Oficiosul
Partidului Muncitoresc Român, „Scânteia“, de vineri, 19 martie 1965, (nr.
6.563), anunţa pe prima din cele patru pagini ale sale deschiderea lucrărilor
primei sesiuni a celei de-a cincea legislaturi a Marii Adunări Naţionale;
relata într-un reportaj protocolar despre ordinea de zi a lucrărilor şi despre
participarea câtorva invitaţi străini şi publica, într-un chenar, scrisoarea
tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej, prim-secretar al PMR, adresată deputaţilor. La
propunerea deputatului Nicolae Ceauşescu, tovarăşul Dej era reales preşedinte
al Consiliului de Stat. Ştefan Voitec, preşedintele MAN, anunţa însă că, din
motive de sănătate, tov. Dej, deputat de Bucureşti, nu va putea fi prezent la
sesiune, iar scrisoarea citită în plen, subliniată de aplauze, cuprindea mulţumirile
acestuia pentru realegere şi pentru încrederea acordată, precum şi angajamentul
său de a continua şi duce la capăt sarcinile ce-i reveneau. Nu va putea să-şi îndeplinească
promisiunile, deoarece, în după-amiaza aceleiaşi zile, primul dictator al
României comuniste înceta din viaţă la domicilul său din bd. Aviatorilor. În
pofida a ceea ce s-a afirmat la un moment dat (surpriza rapidităţii deznodământului
fatal), tovarăşii din linia întâi a conducerii partidului au luat în calcul
iminentul sfârşit, ba chiar într-o şedinţă cu uşile închise la Comitetul
Central al Partidului, cu o zi înainte (18 martie), s-a discutat, pentru prima
oară, problema succesiunii lui Dej. El însuşi era conştient de acest final şi –
aidoma unora dintre liderii comunişti care au murit în „patul lor“ – ar fi
indicat numele persoanei ce urma să-l înlocuiască (Gh. Apostol). Că moştenirea
a revenit altcuiva – nimic neobişnuit în funcţionarea partidelor de sorginte
bolşevică. La 20 martie, s-a dat publicităţii Buletinul medical oficial: „În a doua jumătate a lunii ianuarie 1965,
tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a prezentat semnele unei afecţiuni pulmonare,
cu tuse şi expectoraţii reduse sero-muco-sanghinolente. Examenul sputei nu a arătat
nimic deosebit. La examenul radiologic s-a constatat un proces infiltrativ la
nivelul hilului pulmonar drept. Controlul radiologic din prima decadă a lunii
februarie a arătat persistenţa imaginei de infiltraţii a hilului pulmonar
drept. Examenele radiologice de control efectuate în a doua decadă a lunii
februarie au arătat prezenţa unei formaţiuni
de aspect tumoral la nivelul hilului pulmonar drept. Tot în această decadă
se observă clinic o mărire rapidă a ficatului, însoţită de subicter. Examenele clinice şi de laborator au evidenţiat prezenţa
de formaţiuni tumorale hepatice. La
2 martie 1965, examenele microscopice
ale sputei au arătat prezenţa de celule neoplazice. Pe baza datelor clinice
şi de laborator s-a stabilit diagnosticul
de neoplasm pulmonar şi hepatic. Având în vedere gravitatea bolii
diagnosticate, a fost invitat în ţară un grup de specialişti reputaţi din străinătate,
hepatologi, pneumologi şi oncologi, care au confirmat diagnosticul. În cursul
bolii s-a aplicat tratamentul corespunzător evoluţiei acesteia. Datorită
caracterului agresiv şi de diseminare a neoplaziei, boala a continuat să
progreseze determinând o evoluţie gravă şi rapidă cu instalarea unui icter
intens şi a unei insuficienţe
hepato-renale. În ziua de 19 martie, după ora 16, starea bolnavului s-a înrăutăţit
brusc; cu toate îngrijirile date, bolnavul a intrat în comă şi a încetat din
viaţă la ora 17.43“1.
În
legătură cu dispariţia conducătorului partidului şi al statului au circulat
zvonuri, precum: iradiere criminală cu prilejul ultimei sale vizite la Moscova
sau în capitala Poloniei – sesiunea din iarna anului 1965 a Tratatului de la
Varşovia („pedeapsă“, pentru politica de „disidenţă“ faţă de Kremlin); o
tumoare malignă cu punct de plecare vezical, depistată tardiv şi „mal-tratată“
de către medicii care l-ar fi operat, metastazată în ficat (ipoteză negată
vehement de urologi: fuseseră doar polipi benigni vezicali); cancer pulmonar
(pe fondul sechelelor unei tuberculoze de care ar fi suferit încă de la 13 ani,
îngrijit pentru acestea, inclusiv în URSS, imediat după 1944); efectele nocive
ale uraniului încorporat într-o rocă decorativă primită în dar (de la Miron
Constantinescu) şi aflată mult timp pe biroul său etc. Vârfuri ale partidului şi
statului (Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, în discuţii solicitate de
ambasadori sau de alţi oficiali), Paul Niculescu-Mizil ori Paul Sfetcu, şeful
de cabinet („13 ani în anticamera lui Dej“, Ed. Curtea Veche, ediţii repetate),
au respins posibilitatea unui atentat pus la cale de Moscova lui Brejnev, spre
deosebire de Ion Mihai Pacepa, fost general în Direcţia de Informaţii Externe a
Securităţii şi Dumitru Popescu („Dumnezeu“), secretar cu propaganda al
Comitetului Central, care acreditează „teoria iradierii“ – realizate cu un aparat
confecţionat de KGB şi instalat în biroul lui Dej. Lavinia Betea, autoarea unui
cărţi-interviu de dată relativ recentă cu Al. Bârlădeanu, despre Dej, Ceauşescu
şi Iliescu, consemnează opinia interlocutorului său că „Vulpea din Carpaţi“ a
decedat de un cancer hepatic şi pulmonar,
semnele clinice devenind manifeste în ianuarie 1965, la Varşovia. Abia la 2
martie, i s-a diagnosticat cancerul (cf. Voinea Marinescu). În aceeaşi carte de
convorbiri, Al. Bârlădeanu relatează că N. Ceauşescu pomenea despre o echipă de
medici francezi care l-au examinat pe Dej în ianuarie-februarie 1965, au
constatat cancerul şi au fixat un prognostic vital infaust la cel mult şase
luni. Şi, tot viitor-promovatul succesor mai cerea „să nu se ducă nimeni la el,
să nu-l deranjeze. Iar noi, ca nişte copii necopţi la minte, acceptăm
propunerea, din disciplină de partid. (…) Ceauşescu era singurul care avea
dreptul să-l vadă“2. Îşi asumase această îndrituire în calitatea sa
de secretar cu probleme organizatorice, interzicându-i vizitele chiar fiicei
lui Dej (Lica), pe care o îndemna să plece împreună cu soţul său (Marin Rădoi),
într-o excursie în ţări scandinave.
Dar
cu totul alte aspecte constituie subiectul rândurilor care urmează, pe lângă
faptul că elucidarea controverselor legate de această moarte nu ne stă în putinţă,
câtă vreme o serie de surse documentare lipsesc sau nu au fost desecretizate.
Buletinul
medical conducând la diagnosticul de neoplasm pulmonar şi hepatic era semnat de
prof. dr. Voinea Marinescu, în calitatea sa de ministru al sănătăţii şi
prevederilor sociale (1954–1966), şi contrasemnat de: acad. N. Gh. Lupu, prof.
dr. Tiberiu Spîrchez, prof. dr. C. Nicolau3, prof. dr. Ioan
Bruckner, prof. dr. C. Anastasatu, prof. dr. Octav Costăchel, conf. dr. Leon Bercu (s.n.) şi dr. Al.
Dumitriu. Dintre numele semnatarilor, personalităţi medicale ale timpului, unul
singur – cel evidenţiat cu aldine – era cvasinecunoscut opiniei publice, îndreptăţind
întrebări privind justificarea prezenţei sale în acest colectiv. Leon Bercu
(1907–1977) era internist, numit
conferenţiar universitar, dar de notorietate erau profesorii Lupu şi Bruckner.
Or, în colectivul de medici care l-au îngrijit pe Dej şi au semnat cel din urmă
act medical, fiecare aspect morbid, care putea intra în discuţie, era, în
general, „reprezentat“ de un singur
specialist. Conferenţiarul L. Bercu avusese un alt rol. Încredinţat de
partid.
Regretatul
istoric Eugen Denize a fost primul dintre cercetătorii care au studiat
modalitatea de acordare a asistenţei sanitare hotărâtă la un moment dat de
puterea comunistă pentru membrii nomenclaturii – cu totul alta decât cea de
care „beneficia“ restul populaţiei. Cercetând documente microfilmate din
Arhivele Militare, acesta a publicat în revista „Memoria“4 studiul
intitulat „Nomenclatura comunistă şi sistemul sanitar din România“, bazat pe
două referate, cu subiectul cel mai sus-menţionat, dezbătute în şedinţele
Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român în 24
februarie 1950 şi 26 aprilie 1954. Se avea în vedere aspectul
curativ, dar şi preventiv al asistenţei. Dar, mai ales, cel al componenţei colectivului de medici, persoane
care urmau a fi „verificate“ de Direcţia Cadre a Comitetului Central al
Partidului. Fiecare dintre medicii „selecţionaţi“ purta răspunderea unui anumit
grup de lideri comunişti. Se preciza: „Pentru ca această misiune să fie dusă în
cele mai bune condiţiuni, este necesar să se creeze condiţiile obiective atât
din punct de vedere medical, cât şi din punct de vedere al securităţii“4.
Medicii aleşi aveau acces liber în casa liderului; orice îmbolnăvire trebuia
anunţată imediat serviciului medical al CC sau direct medicului responsabil cu îngrijirea
conducătorului respectiv; orice consult apreciat ca necesar cu un alt
specialist, nu putea avea loc decât în prezenţa medicului „casei“; se impunea
ca medicamentele să fie procurate exclusiv
prin serviciul medical al CC sau prin farmacia Spitalului Elias („în nici un
caz de la farmaciile din oraş“ – de altfel, cele mai multe dintre acestea nici
nu se găseau în circuitul „deschis“). Membrii CC erau invitaţi să facă un
control periodic al sănătăţii odată la şase luni (examen extins şi la familia acestora, precum şi la personalul de
serviciu), fireşte, toată această activitate desfăşurată necondiţionat în
prezenţa medicului „verificat“. Şi în secret. Doctorul Leon Bercu fusese unul dintre medicii de încredere, medic
personal al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi – constatăm – rămăsese astfel şi în
1965, deşi numirea sa în această răspundere fusese hotărâtă cu peste un deceniu
în urmă. Ceilalţi trei, care „răspundeau
cu capul pentru sănătatea conducătorilor de partid“4 se numeau: Kaffé, Kahana şi Brill.
Pentru economie de spaţiu am realizat un tabel cu repartizarea celor mai de
seamă conducători ai partidului din acel moment pe fiecare medic ales. Eug.
Denize se îndoieşte că Bercu, Kaffé, Kahana şi Brill erau aşii medicinii din
România acelui moment, „dar, în orice
caz erau printre cei mai fideli partidului, printre cei mai siguri din punct de
vedere politic şi, probabil, şi foarte buni profesionişti“. În acelaşi
articol, istoricul evidenţiază faptul că liderii comunişti români puteau apela
– cu aprobarea Secretariatului şi a Biroului Politic – la consulturi şi îngrijire
medicală peste hotare (de exemplu, în URSS sau în Cehoslovacia). Emit ipoteza –
dată fiind etnia doctorilor şi faptul că toţi fuseseră membri de partid din
ilegalitate – că de recomandarea lor nu era străină Ana Pauker (Hannah
Rabinsohn) deşi, de prin 1952–1953, tovarăşa Ana, prima femeie din lume
ministru de externe, cu grad de general în Armata Roşie, fusese cuprinsă în
valul de epurări iniţiat de Gh. Gheorghiu-Dej (după model sovietic), fiind
acuzată de „activităţi antipartinice“, „antistatale“, „deviere de drepta“, legături
cu agenţii străini şi, desigur, cu sionişti. În 1950 însă, era încă membră a
Biroului Politic şi viceprim-ministru, deci ar fi putut să aibă un punct de
vedere în alegerea medicilor repectivi. În 1952, a fost înlăturată din toate
funcţiile, împreună cu Vasile Luca (ministru de finanţe) şi Teohari Georgescu
(ministru de interne), iar pe la mijlocul anului 1953 a fost arestată şi exclusă
din Partidul Muncitoresc Român. A decedat de cancer mamar în 1960, la cinci ani
distanţă faţă de Gh. Gheorghiu-Dej, care se pregătea să o lichideze. Ar fi fost
salvată de la o moarte violentă (precum cea de care au avut parte Pătrăşcanu şi
Foriş) în urma intervenţiei personale a lui Molotov.5
Până
în decembrie 1979, la Comemorări şi
Decese, rubrică pentru care era citită îndeosebi „România liberă“ în acea
vreme, sora doctorului Leon Bercu –
conferenţiar şi medic emerit – reamintea celor care l-au cunoscut şi apreciat
scurgerea unui anumit timp de la decesul survenit la 21 noiembrie 1977. Medicul
se născuse în 1907 şi absolvise Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1934,
cu teza de doctor în medicină şi chirurgie „Contribuţii la studiul arthropatiei
tabetice vertebrale (rachisul lui Charcot)“; în 1948, era medic primar interne
la „Spitalul de boli sociale“. În mai 1944, fusese obligat să efectueze muncă
obştească – în baza unui Decret-lege emis în decembrie 1940 (nr. 3.984), care
stabilea statutul militar al evreilor, măsură discriminatorie de marginalizare
social-politică pe considerente etnice. Medicii (ca şi alte persoane cu profesii
liberale: farmacişti, ingineri, arhitecţi) lucrau în interesul armatei, dar cu
statut de „rechiziţionaţi“. Cei care înainte fuseseră ofiţeri, în locul însemnelor
de grad, trebuiau să poarte pe epoleţi „steaua în şase colţuri a lui David“.
Evreii care nu se supuneau acestor măsuri riscau, în situaţiile apreciate ca
fiind cele mai grave, trimiterea în Transnistria, „gândită“ de Ion Antonescu ca
teritoriu de purificare etnică a României! După 23 august 1944, Leon Bercu este
încadrat la Spitalul Elias. I-am descoperit numele în lista anexată Decretului
pentru naţionalizarea unor imobile (92/19 apr. 1950) – trei apartamente în
Bucureşti, pe străzile Cuibâşev şi Generalisimul Stalin. În 1952, primeşte
Ordinul Muncii. La verificările şi epurările din 1953, este „găsit“ că are legături
cu rudele (socrii, cumnaţi) care plecaseră în Israel şi – mai grav – că până în
1950 a primit „pachete“ de la acestea. Soţia (Lisa) – medic ginecolog la
Centrul de sănătate „Maşina de Pâine“, apoi, către sfârşitul deceniului şase,
la Spitalul Filantropia – medic primar şi asistent universitar – era cea care-i
stricase dosarul, deşi era şi ea membru al partidului! Tovarăşul Leon Bercu n-a
avut încotro: „şi-a recunoscut autocritic lipsa de principialitate faţă de
