popor, indiferent de convingerile politice ale diferiţilor cetăţeni.
   În acelaşi timp, a afirmat că tovarăşul Secretar General al partidului nu ar fi criticat atât de aspru pe aceşti „prieteni“ dacă nu ar fi avut asigurări din partea unor anumite ţări.
   Prof. Burghele Teodor a arătat că în ultimii ani, a avut ocazii să constate cât de înapoiaţi sunt sovieticii în multe domenii de activitate, dar mai ales, în ştiinţele medicale, în pofida propagandei apologetice a sovieticilor. În acest timp oamenii de ştiinţă români au fost obligaţi să studieze publicaţii ruseşti, practic lipsite de valoare.
   Continuând,prof. Burghelea Teodor şi-a manifestat teama că România ar putea fi atacată şi ocupată într-o noapte în urma poziţiei sale critice hotărâte la adresa URSS şi a celorlalte patru (sic) ţări socialiste de către acestea.
   În încheiere a afirmat că în cazul când România ar fi ocupată din nou de ruşi, el preferă să se sinucidă deoarece nu ar mai putea suporta reîntoarcerea la situaţia de dictat al ruşilor.

7.09.1968

 

   Succesul chirurgical în cazul herniei strangulate a „soţiei tovarăşului N.C.“, declaraţia patetică de mai sus justifică „pe deplin“ revizuirea dosarului tovarăşului Burghele Teodor (Arhivele Naţionale, Fond CC al PCR, Colegiul Central de Partid, litera B/3357), membru exclus din partid pentru că „provenea dintr-o familie de moşieri“, după 1944 a avut „legături cu vărul său Alexandru Alexandrini“ (fost ministru de finananţe) şi a dus o „activitate subversivă împotriva regimului de democraţie populară“! „Întrucât originea socială nu a influenţat negativ asupra dezvoltării sale, iar acuza că a dus activitate duşmănoasă nu se confirmă, Colegiul Central de Partid (CCP) a hotărât anularea deciziei şi reîncadrarea lui în Partid cu vechime din 16 ianuarie 1948“. Dosarul cuprinde amănunte biografice suplimentare şi referinţe care – dintr-o dată – îi sunt favorabile: „tovarăşii cu care a lucrat îl caracterizează ca un om cinstit, care a condamnat actele teroriste ale organelor politice burgheze sau fasciste“; ca „rector al IMF şi director al Spitalului Panduri a dus o activitate valoroasă şi a elaborat lucrări apreciate“; „nu este întemeiată învinuirea că după 23 August ar fi dus activitate subversivă, comisia de verificare a Organizaţiei Bucureşti nu a avut (atunci, n.n.) dovezi materiale. Cercetările noastre cât şi referinţele de la dosar nu confirmă acest lucru. Iar legăturile cu rudele sale nu au avut nicio influenţă asupra sa“. În concluzie, CCP hotărăşte anularea deciziei de excludere şi reîncadrarea în partid. Th. Burghele – aşa cum am arătat9 – va fi numit curând ministru al sănătăţii (1972–1975), va deveni preşedinte al Comisiei Naţionale de Demografie (în corelaţie, probabil, cu insatisfacţia conducerii asupra rezultatelor aplicării Decretului nr. 770), va primi titlul de „Om de ştiinţă emerit“, va fi ales membru supleant al CC al PCR, membru titular şi apoi preşedinte al Academiei Republicii Socialiste România, în funcţie până la decesul său survenit la 3 iunie 1977. Dincolo de activitatea practică de strateg sanitar al perioadei (după cum rezultă din prezentarea Programului prioritar al Ministerului Sănătăţii imediat după numire – „Asistenţa medicală curativo-profilactică de un nivel cât mai înalt“ – şi dintr-o „Scrisoare adresată personalului sanitar“, prin care cere în sistem: organizare şi funcţionalitate exemplară, ordine, disciplină, pregătire ştiinţifică, tehnicitate, grijă şi solicitudine faţă de omul bolnav10) ministrul Burghele pledează „Pentru o practică urologică de calitate“11, neezitând să dezvăluie consecinţele unor grave greşeli medicale şi chirurgicale, necesitatea bunelor raporturi ce ar trebui să existe între nefrologi şi urologi, semnalând totodată creşterea morbidităţii bolilor urologice pediatrice. Problemele etice rămân mereu actuale. Profesorul Burghele, citează din cartea lui Jean Hamburger: „Je vous dois la vie, dit le pacient. Il a tort. C’est nous qui lui devons notre vie , le sens et la dignité de notre vie.“

Notă autor:

1. Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, partea a VI-a, Biografiile nomenclaturii

2. Ion Vianu, Amor intellectualis, Romanul unei educaţii, Ed.Polirom, 2011. «Gaşca» era formată din acei tineri ajunşi în facultate pe cu totul alte căi decât cele legate de rezultatele la examenul de admitere, vorbind între ei aceeaşi limbă de lemn şi ajungând a-şi impune vrerile în facultăţi, inclusiv asigurarea promovabilităţii la examene pe baza apartenenţei la partidul comunist

3. Alexandru Mihalcea, Intelectuali şi artişti umiliţi în aprilie 1959, în aula Facultăţii de Drept , rev. „Cultura“, 15 aprilie 2007

4. Lucian Paraschivescu, Cultul sufertaşului, Ed. Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2001, p. 138

5. Fragment dintr-o convorbire telefonică înregistrată de „lucrătorii“ Secu’

6. Ministerul Afacerilor Interne nr. 641, Primit: Mr. Rapcea Constantin Agent: „Buzoianu Barbu“ Strict secret Casa: „Pluton“ Data: 14.XI.1966, ora 19,30 DOSAR CNSAS…

7. Abraham Schechter, dintr-un site din care am preluat informaţii cu acordul administratorului acestuia (lovendalOlovendal.net), a devenit medicul familiei Ceauşescu incepând din 1955 odată cu propulsarea lui N. C. în cel mai important for politic al României, CC al PMR. Această „înălţare“ pe scară ierarhică i-a permis angajarea unui medic personal pentru sine şi pentru familie. Generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă, care a condus un timp DIE, susţine că doctorul – care a murit în condiţii suspecte, sinucigându-se (s-a aruncat de la et. 5 al Sp. de Urgenţă Floreasca), a fost atent urmărit de Securitate, având nu mai puţin de 17 dosare cu note informative! Din relatările colonelului D. Burlan din cartea „După 14 ani, sosia lui Nicolae Ceauşescu se destăinuie“, aflat in garda lui N.C. din partea Direcţiei a 5-a a Securităţii, rezultă că relaţiile Elenei C. cu dr. S. deveniseră intime… Pleşită spune că doctorul era depresat, avea soţia bolnavă, iar grija pentru Ceauşeşti era mai grea decât cea a unei slugi la dârloagă. D. Burlan susţine însă că doctorul S. a fost eliminat de Mossad, al cărui agent devenise.

8. Documente fundamentale ale regimului comunist din România (1948–1989), editor Cezar Stanciu, Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012

9. v. Un rector în dosarele securităţii, „Viaţa medicală“ nr. 25 din 21.06.2013 şi nr. 26 din 28.06.2013

10,11. Programul prioritar al Ministerului Sănătăţii (…) este o convorbire cu acad. prof. dr. Teodor Burghele., ministrul sănătăţii, interviu apărut în „România liberă“ din 9 august 1972. Actualitatea celor declarate reiese şi din următorul răspuns dat jurnalistului (Romulus Balaban) în legătură cu rolul administratorilor de spital: „Administratorul trebuie să mă asculte pe mine, medic, şi nu invers. Este executor, nu conducător. Directorul spitalului are datoria să cunoască disciplina financiară, bugetul unităţii, şi să ceară admministratorului cele trebuitoare. Tovarăşe Balaban, or fi existând ele corsete birocratice, nu zic nu, dar eu unul nu le-am simţit niciodată.“ Scrisoarea adresată personalului sanitar (…) a apărut în gazeta „Muncitorul sanitar“ din 5 febr. 1974, iar articolul „Pentru o practică urologică de calitate“, în rev. „Viaţa medicală“ nr. 3 din 1976. Aceste materiale provin din arhiva Bibliotecii documentare de Istoria Medicinii Bucureşti. Mulţumesc dnelor Mioara Georgescu şi dr. Sanda Hondor pentru sprijinul acordat în consultarea lor. În dosarele Arhivei CNSAS există un punct de vedere exprimat de prof. dr. Th. Burghele în legătură cu moartea generalului Leontin Sălăjan, deces de care s-a ocupat în cartea sa „Oraşul Bufniţei“ (Ed. Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2012) medicul-scriitor Dora Petrilă.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe