Membrii elitei comuniste beneficiau de asistenţă sanitară superioară comparativ cu cea a cetăţenilor simpli: unităţi medicale dedicate, controale periodice, tarife şi preţuri preferenţiale, acces la medicamente altminteri nedisponibile. Despre alt element al grijii deosebite pentru sănătatea liderilor comunişti, medicul de casă special selecţionat, aflăm din articolul dr. Mihail Mihailide, la rubrica Medicii şi morbul puterii.

"> Un careu de aşi pentru sănătatea lui Dej & co. - Viața Medicală
Istoria Medicinei

Un careu de aşi pentru sănătatea lui Dej & co.

de Dr. Mihail MIHAILIDE - iun. 14 2013
Un careu de aşi pentru sănătatea lui Dej &  co.

Membrii elitei comuniste beneficiau de asistenţă sanitară superioară comparativ cu cea a cetăţenilor simpli: unităţi medicale dedicate, controale periodice, tarife şi preţuri preferenţiale, acces la medicamente altminteri nedisponibile. Despre alt element al grijii deosebite pentru sănătatea liderilor comunişti, medicul de casă special selecţionat, aflăm din articolul dr. Mihail Mihailide, la rubrica Medicii şi morbul puterii.

   Oficiosul Partidului Muncitoresc Român, „Scânteia“, de vineri, 19 martie 1965, (nr. 6.563), anunţa pe prima din cele patru pagini ale sale deschiderea lucrărilor primei sesiuni a celei de-a cincea legislaturi a Marii Adunări Naţionale; relata într-un reportaj protocolar despre ordinea de zi a lucrărilor şi despre participarea câtorva invitaţi străini şi publica, într-un chenar, scrisoarea tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej, prim-secretar al PMR, adresată deputaţilor. La propunerea deputatului Nicolae Ceauşescu, tovarăşul Dej era reales preşedinte al Consiliului de Stat. Ştefan Voitec, preşedintele MAN, anunţa însă că, din motive de sănătate, tov. Dej, deputat de Bucureşti, nu va putea fi prezent la sesiune, iar scrisoarea citită în plen, subliniată de aplauze, cuprindea mulţumirile acestuia pentru realegere şi pentru încrederea acordată, precum şi angajamentul său de a continua şi duce la capăt sarcinile ce-i reveneau. Nu va putea să-şi îndeplinească promisiunile, deoarece, în după-amiaza aceleiaşi zile, primul dictator al României comuniste înceta din viaţă la domicilul său din bd. Aviatorilor. În pofida a ceea ce s-a afirmat la un moment dat (surpriza rapidităţii deznodământului fatal), tovarăşii din linia întâi a conducerii partidului au luat în calcul iminentul sfârşit, ba chiar într-o şedinţă cu uşile închise la Comitetul Central al Partidului, cu o zi înainte (18 martie), s-a discutat, pentru prima oară, problema succesiunii lui Dej. El însuşi era conştient de acest final şi – aidoma unora dintre liderii comunişti care au murit în „patul lor“ – ar fi indicat numele persoanei ce urma să-l înlocuiască (Gh. Apostol). Că moştenirea a revenit altcuiva – nimic neobişnuit în funcţionarea partidelor de sorginte bolşevică. La 20 martie, s-a dat publicităţii Buletinul medical oficial: „În a doua jumătate a lunii ianuarie 1965, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a prezentat semnele unei afecţiuni pulmonare, cu tuse şi expectoraţii reduse sero-muco-sanghinolente. Examenul sputei nu a arătat nimic deosebit. La examenul radiologic s-a constatat un proces infiltrativ la nivelul hilului pulmonar drept. Controlul radiologic din prima decadă a lunii februarie a arătat persistenţa imaginei de infiltraţii a hilului pulmonar drept. Examenele radiologice de control efectuate în a doua decadă a lunii februarie au arătat prezenţa unei formaţiuni de aspect tumoral la nivelul hilului pulmonar drept. Tot în această decadă se observă clinic o mărire rapidă a ficatului, însoţită de subicter. Examenele clinice şi de laborator au evidenţiat prezenţa de formaţiuni tumorale hepatice. La 2 martie 1965, examenele microscopice ale sputei au arătat prezenţa de celule neoplazice. Pe baza datelor clinice şi de laborator s-a stabilit diagnosticul de neoplasm pulmonar şi hepatic. Având în vedere gravitatea bolii diagnosticate, a fost invitat în ţară un grup de specialişti reputaţi din străinătate, hepatologi, pneumologi şi oncologi, care au confirmat diagnosticul. În cursul bolii s-a aplicat tratamentul corespunzător evoluţiei acesteia. Datorită caracterului agresiv şi de diseminare a neoplaziei, boala a continuat să progreseze determinând o evoluţie gravă şi rapidă cu instalarea unui icter intens şi a unei insuficienţe hepato-renale. În ziua de 19 martie, după ora 16, starea bolnavului s-a înrăutăţit brusc; cu toate îngrijirile date, bolnavul a intrat în comă şi a încetat din viaţă la ora 17.43“1.