rudele plecate din ţară, luându-şi angajamentul că va întrerupe orice legătură
cu aceştia…“6 Vl. Tismăneanu relatează, într-o notă la cartea sa
„Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc“, apărută
la Polirom în 2005, că Lica Gheorghiu-Rădoi a promis că nu-l va ierta niciodată
pe doctorul Bercu pentru că, la ordinul lui Ceauşescu, Bodnăraş, Maurer, nu a
informat-o despre gravitatea bolii tatălui ei. Ceauşescu şi Maurer s-ar fi
temut că Lica ar fi putut interveni în favoarea lui Apostol ca succesor (ştiind
că fiica acestuia – Geta – îi era bună prietenă, spre deosebire de relaţiile
sale cu Lenuţa Ceauşescu, mai degrabă reci). În anul dispariţiei sale, medicul
– care, oricât de bun profesional ar fi fost, a dobândit recunoaştere şi putere
prin activitatea politică şi prin apropierea de vârfurile partidului – a fost
decorat cu „Meritul Sanitar“. A fost înhumat la Cimitirul Evreiesc
„Filantropia“, după cum îşi aminteşte Vl. Tismăneanu în recent apăruta carte de
dialoguri cu Cr. Pătrăşconiu, „Cartea Preşedinţilor“ (Humanitas, 2013), care îl
descrie ca „un om de mare fineţe, un meloman cu gusturi excepţionale, cu o
colecţie minunată de discuri şi cu multe, foarte multe cărţi. (…) Avea un
irezistibil simţ al umorului pe care se pare că Dej îl aprecia“.
BăcăuanulAlfred Brill (n. 17 febr. 1907)
figurează în „Indicele alfabetic al medicilor evrei înscrişi în Asociaţia
Ilfov“7 printre alţi posesori ai acestui nume, probabil nu foarte
rar. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti în 1930 (cu o teză despre
„Formele de debut ale tuberculozei pulmonare“), extern şi intern prin concurs
al spitalelor Eforiei, secundar în instituţiile sanitare ale comunităţii
(„Iubirea de oameni“) era deja în 1947 medic primar şi director al Sanatoriului
Zerlendi. Nu fusese pe front, ci – concentrat la munca de folos obştesc
obligatoriu – a lucrat ca medic în martie–aprilie 1942 la un lagăr de
prizonieri în Slobozia. Desigur, avea rude „afară“, dar pe care nu le văzuse
din 1930. A efectuat călătorii de studii în străinătate (Paris, 1937; Oslo şi
Stockholm, 1938; Praga şi Varşovia – la congrese medicale, în 1949 şi 1951). Între
1951 şi 1954, a fost medic-director al „Spitalului unificat TBC Filaret“, până în
martie 1954, când a fost eliberat din funcţie, la cerere. Apoi, avea să fie numit conferenţiar la Institutul de
Ftiziologie. Ferparul admis spre publicare în „Scânteia“8 – ceea ce
semnifică, fie şi postum, trecerea la cele veşnice a unui personaj important (8
iunie 1964) – e semnat „Un grup de tovarăşi“, iar textul, destul de amplu, are
o valoarea documentară care nu e de neglijat: „Încă de pe băncile facultăţii, [A.
Brill] ia legătura cu mişcarea muncitorească, activând în diferite organizaţii
de masă conduse de partid. După eliberarea patriei, în anul 1944, este primit în
rândurile Partidului Comunist Român, încredinţându-i-se o serie de funcţii în
instituţiile spitaliceşti, pe care le-a îndeplinit cu devotament. Pentru
activitatea sa ştiinţifică, cât şi pentru munca obştească desfăşurată, dr.
Brill a fost distins cu titlul de „Laureat al Premiului de Stat“ [pentru
activitatea ştiinţifică în domeniul TBC] şi cu ordine şi medalii ale Republicii
Populare Romîne“. A urmat studii politice la Universitatea de Partid de pe lângă
organizaţia PCR din Bucureşti. Legăturile sale cu partidul, înainte de 23
august, puteau fi atestate de tovarăşii: Barbu Zaharescu, P. Constantinescu-Iaşi,
Petre Grozdea – după cum menţionează tov. Brill în autobiografia sa, la întrebarea
„Cine poate da referinţe despre dv. din diferite perioade ale vieţii“. Tot
acolo, proaspăt numitul conferenţiar aminteşte de lecţiile predate studenţilor
(în special celor de la Facultatea de Higienă)
şi de cursul scos la Gestättner, bază a unui viitor „Manual de Ftiziologie“.
(Acest manual să fi îndreptăţit acordarea Premiului de Stat?) În cele din urmă,
a fost transferat conferenţiar la nou înfiinţata Facultate pentru specializarea
şi perfecţionarea medicilor9.
Iatroistoricul
G. Brătescu consacră medicilor evrei un amplu capitol într-o lucrare, apărută
la Ed. Hasefer (2004). Descrie contribuţia acestora la progresul medicinii
româneşti, colaborarea cu somităţile cunoscute ale domeniului, unii dintre aceştia
fiind ei înşişi cercetători de valoare, cadre didactice universitare (fără să
fi fost neapărat ilegalişti ai Partidului Comunist). G. Brătescu citează, de
asemenea, numele unor medici evrei eroi, decedaţi în anii Războiului pentru Întregire.
De asemenea, arată deteriorarea dramatică a statutului studenţilor, medicilor şi
farmaciştilor evrei, urmare a legilor rasiale.10
DoctorulLeon Caffé (1896–1973) este cea de-a
treia figură a careului de medici menit să vegheze la sănătatea înalţilor
demnitari ai partidului. Şi acesta este înscris în Indicele medicilor evrei din
1943 (poz. 116). Nu am găsit în documentele cercetate un alt medic cu numele
amintit, al cărui patronim să înceapă cu litera „K“. Absolvent al Facultăţii de
Medicină din Bucureşti (1923), cu teza „Contribuţiuni la studiul comei
malarice“, lucra ca medic la Spitalul Bucur, pe atunci al Asigurărilor Sociale.
Este semnalat şi în Anuarul Medicilor din 1948, editat de Ministerul Sănătăţii,
Direcţia Evidenţei şi Documentării Statistice (cu aceleaşi sumare date
biografice şi indicarea locului unde îşi desfăşura activitatea în acel an). În Cuvânt înainte la impozanta lucrare (700
pagini, s.n.) se afirmă: „De la Anuarul
rasist din 1941 nu am avut nimic, nici un fel de date care să ne ajute în
problema cunoaşterii medicilor. Anuarul actual oglindeşte politica democratică
dusă de Guvernul Groza. El este întocmit pe baze statistice, pe principii
democratice, fără deosebire de rasă sau sex. Anuarul actual ne dă o situaţie
exactă a medicilor noştri ca număr şi specialitate, însoţită de o analiză
critică a situaţiei cadrelor medicale pe care le moştenim şi trasează sarcinile
ce trebuiesc îndeplinite pentru a face cotitura necesară în această problemă“. Semnează
prof. dr. Vasile D. Mârza, ministrul sănătăţii. Problema cadrelor medicale –
sub forma unui studiu – e prezentată de dr. Octav Costăchel, pe atunci,
secretar general în Ministerul Sănătăţii, iar dr. Petre Mureşan, directorul
Evidenţei şi Documentării Statistice, face „consideraţiuni sumare“ asupra
recensământului medicilor din 25 iunie 1948: „Majoritatea covârşitoare a acestor specialişti activează bine înţeles (sic) la Bucureşti şi în celelalte centre urbane,
în mediul rural neactivând decât medici nespecializaţi. Aceasta ne arată că
burghezia s’a îngrijit de medici specialişti numai pentru ea înşişi (sic), lăsând muncitorilor doar câţiva medici,
bineînţeles din cei mai slab pregătiţi. Pe de altă parte reiese concepţia şi
tendinţa burgheză în medicină de a forma specialişti numai în domeniul
medicinei interne şi chirurgiei, neglijând cu totul ramura igienei,
puericulturei, pediatriei etc.“, scrie revoltat de această situaţie de
tristă amintire, dr. Mureşan. Deplânsa penurie de medici vine cumva în
contradicţie cu ceea ce în sistem se întâmpla în 1948: „comprimarea“ unui număr
însemnat de cadre medicale. Desigur, acestea erau „elemente burgheze“ care
trebuiau să plătească cu locul de muncă şi mijlocul de trai inechităţile
regimului înlăturat de la putere, fără să aibă vreo vină personală. Nu mult mai
târziu au fost naţionalizate farmaciile şi închise cabinetele medicale
particulare, astfel încât „comprimaţii“ nu mai aveau nicio sursă de venit. (Mă întreb:
cine se scandalizează astăzi, când numeroase localităţi din ţară, îndeosebi din
mediul rural, nu au medici, iar raportul între specialişti este denaturat prin
masivele emigrări ale personalului medical?) Precum Bercu şi Brill, Leon Caffé
a fost făcut conferenţiar. Danielopolu menţionează, în audienţa pe care i-o
acordase la un moment dat dr. P. Groza, un medic având acest nume, colaborator
al său, împreună cu care a îngrijit-o la Bucureşti pe soţia academicianului
sovietic Bâkov.
