L-am
întâlnit recent în Piața Unirii. Mergea atent, cu o plasă neagră în mână. A
fost surprins să mă revadă. Mă credea la București. Ne-am îmbrățișat și i-am
simțit obrazul moale, pufos peste obrazul meu. I-am simțit căldura. Dar și
tristețea și durerea. Își pierduse în ultimul an și ceva soția – sprijinul său
–, fratele și ginerele. Nici accidentele nu l-au ocolit. Dar povestea totul cu
o anume detașare, împăcat: „Richard, cărțile m-au salvat! Dacă nu le aveam,
acum eram mort”.
Literatura
i-a rămas. Cea scrisă de alții. Pentru că nu mai scrie acum. Citește cărți și
merge săptămânal să-și ridice de la chioșc cele două publicații preferate: Viața
medicală și România liberă. Colegii l-au uitat, foștii doctoranzi
nu-l mai caută, cei cărora le-a prefațat cărțile sau le-a recenzat lucrările
medicale sau literare i-au rătăcit numărul de telefon.
Îmi
amintesc că în urmă cu două decenii, într-o vară, student fiind, i-am citit cu
interes cele două volume ale lucrării „Medicul familiei. Terapie cognitivă”. În
anul 2003, când publicam o revistă de cultură în Tecuci, a fost printre primii
care au scris despre ea în revistele culturale ieșene. Iubea acel târg din
„Țara de Jos” a Moldovei, unde își făcuse studiile liceale și al cărui cetățean
de onoare este. Ne-a apropiat pasiunea comună pentru literatură și pentru
modelul de om și de scriitor – Grigore T. Popa. Lui Ion Hurjui, căci
despre el este vorba, i-am mărturisit intenția mea de a relua publicarea
revistei Însemnări ieșene. Mi-a încredințat, spre coordonare, Cenaclul
de literatură „V. Voiculescu” al UMF Iași și a prezentat, la Bârlad, în urmă cu
zece ani, prima carte pe care am publicat-o – „Eminescu la Însemnări ieșene”.
Îl
vizitam la clinică și, de fiecare dată, se preocupa să ajute câte un scriitor,
pe care-l interna și îl supraveghea, până ce decidea că e vremea să-l redea
Copoului. Nu puteam lega nici două fraze că ușa se deschidea și vedeam apărând
capete care-i solicitau diverse servicii. Toți l-au uitat acum. Poate-și mai
amintesc de el când îi zăresc numele pe cotorul vreunei cărți din bibliotecile
lor. Dar nu-i caută numărul de telefon să-i audă vocea. Nu intenționez să vă
întristez, nici să sune a mustrare aceste rânduri. E ca un fel de spovedanie a
mea. Publică. Prin care vreau să cer iertare celor pe care nu i-am mai sunat și
au plecat în altă lume, pe cei pe care nu-i sun pe cât mi-aș dori să o fac. Și,
în primul rând, aceste rânduri sunt un omagiu adus unui om în viață. Mi-ar
plăcea să ne amintim și să le mulțumim celor care ne-au format, de la care am
învățat, atunci cât sunt în viață, să scriem și să vorbim de ei antum și să nu
mai așteptăm un moment trist ca să începem să scriem despre ei la timpul
trecut.