   În legătură cu dispariţia conducătorului partidului şi al statului au circulat zvonuri, precum: iradiere criminală cu prilejul ultimei sale vizite la Moscova sau în capitala Poloniei – sesiunea din iarna anului 1965 a Tratatului de la Varşovia („pedeapsă“, pentru politica de „disidenţă“ faţă de Kremlin); o tumoare malignă cu punct de plecare vezical, depistată tardiv şi „mal-tratată“ de către medicii care l-ar fi operat, metastazată în ficat (ipoteză negată vehement de urologi: fuseseră doar polipi benigni vezicali); cancer pulmonar (pe fondul sechelelor unei tuberculoze de care ar fi suferit încă de la 13 ani, îngrijit pentru acestea, inclusiv în URSS, imediat după 1944); efectele nocive ale uraniului încorporat într-o rocă decorativă primită în dar (de la Miron Constantinescu) şi aflată mult timp pe biroul său etc. Vârfuri ale partidului şi statului (Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, în discuţii solicitate de ambasadori sau de alţi oficiali), Paul Niculescu-Mizil ori Paul Sfetcu, şeful de cabinet („13 ani în anticamera lui Dej“, Ed. Curtea Veche, ediţii repetate), au respins posibilitatea unui atentat pus la cale de Moscova lui Brejnev, spre deosebire de Ion Mihai Pacepa, fost general în Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii şi Dumitru Popescu („Dumnezeu“), secretar cu propaganda al Comitetului Central, care acreditează „teoria iradierii“ – realizate cu un aparat confecţionat de KGB şi instalat în biroul lui Dej. Lavinia Betea, autoarea unui cărţi-interviu de dată relativ recentă cu Al. Bârlădeanu, despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, consemnează opinia interlocutorului său că „Vulpea din Carpaţi“ a decedat de un cancer hepatic şi pulmonar, semnele clinice devenind manifeste în ianuarie 1965, la Varşovia. Abia la 2 martie, i s-a diagnosticat cancerul (cf. Voinea Marinescu). În aceeaşi carte de convorbiri, Al. Bârlădeanu relatează că N. Ceauşescu pomenea despre o echipă de medici francezi care l-au examinat pe Dej în ianuarie-februarie 1965, au constatat cancerul şi au fixat un prognostic vital infaust la cel mult şase luni. Şi, tot viitor-promovatul succesor mai cerea „să nu se ducă nimeni la el, să nu-l deranjeze. Iar noi, ca nişte copii necopţi la minte, acceptăm propunerea, din disciplină de partid. (…) Ceauşescu era singurul care avea dreptul să-l vadă“2. Îşi asumase această îndrituire în calitatea sa deDr. E. Kahana, o biografie care-l recomandă ca medic al liderilor comunişti secretar cu probleme organizatorice, interzicându-i vizitele chiar fiicei lui Dej (Lica), pe care o îndemna să plece împreună cu soţul său (Marin Rădoi), într-o excursie în ţări scandinave.
   Dar cu totul alte aspecte constituie subiectul rândurilor care urmează, pe lângă faptul că elucidarea controverselor legate de această moarte nu ne stă în putinţă, câtă vreme o serie de surse documentare lipsesc sau nu au fost desecretizate.
   Buletinul medical conducând la diagnosticul de neoplasm pulmonar şi hepatic era semnat de prof. dr. Voinea Marinescu, în calitatea sa de ministru al sănătăţii şi prevederilor sociale (1954–1966), şi contrasemnat de: acad. N. Gh. Lupu, prof. dr. Tiberiu Spîrchez, prof. dr. C. Nicolau3, prof. dr. Ioan Bruckner, prof. dr. C. Anastasatu, prof. dr. Octav Costăchel, conf. dr. Leon Bercu (s.n.) şi dr. Al. Dumitriu. Dintre numele semnatarilor, personalităţi medicale ale timpului, unul singur – cel evidenţiat cu aldine – era cvasinecunoscut opiniei publice, îndreptăţind întrebări privind justificarea prezenţei sale în acest colectiv. Leon Bercu (1907–1977) era internist, numit conferenţiar universitar, dar de notorietate erau profesorii Lupu şi Bruckner. Or, în colectivul de medici care l-au îngrijit pe Dej şi au semnat cel din urmă act medical, fiecare aspect morbid, care putea intra în discuţie, era, în general, „reprezentat“ de un singur specialist. Conferenţiarul L. Bercu avusese un alt rol. Încredinţat de partid.
   Regretatul istoric Eugen Denize a fost primul dintre cercetătorii care au studiat modalitatea de acordare a asistenţei sanitare hotărâtă la un moment dat de puterea comunistă pentru membrii nomenclaturii – cu totul alta decât cea de care „beneficia“ restul populaţiei. Cercetând documente microfilmate din Arhivele Militare, acesta a publicat în revista „Memoria“4 studiul intitulat „Nomenclatura comunistă şi sistemul sanitar din România“, bazat pe două referate, cu subiectul cel mai sus-menţionat, dezbătute în şedinţele Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român în 24 februarie 1950 şi 26 aprilie 1954. Se avea în vedere aspectul curativ, dar şi preventiv al asistenţei. Dar, mai ales, cel al componenţei colectivului de medici, persoane care urmau a fi „verificate“ de Direcţia Cadre a Comitetului Central al Partidului. Fiecare dintre medicii „selecţionaţi“ purta răspunderea unui anumit grup de lideri comunişti. Se preciza: „Pentru ca această misiune să fie dusă în cele mai bune condiţiuni, este necesar să se creeze condiţiile obiective atât din punct de vedere medical, cât şi din punct de vedere al securităţii“4. Medicii aleşi aveau acces liber în casa liderului; orice îmbolnăvire trebuia anunţată imediat serviciului medical al CC sau direct medicului responsabil cu îngrijirea conducătorului respectiv; orice consult apreciat ca necesar cu un alt specialist, nu putea avea loc decât în prezenţa medicului „casei“; se impunea ca medicamentele să fie procurate exclusiv prin serviciul medical al CC sau prin farmacia Spitalului Elias („în nici un caz de la farmaciile din oraş“ – de altfel, cele mai multe dintre acestea nici nu se găseau în circuitul „deschis“). Membrii CC erau invitaţi să facă un control periodic al sănătăţii odată la şase luni (examen extins şi la familia acestora, precum şi la personalul de serviciu), fireşte, toată această activitate desfăşurată necondiţionat în prezenţa medicului „verificat“. Şi în secret. Doctorul Leon Bercu fusese unul dintre medicii de încredere, medic personal al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi – constatăm – rămăsese astfel şi în 1965, deşi numirea sa în această răspundere fusese hotărâtă cu peste un deceniu în urmă. Ceilalţi trei, care „răspundeau cu capul pentru sănătatea conducătorilor de partid“4 se numeau: Kaffé, Kahana şi Brill. Pentru economie de spaţiu am realizat un tabel cu repartizarea celor mai de seamă conducători ai partidului din acel moment pe fiecare medic ales. Eug. Denize se îndoieşte că Bercu, Kaffé, Kahana şi Brill erau aşii medicinii din România acelui moment, „dar, în orice caz erau printre cei mai fideli partidului, printre cei mai siguri din punct de vedere politic şi, probabil, şi foarte buni profesionişti“. În acelaşi articol, istoricul evidenţiază faptul că liderii comunişti români puteau apela – cu aprobarea Secretariatului şi a Biroului Politic – la consulturi şi îngrijire medicală peste hotare (de exemplu, în URSS sau în Cehoslovacia). Emit ipoteza – dată fiind etnia doctorilor şi faptul că toţi fuseseră membri de partid din ilegalitate – că de recomandarea lor nu era străină Ana Pauker (Hannah Rabinsohn) deşi, de prin 1952–1953, tovarăşa Ana, prima femeie din lume ministru de externe, cu grad de general în Armata Roşie, fusese cuprinsă în valul de epurări iniţiat de Gh. Gheorghiu-Dej (după model sovietic), fiind acuzată de „activităţi antipartinice“, „antistatale“, „deviere de drepta“, legături cu agenţii străini şi, desigur, cu sionişti. În 1950 însă, era încă membră a Biroului Politic şi viceprim-ministru, deci ar fi putut să aibă un punct de vedere în alegerea medicilor repectivi. În 1952, a fost înlăturată din toate funcţiile, împreună cu Vasile Luca (ministru de finanţe) şi Teohari Georgescu (ministru de interne), iar pe la mijlocul anului 1953 a fost arestată şi exclusă din Partidul Muncitoresc Român. A decedat de cancer mamar în 1960, la cinci ani distanţă faţă de Gh. Gheorghiu-Dej, care se pregătea să o lichideze. Ar fi fost salvată de la o moarte violentă (precum cea de care au avut parte Pătrăşcanu şi Foriş) în urma intervenţiei personale a lui Molotov.5
   Până în decembrie 1979, la Comemorări şi Decese, rubrică pentru care era citită îndeosebi „România liberă“ în acea vreme, sora doctorului Leon Bercu – conferenţiar şi medic emerit – reamintea celor care l-au cunoscut şi apreciat scurgerea unui anumit timp de la decesul survenit la 21 noiembrie 1977. Medicul se născuse în 1907 şi absolvise Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1934, cu teza de doctor în medicină şi chirurgie „Contribuţii la studiul arthropatiei tabetice vertebrale (rachisul lui Charcot)“; în 1948, era medic primar interne la „Spitalul de boli sociale“. În mai 1944, fusese obligat să efectueze muncă obştească – în baza unui Decret-lege emis în decembrie 1940 (nr. 3.984), care stabilea statutul militar al evreilor, măsură discriminatorie de marginalizare social-politică pe considerente etnice. Medicii (ca şi alte persoane cu profesii liberale: farmacişti, ingineri, arhitecţi) lucrau în interesul armatei, dar cu statut de „rechiziţionaţi“. Cei care înainte fuseseră ofiţeri, în locul însemnelor de grad, trebuiau să poarte pe epoleţi „steaua în şase colţuri a lui David“. Evreii care nu se supuneau acestor măsuri riscau, în situaţiile apreciate ca fiind cele mai grave, trimiterea în Transnistria, „gândită“ de Ion Antonescu ca teritoriu de purificare etnică a României! După 23 august 1944, Leon Bercu este încadrat la Spitalul Elias. I-am descoperit numele în lista anexată Decretului pentru naţionalizarea unor imobile (92/19 apr. 1950) – trei apartamente în Bucureşti, pe străzile Cuibâşev şi Generalisimul Stalin. În 1952, primeşte Ordinul Muncii. La verificările şi epurările din 1953, este „găsit“ că are legături cu rudele (socrii, cumnaţi) care plecaseră în Israel şi – mai grav – că până în 1950 a primit „pachete“ de la acestea. Soţia (Lisa) – medic ginecolog la Centrul de sănătate „Maşina de Pâine“, apoi, către sfârşitul deceniului şase, la Spitalul Filantropia – medic primar şi asistent universitar – era cea care-i stricase dosarul, deşi era şi ea membru al partidului! Tovarăşul Leon Bercu n-a avut încotro: „şi-a recunoscut autocritic lipsa de principialitate faţă de rudele plecate din ţară, luându-şi angajamentul că va întrerupe orice legătură cu aceştia…“6 Vl. Tismăneanu relatează, într-o notă la cartea sa „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc“, apărută la Polirom în 2005, că Lica Gheorghiu-Rădoi a promis că nu-l va ierta niciodată pe doctorul Bercu pentru că, la ordinul lui Ceauşescu, Bodnăraş, Maurer, nu a informat-o despre gravitatea bolii tatălui ei. Ceauşescu şi Maurer s-ar fi temut că Lica ar fi putut interveni în favoarea lui Apostol ca succesor (ştiind că fiica Pagina 1 din fişa de cadre a unuia dintre medicii aleşi pentru a răspunde de sănătatea conducătorilor PMRacestuia – Geta – îi era bună prietenă, spre deosebire de relaţiile sale cu Lenuţa Ceauşescu, mai degrabă reci). În anul dispariţiei sale, medicul – care, oricât de bun profesional ar fi fost, a dobândit recunoaştere şi putere prin activitatea politică şi prin apropierea de vârfurile partidului – a fost decorat cu „Meritul Sanitar“. A fost înhumat la Cimitirul Evreiesc „Filantropia“, după cum îşi aminteşte Vl. Tismăneanu în recent apăruta carte de dialoguri cu Cr. Pătrăşconiu, „Cartea Preşedinţilor“ (Humanitas, 2013), care îl descrie ca „un om de mare fineţe, un meloman cu gusturi excepţionale, cu o colecţie minunată de discuri şi cu multe, foarte multe cărţi. (…) Avea un irezistibil simţ al umorului pe care se pare că Dej îl aprecia“.
   BăcăuanulAlfred Brill (n. 17 febr. 1907) figurează în „Indicele alfabetic al medicilor evrei înscrişi în Asociaţia Ilfov“7 printre alţi posesori ai acestui nume, probabil nu foarte rar. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti în 1930 (cu o teză despre „Formele de debut ale tuberculozei pulmonare“), extern şi intern prin concurs al spitalelor Eforiei, secundar în instituţiile sanitare ale comunităţii („Iubirea de oameni“) era deja în 1947 medic primar şi director al Sanatoriului Zerlendi. Nu fusese pe front, ci – concentrat la munca de folos obştesc obligatoriu – a lucrat ca medic în martie–aprilie 1942 la un lagăr de prizonieri în Slobozia. Desigur, avea rude „afară“, dar pe care nu le văzuse din 1930. A efectuat călătorii de studii în străinătate (Paris, 1937; Oslo şi Stockholm, 1938; Praga şi Varşovia – la congrese medicale, în 1949 şi 1951). Între 1951 şi 1954, a fost medic-director al „Spitalului unificat TBC Filaret“, până în martie 1954, când a fost eliberat din funcţie, la cerere. Apoi, avea să fie numit conferenţiar la Institutul de Ftiziologie. Ferparul admis spre publicare în „Scânteia“8 – ceea ce semnifică, fie şi postum, trecerea la cele veşnice a unui personaj important (8 iunie 1964) – e semnat „Un grup de tovarăşi“, iar textul, destul de amplu, are o valoarea documentară care nu e de neglijat: „Încă de pe băncile facultăţii, [A. Brill] ia legătura cu mişcarea muncitorească, activând în diferite organizaţii de masă conduse de partid. După eliberarea patriei, în anul 1944, este primit în rândurile Partidului Comunist Român, încredinţându-i-se o serie de funcţii în instituţiile spitaliceşti, pe care le-a îndeplinit cu devotament. Pentru activitatea sa ştiinţifică, cât şi pentru munca obştească desfăşurată, dr. Brill a fost distins cu titlul de „Laureat al Premiului de Stat“ [pentru activitatea ştiinţifică în domeniul TBC] şi cu ordine şi medalii ale Republicii Populare Romîne“. A urmat studii politice la Universitatea de Partid de pe lângă organizaţia PCR din Bucureşti. Legăturile sale cu partidul, înainte de 23 august, puteau fi atestate de tovarăşii: Barbu Zaharescu, P. Constantinescu-Iaşi, Petre Grozdea – după cum menţionează tov. Brill în autobiografia sa, la întrebarea „Cine poate da referinţe despre dv. din diferite perioade ale vieţii“. Tot acolo, proaspăt numitul conferenţiar aminteşte de lecţiile predate studenţilor (în special celor de la Facultatea de Higienă) şi de cursul scos la Gestättner, bază a unui viitor „Manual de Ftiziologie“. (Acest manual să fi îndreptăţit acordarea Premiului de Stat?) În cele din urmă, a fost transferat conferenţiar la nou înfiinţata Facultate pentru specializarea şi perfecţionarea medicilor9.
   Iatroistoricul G. Brătescu consacră medicilor evrei un amplu capitol într-o lucrare, apărută la Ed. Hasefer (2004). Descrie contribuţia acestora la progresul medicinii româneşti, colaborarea cu somităţile cunoscute ale domeniului, unii dintre aceştia fiind ei înşişi cercetători de valoare, cadre didactice universitare (fără să fi fost neapărat ilegalişti ai Partidului Comunist). G. Brătescu citează, de asemenea, numele unor medici evrei eroi, decedaţi în anii Războiului pentru Întregire. De asemenea, arată deteriorarea dramatică a statutului studenţilor, medicilor şi farmaciştilor evrei, urmare a legilor rasiale.10
   DoctorulLeon Caffé (1896–1973) este cea de-a treia figură a careului de medici menit să vegheze la sănătatea înalţilor demnitari ai partidului. Şi acesta este înscris în Indicele medicilor evrei din 1943 (poz. 116). Nu am găsit în documentele cercetate un alt medic cu numele amintit, al cărui patronim să înceapă cu litera „K“. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1923), cu teza „Contribuţiuni la studiul comei malarice“, lucra ca medic la Spitalul Bucur, pe atunci al Asigurărilor Sociale. Este semnalat şi în Anuarul Medicilor din 1948, editat de Ministerul Sănătăţii, Direcţia Evidenţei şi Documentării Statistice (cu aceleaşi sumare date biografice şi indicarea locului unde îşi desfăşura activitatea în acel an). În Cuvânt înainte la impozanta lucrare (700 pagini, s.n.) se afirmă: „De la Anuarul rasist din 1941 nu am avut nimic, nici un fel de date care să ne ajute în problema cunoaşterii medicilor. Anuarul actual oglindeşte politica democratică dusă de Guvernul Groza. El este întocmit pe baze