Despre
doctorul Kahana, informaţiile de care am dispus sunt puţin numeroase şi pretează
la confuzii. Eug. Denize nu citează niciun prenume. Înclin să cred că este
vorba de Ernest Kahana (n. 1890), cu
studii începute la Facultatea de Medicină din Cluj şi terminate la Viena
(1913). Înainte de a primi diploma, va lucra ca medic secundar la Clinica de
Psihiatrie din Gyula (Ungaria). Atestatul de liberă practică îl obţine 1941. Va
profesa la Clinica de Neurologie şi Psihiatrie a profesorului Károly Lechner [membru
al Academiei Ungare de Ştiinţe] şi asistent suplinitor al lui László Benedek.
Ministerul Maghiar al Apărării îl încadrează o vreme medic militar, apoi, din
1918 şi până în 1923, funcţionează la circumscripţia Ditrău. Trecutul comunist îl recomandă încă de
pe-acum în postul ce-l va ocupa către sfârşitul vieţii, anume acela de a veghea
la sănătatea fruntaşilor comunişti. Se iniţiază în doctrina
marxist-leninistă (sub influenţa fratelui său, Mozes Kahana, refugiat politic în
urma înfrângerii Comunei din Ungaria [probabil, a mişcărilor bolşevice iniţiate
de Béla Kun (Béla Cohen)]. În 1928,
devine membru al Partidului Comunist din România. A avut preocupări în
domeniul psihanalizei adleriene şi „a criticat de pe poziţii marxiste tezele
fundamentale ale freudismului“11, având scrieri în acest sens.
Peregrinează prin ţară pe la diferite unităţi sanitare, ajunge la Braşov, unde înfiinţează
un cerc de „psihologie individuală în care a ţinut şedinţe ştiinţifice în
germană, aceasta fiind limba maternă a majorităţii participanţilor“12.
Urmează stagii de perfecţionare în cardiologie şi în tratamentul tuberculozei
prin pneumotorax, la Viena. Scrie în ziare şi reviste maghiare „progresiste“ şi
în publicaţii medicale, mai ales de limbă maghiară. Lucrarea „A szociál-demokrácia
és a diálektica“ (Social-democraţia şi
dialectica), tradusă şi în româneşte, îl pun în conflict cu autorităţile
braşovene, care-i intentează un proces politic (1932) şi îl condamnă la şase
luni de detenţie. În urma recursului făcut de avocatul său – nimeni altul decât
Ion Gheorghe Maurer – va fi achitat. După o tentativă nereuşită în 1941 de a se
refugia în URSS, vine în Bucureşti, unde „a stat ascuns până ce fratele său,
Bernath, a reuşit, plătind «bani buni», să facă să dispară dosarele de la Siguranţa
din Braşov şi Bucureşti, privind activitatea lui politică“12. (Iată
că şi atunci, dispariţiile dosarelor compromiţătoare nu era treabă imposibilă!
– n.n.) După 23 august 1944, îşi lichidează cabinetul particular şi se angajează la Spitalul MAI, unde a fost
numit, în 1948, medic primar la Secţia medicală, apoi director al instituţiei.
Va face parte din colectivul de medici care se va îngriji de sănătatea conducătorilor
de partid şi de stat. La insistenţele sale, în 1954, va fi transferat la
Spitalul Elias, ca medic primar boli interne, unde va lucra până în 1972, când,
la 82 de ani, s-a pensionat. Încetează din viaţă în 1982.11 Dacă
n-ar fi fost notaţiile biografice despre tatăl său ale Iudithei Kahana-Moscu,
ar fi existat riscul unei confuzii cu dr. Moise Kahana, şi el medic şef în
cadrul Ministerului Afacerilor Interne, activist
comunist din ilegalitate (1935). Mai ales că, în absenţa altor surse de
informaţii, găsisem pe site-ul Asociaţiei Cremaţioniste „Amurg“ la poz. 1.504,
că medicul Moise (Moses) Kahana a decedat în 1974 şi că a fost militant
comunist, ilegalist, medic legist (?!) la MAI şi la penitenciarul Jilava. Ar fi
asistat la executarea lui L. Patrăşcanu13.
În şedinţa
Secretariatului CC al PMR din 26 aprilie 1954, s-au adoptat reglementări
privind drepturile, în privinţa asistenţei medicale, şi a altor categorii de
persoane din aparatul Comitetului Central, secretarilor judeţeni ai Partidului,
miniştrilor şi locţiitorilor acestora, redactorilor şefi ai ziarelor centrale
„Scânteia“, „Pentru pace trainică pentru democraţie populară“, revista „Lupta
de clasă“, oaspeţilor CC al PMR, preşedinţilor comitetelor executive ale
consiliilor populare etc., unităţile sanitare unde aceştia puteau beneficia de îngrijiri
(Spitalul Elias, Policlinica 10, Sanatoriul TBC Predeal, sanatoriile balneare
Olăneşti şi Slănic Moldova), precum şi categoriile celor care aveau dreptul la
reduceri de tarife şi preţuri la medicamente etc. Istoricul citat conchide că
aceste adevărate privilegii erau de neatins „românului obişnuit“, cetăţeanului
simplu, şi că – în loc de modernizarea promisă, „s-a realizat o societate închisă
bazată pe privilegii oferite nu de proprietate, ci de deţinerea unor anumite
funcţii în stat şi, mai ales, în partid, o societate cu destul de pronunţate trăsături
de feudalism timpuriu“.
E de
mirare că Gh. Gheorghiu-Dej aprobase în 1950 şi 1954 această echipă medicală.
Era cu siguranţă la curent cu neîncrederea pe care o căpătase Stalin în medicii
evrei de la Kremlin şi suspiciunea legată de intenţia acestora de a-l asasina.
Pe 13 ianuarie 1953, TASS şi ziarul „Pravda“ anunţau descoperirea unei conspiraţii
– complotul halatelor albe, evrei
aflaţi, desigur, în slujba unor puteri străine. Medici cu nume sonore – nu
numai pe plan intern, dar şi extern – au fost arestaţi, interogaţi, şi – sub
tortură – nevoiţi a-şi recunoaşte vini pe care nu le aveau. S-a declanşat o
furibundă campanie antisemită şi au avut loc epurări din funcţii pe criterii
etnice. În aproape toate ţările vasale Moscovei, vor avea loc acţiuni similare.
Or, în aceste condiţiuni, careul de medici ai lui Dej – toţi evrei, ilegalişti,
activişti ai Partidului, dar moralmente îndatoraţi acestuia pentru titluri
didactice universitare, funcţii şi avantaje materiale acordate, i s-au părut
liderului comunist demni de încredere iar echipa a fost păstrată în continuare.
Desigur, în 1965, odată cu venirea la putere a lui N. Ceauşescu, modalitatea de
acordare a asistenţei medicale a nomenclaturii va suferi modificări, subiect de
abordat într-un articol viitor.