Mulți francezi nepregătiți și dezorientați de evenimentele care
au urmat după vara anului 1914 au numit prima conflagrație mondială: „une drôle
de guerre“, ceea ce în traducere ar însemna, aproximativ: un război ciudat, un
război stupid, un război ridicol. Așa ar fi fost, dacă în cei patru ani de
violențe n-ar fi murit atâția oameni, nu ar fi apărut atâtea suferințe și nu
s-ar fi produs atâtea distrugeri. Două situații care au precedat cu două
decenii ostilitățile au zguduit convingerile francezilor: procesul Dreyfus
care a scindat națiunea în două tabere – una care aproba verdictul ce condamna
un ofițer francez pentru trădare și alta care-l considera nevinovat,
discreditând armata, acuzând-o de felonie. În dezbaterile care au tulburat
ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, atât Franța, cât și alte țări
civilizate, intelectuali francezi de prestigiu, printre care scriitori ca Émile
Zola, prin articolul său fulminant „J’accuse!“ și Anatole France, prin
semnătura pe care a pus-o pe „Protestul intelectualilor“, au creat un curent
antimilitarist care a estompat patriotismul supraviețuitor al erei napoleoniene.
Al doilea factor care a infuențat opinia publică a fost concepția pacifistă
promovată de mișcarea socialistă în ascensiune, care, sub conducerea
mărinimosului militant nemarxist, Jean Jaurés, asasinat cu câteva zile înainte
de izbucnirea războiului mondial, s-a opus partizanilor confruntărilor armate.
Este adevărat însă că, în zilele luptelor de la Marna, mulți socialiști au fost
contaminați de patriotismul general. Ca mărturie a stării de fapt de atunci stă
romanul lui Raymond Escholier intitulat: Le sel de la terre(Sarea pământului), având ca motto un verset din Evanghelia după Matei.
Este jurnalul imaginar al unui combatant, intelectualul voluntar Bussières,
căzut în luptele de la Verdun. Este de fapt un roman militar, în care
dialogurile sunt frânturi de conversații cazone purtate în jargon soldățesc.
Într-o lume a bărbaților din tranșee nu este loc pentru niciun personaj
feminin. Dar interesul pe care-l stârnește romanul este în legătură cu
descrierile unei lumi de iad, redate în fraze lapidare, eliptice, din care
lipsește adesea predicatul. Imaginile sunt înfățișate ca și cum cititorul ar
urmări un film cu întâmplări în timp actual. Iată unul din decorurile dantești:
„Șoseaua. Ieșind în anumite locuri din oceanul de noroi în care se cufundă,
unul câte unul, trei sute de oameni, un fel de imensă coloană vertebrală osoasă
ale cărei apofize zgârie 
încrețiturile coloanei sfâșiind marșul (…). Tenebrele
sunt pline de monștri. Printre ramuri rătăcesc luminițe – lanternele
comandanților de secțiuni (…). Flăcări sângeroase, chemări atroce (…).
Împușcăturile se înmulțesc și se înfurie. Bătălia urlă din toate gâtlejurile de
oțel“.
Personajul principal, soldatul Bussières, era, înainte de
război, un socialist internaționalist pacifist care însă și-a descoperit, ca mulți
alți francezi, în luptele de la Marna, Somme și Verdun, un patriotism la care
nu se gândea până atunci. În tranșee însă, acest patriotism s-a erodat, la el
ca și la ceilalți camarazi, înlocuit fiind de revolta împotriva celor care îi
supuneau la asemenea suferințe. Pe lângă ura față de nemți, ei simțeau mânie
împotriva propriilor comandanți care nu erau în stare să-i cruțe de foame,
frig, murdărie, înnoptări sub cerul liber pe pământul gol, care circulau în
automobile și uniforme curate prin fața amărâtei trupe de bărboși în zdrențe și
care se ascundeau în birouri având ca arme doar hârtiile. Tocmai inechitățile
în armată făceau ca războiul să li se pară soldaților francezi unul „ciudat“.
În pofida documentatei sale cărți despre premisele Primului Război
Mondial, „Trufașa citadelă“, Barbara Tuchman arată că cei patru ani cât a durat
au fost, așa cum scria Graham Walles, anii celui mai intens și eroic efort pe
care-l făcuse vreodată omenirea. Dar atunci când elanul s-a terminat,
așteptările și aspirațiile omenirii dinainte de 1914 au dispărut în neant,
inundate fiind de un val de dezamăgire totală. „Trufașa citadelă“ a societății
antebelice, care apărase grandoarea și pasiunea, bogăția și frumusețea și care
avea totuși hrube întunecate de sărăcie, s-a prăbușit antrenând sub dărâmături
încrederea în puterile individuale, cutezanța, speranța, eleganța,
sentimentalismul uneori fals, dar tolerând mai puțin mediocritatea. Indiferent
ce s-a câștigat de atunci încoace, lumea veche a pierdut totuși anumite părți pe
care le-a avut.