statistice, pe principii democratice, fără deosebire de rasă sau sex. Anuarul actual ne dă o situaţie exactă a medicilor noştri ca număr şi specialitate, însoţită de o analiză critică a situaţiei cadrelor medicale pe care le moştenim şi trasează sarcinile ce trebuiesc îndeplinite pentru a face cotitura necesară în această problemă“. Semnează prof. dr. Vasile D. Mârza, ministrul sănătăţii. Problema cadrelor medicale – sub forma unui studiu – e prezentată de dr. Octav Costăchel, pe atunci, secretar general în Ministerul Sănătăţii, iar dr. Petre Mureşan, directorul Evidenţei şi Documentării Statistice, face „consideraţiuni sumare“ asupra recensământului medicilor din 25 iunie 1948: „Majoritatea covârşitoare a acestor specialişti activează bine înţeles (sic) la Bucureşti şi în celelalte centre urbane, în mediul rural neactivând decât medici nespecializaţi. Aceasta ne arată că burghezia s’a îngrijit de medici specialişti numai pentru ea înşişi (sic), lăsând muncitorilor doar câţiva medici, bineînţeles din cei mai slab pregătiţi. Pe de altă parte reiese concepţia şi tendinţa burgheză în medicină de a forma specialişti numai în domeniul medicinei interne şi chirurgiei, neglijând cu totul ramura igienei, puericulturei, pediatriei etc.“, scrie revoltat de această situaţie de tristă amintire, dr. Mureşan. Deplânsa penurie de medici vine cumva în contradicţie cu ceea ce în sistem se întâmpla în 1948: „comprimarea“ unui număr însemnat de cadre medicale. Desigur, acestea erau „elemente burgheze“ care trebuiau să plătească cu locul de muncă şi mijlocul de trai inechităţile regimului înlăturat de la putere, fără să aibă vreo vină personală. Nu mult mai târziu au fost naţionalizate farmaciile şi închise cabinetele medicale particulare, astfel încât „comprimaţii“ nu mai aveau nicio sursă de venit. (Mă întreb: cine se scandalizează astăzi, când numeroase localităţi din ţară, îndeosebi din mediul rural, nu au medici, iar raportul între specialişti este denaturat prin masivele emigrări ale personalului medical?) Precum Bercu şi Brill, Leon Caffé a fost făcut conferenţiar. Danielopolu menţionează, în audienţa pe care i-o acordase la un moment dat dr. P. Groza, un medic având acest nume, colaborator al său, împreună cu care a îngrijit-o la Bucureşti pe soţia academicianului sovietic Bâkov.
   Despre doctorul Kahana, informaţiile de care am dispus sunt puţin numeroase şi pretează la confuzii. Eug. Denize nu citează niciun prenume. Înclin să cred că este vorba de Ernest Kahana (n. 1890), cu studii începute la Facultatea de Medicină din Cluj şi terminate la Viena (1913). Înainte de a primi diploma, va lucra ca medic secundar la Clinica de Psihiatrie din Gyula (Ungaria). Atestatul de liberă practică îl obţine 1941. Va profesa la Clinica de Neurologie şi Psihiatrie a profesorului Károly Lechner [membru al Academiei Ungare de Ştiinţe] şi asistent suplinitor al lui László Benedek. Ministerul Maghiar al Apărării îl încadrează o vreme medic militar, apoi, din 1918 şi până în 1923, funcţionează la circumscripţia Ditrău. Trecutul comunist îl recomandă încă de pe-acum în postul ce-l va ocupa către sfârşitul vieţii, anume acela de a veghea la sănătatea fruntaşilor comunişti. Se iniţiază în doctrina marxist-leninistă (sub influenţa fratelui său, Mozes Kahana, refugiat politic în urma înfrângerii Comunei din Ungaria [probabil, a mişcărilor bolşevice iniţiate de Béla Kun (Béla Cohen)]. În 1928, devine membru al Partidului Comunist din România. A avut preocupări în domeniul psihanalizei adleriene şi „a criticat de pe poziţii marxiste tezele fundamentale ale freudismului“11, având scrieri în acest sens. Peregrinează prin ţară pe la diferite unităţi sanitare, ajunge la Braşov, unde înfiinţează un cerc de „psihologie individuală în care a ţinut şedinţe ştiinţifice în germană, aceasta fiind limba maternă a majorităţii participanţilor“12. Urmează stagii de perfecţionare în cardiologie şi în tratamentul tuberculozei prin pneumotorax, la Viena. Scrie în ziare şi reviste maghiare „progresiste“ şi în publicaţii medicale, mai ales de limbă maghiară. Lucrarea „A szociál-demokrácia és a diálektica“ (Social-democraţia şi dialectica), tradusă şi în româneşte, îl pun în conflict cu autorităţile braşovene, care-i intentează un proces politic (1932) şi îl condamnă la şase luni de detenţie. În urma recursului făcut de avocatul său – nimeni altul decât Ion Gheorghe Maurer – va fi achitat. După o tentativă nereuşită în 1941 de a se refugia în URSS, vine în Bucureşti, unde „a stat ascuns până ce fratele său, Bernath, a reuşit, plătind «bani buni», să facă să dispară dosarele de la Siguranţa din Braşov şi Bucureşti, privind activitatea lui politică“12. (Iată că şi atunci, dispariţiile dosarelor compromiţătoare nu era treabă imposibilă! – n.n.) După 23 august 1944, îşi lichidează cabinetul particular şi se angajează la Spitalul MAI, unde a fost numit, în 1948, medic primar la Secţia medicală, apoi director al instituţiei. Va face parte din colectivul de medici care se va îngriji de sănătatea conducătorilor de partid şi de stat. La insistenţele sale, în 1954, va fi transferat la Spitalul Elias, ca medic primar boli interne, unde va lucra până în 1972, când, la 82 de ani, s-a pensionat. Încetează din viaţă în 1982.11 Dacă n-ar fi fost notaţiile biografice despre tatăl său ale Iudithei Kahana-Moscu, ar fi existat riscul unei confuzii cu dr. Moise Kahana, şi el medic şef în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, activist comunist din ilegalitate (1935). Mai ales că, în absenţa altor surse de informaţii, găsisem pe site-ul Asociaţiei Cremaţioniste „Amurg“ la poz. 1.504, că medicul Moise (Moses) Kahana a decedat în 1974 şi că a fost militant comunist, ilegalist, medic legist (?!) la MAI şi la penitenciarul Jilava. Ar fi asistat la executarea lui L. Patrăşcanu13.
   În şedinţa Secretariatului CC al PMR din 26 aprilie 1954, s-au adoptat reglementări privind drepturile, în privinţa asistenţei medicale, şi a altor categorii de persoane din aparatul Comitetului Central, secretarilor judeţeni ai Partidului, miniştrilor şi locţiitorilor acestora, redactorilor şefi ai ziarelor centrale „Scânteia“, „Pentru pace trainică pentru democraţie populară“, revista „Lupta de clasă“, oaspeţilor CC al PMR, preşedinţilor comitetelor executive ale consiliilor populare etc., unităţile sanitare unde aceştia puteau beneficia de îngrijiri (Spitalul Elias, Policlinica 10, Sanatoriul TBC Predeal, sanatoriile balneare Olăneşti şi Slănic Moldova), precum şi categoriile celor care aveau dreptul la reduceri de tarife şi preţuri la medicamente etc. Istoricul citat conchide că aceste adevărate privilegii erau de neatins „românului obişnuit“, cetăţeanului simplu, şi că – în loc de modernizarea promisă, „s-a realizat o societate închisă bazată pe privilegii oferite nu de proprietate, ci de deţinerea unor anumite funcţii în stat şi, mai ales, în partid, o societate cu destul de pronunţate trăsături de feudalism timpuriu“.
   E de mirare că Gh. Gheorghiu-Dej aprobase în 1950 şi 1954 această echipă medicală. Era cu siguranţă la curent cu neîncrederea pe care o căpătase Stalin în medicii evrei de la Kremlin şi suspiciunea legată de intenţia acestora de a-l asasina. Pe 13 ianuarie 1953, TASS şi ziarul „Pravda“ anunţau descoperirea unei conspiraţii – complotul halatelor albe, evrei aflaţi, desigur, în slujba unor puteri străine. Medici cu nume sonore – nu numai pe plan intern, dar şi extern – au fost arestaţi, interogaţi, şi – sub tortură – nevoiţi a-şi recunoaşte vini pe care nu le aveau. S-a declanşat o furibundă campanie antisemită şi au avut loc epurări din funcţii pe criterii etnice. În aproape toate ţările vasale Moscovei, vor avea loc acţiuni similare. Or, în aceste condiţiuni, careul de medici ai lui Dej – toţi evrei, ilegalişti, activişti ai Partidului, dar moralmente îndatoraţi acestuia pentru titluri didactice universitare, funcţii şi avantaje materiale acordate, i s-au părut liderului comunist demni de încredere iar echipa a fost păstrată în continuare. Desigur, în 1965, odată cu venirea la putere a lui N. Ceauşescu, modalitatea de acordare a asistenţei medicale a nomenclaturii va suferi modificări, subiect de abordat într-un articol viitor.

Notă autor:

1. Buletinul este reprodus după cel publicat în „România liberă“, de sâmbătă, 20 martie 1965, reluat pe internet pe diferite site-uri. În „Scânteia“ din aceeaşi zi apărea deja Hotărârea CC al PMR pentru organizarea funeraliilor. (Sublinierile din întregul articol îmi aparţin).

2. Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu, despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu,
Ed. Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1977, p. 179.

3. C. T. Nicolau (1897–1973) – hematolog, cel dintâi profesor de Hematologie din învăţământul medical românesc, director al Centrului de Hematologie şi Transfuzie din Capitală, membru corespondent al Academiei Române.

4. Eugen Denize, Nomenclatura comunistă şi sistemul sanitar din România, rev. Memoria, nr. 1/2005.

5. Michael Nicholas Blaga, Ana Pauker, «un boa constrictor care tocmai fusese hrănit», www.historia.ro

6. Arhivele Naţionale Colegiul Central de Partid Dosar 1490 litera B.

7. Indicele alfabetic al medicilor evrei înscrişi în Asociatia Ilfov, Editat de Colegiul Medicilor Bucureşti,1943 (Biblioteca de Istoria Medicinii, Buc., inv. 9938, poz. 64).

8. „Scânteia“ nr. 6278/5 iunie 1964, p. 3.

9. Arhivele Naţionale ale Statului, Fond CC al PCR, Secţia Cadre (B/621).

10. Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Contribuţia evreilor din Româniala cultură şi civilizaţie, Gheorghe Brătescu, cap.10, Medicină, p. 236–289.

11. Fişa de evidenţă realizată de Laboratorul de Istoria Medicinii Bucureşti.

12. Iudith Kahana-Moscu, Un medic militant revoluţionar în Transilvania interbelică (Notaţii biografice despre doctorul E. Kahana), în „Momente din Trecutul Medicinii“, sub red. dr. G. Brătescu, Ed. Medicală, Bucureşti, 1983.

13. www.romaniandeathcremation.blogspot.com

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe