Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  EDUCAȚIE  »  Istoria Medicinei

Unirile românilor și nădejdea de mai bine

Viața Medicală
Prof. dr. Benone DUŢESCU vineri, 28 ianuarie 2022

Medicina modernă românească ocupă un loc important în spaţiul social generos creat de „Unirile noastre”.

În fiecare etapă a constituirii și consolidării statului modern românesc ea a cunoscut progrese semnificative.

Vizita unor profesori și docenți din București, 25-26 octombrie 1931, făcută colegilor de la Cluj. În mijloc, prof. dr. Iuliu Hațieganu,
Vizita unor profesori și docenți din București, 25-26 octombrie 1931, făcută colegilor de la Cluj. În mijloc, prof. dr. Iuliu Hațieganu, în dreapta sa, doctorii Marius Georgescu,
Skileru, Hăgănuţ, Valeriu Bologa, la stânga sa, dr. P. Tomescu, V. Frifu, I.Pavel, prof. Goia și I.T. Niculescu. În rândul al doilea: dr. Popescu – Buzău, Păunescu Podeanu, Dimulescu, Crăiniceanu, Pop. În rândul al treilea: Gavrilă, Axente Iancu, Veluda.

 

Medicii și instituţiile medico-sanitare s-au aflat de fiecare dată în ample acţiuni sociale, politice, profesionale de primă linie, fie că era vorba de promovarea literaturii medicale în limba română, de organizarea învăţământului medical și farmaceutic românesc pentru formarea personalului medical și farmaceutic, fie că și-au adus contribuţii la patrimoniul universal al știinţelor medico-biologice și farmaceutice.

1859 – Unirea Principatelor Române

Prin alegerea aceluiași domnitor, Alexandru Ioan Cuza, în Moldova (la 15 ianuarie 1859) și în Ţara Românească (24 ianuarie1859), s-a oferit anului 1859 aura realizării „Micii Uniri”, punctul politic și administrativ real spre modernitate.

Dar pentru că era necesară și recunoașterea internaţională, Cuza-Vodă, prin abile negocieri (îndeosebi cu Înalta Poartă), obţine recunoașterea Unirii politice și administrative a celor două ţări românești.

Până atunci, Cuza a condus Principatele Române cu două guverne. La 22 ianuarie 1862 s-a creat un singur guvern, iar la 24 ianuarie – un singur parlament, deschis la București, oraș devenit capitala ţării.

Reformele lui Cuza

În cei șapte ani de domnie, reformele lui Cuza stau mărturie a deschiderii spre modernitate: reforma agrară (lichidarea ultimelor rămășiţe ale iobăgiei); o nouă lege de organizare judecătorească – au fost elaborate codurile de procedură civilă și penală (inspirate după cel francez și cel belgian) în care sunt reglementate principiile moderne ale familiei și proprietăţii; introducerea obligativităţii alfabetului latin.

Din 1863, în România se scrie cu litere din alfabetul latin (înlocuind alfabetul chirilic). Slujbele din biserici se vor face, începând din această perioadă, în limba română (înlocuind-o pe cea slavonă).

Deosebit de importantă s-a dovedit a fi și legea de organizare a instrucţiunii primare – învăţământul primar devenea obligatoriu, general și gratuit; se dezvoltă învăţământul secundar și cel superior. În 1864 se înfiinţează Universitatea din București, după ce la 1860 se înfiinţase cea din Iași.

N. Kretzulescu, „Manualu de anatomie descriptivă”, Vol. I, Ed. I, 1843

Un factor hotărâtor în progresul medicinei românești l-a constituit
literatura medicală în limba română. Apariţia acesteia a fost strâns legată de începuturile învăţământului medical în Ţările Române.

Contribuţia deschizătoare de drumuri în această istorică realizare a avut-o doctorul Nicolae Kretzulescu (1812-1900), prin Manualul de anatomie descriptivă (prima ediţie în 1843, a doua în 1872).

De altfel, contribuţia la formarea lexicului medical românesc este o problemă complexă și angajează întreg teritoriul locuit de români. Ardeleanul Pavel Vasici (1806-1881), munteanul Nicolae Kretzulescu și moldoveanul Costache Vârnav (1806-1877) sunt consideraţi drept aceia care ne-au dat o terminologie știinţifică medicală definitivă.

Nicolae Kretzulescu s-a angajat cu multă pasiune în viaţa politică: participant activ la Revoluţia din 1848, a militat pentru Unirea Principatelor, a susţinut domnia lui Alexandru Ioan Cuza, a îndeplinit funcţia de ministru și președinte al Consiliului de Miniștri, în mai multe guverne ale domnitorului. A fost unul dintre iniţiatorii Societăţii Literare care s-a transformat, în 1879, în Academia Română.

La 15 noiembrie 1859 apare la București, sub redacţia dr. E. Severin, gazeta „Mediculu Romănu”, primul periodic în limba română destinat corpului medical din România.

Evenimentul de maximă semnificaţie în viaţa farmaceutică de atunci l-a constituit elaborarea și tipărirea celei dintâi „Farmacopee Române” (a intrat în vigoare la 9 ianuarie 1863). Această „capodoperă a literaturii farmaceutice românești” exprimă munca uriașă a colectivului format din 12 medici și 6 farmaciști sub conducerea renumitului farmacist Constantin C. Hepites (1802-1890).

1918 – România Mare

Dacă anul 1859 are vocaţia anului Unirii Principatelor Române, a constituirii administrative, juridice și politice a statului român modern, numindu-ne de drept România, anul 1918 are vocaţia Marilor noastre Uniri. La România revin vechile ei teritorii – Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, creându-se administrativ, politic și juridic România Mare.

Dar viaţa ei, în forma de atunci, va fi de numai 22 de ani. Primul Parlament al României Mari, rezultat din alegerile din 1919, stabilea direcţia de dezvoltare economică, politică, de organizare a noului stat modern cu funcţia sa de organizare a Sănătăţii, prevăzând transformarea Direcţiei sanitare, din cadrul Ministerului de Interne, în Minister al Sănătăţii, instituţie ce va începe să funcţioneze din 1922.

În ședinţa Camerei Deputaţilor din 16 decembrie 1919, dr. Alexandru Vaida Voevod, președintele Consiliului de Miniștri, prezintă raportul acestui prim guvern ieșit din Parlamentul României.

Un capitol substanţial se referea la programul în domeniul sănătăţii publice: reconstituirea satelor și clădirea de locuinţe sănătoase prin mijlocirea cooperativelor și cu sprijinul statului; construirea de clădiri ieftine pentru muncitori și populaţia nevoiașă de la orașe; constituirea de infirmerii, farmacii, băi populare; organizarea asistenţei femeilor gravide; organizarea asistenţei medicale în toate satele; dezvoltarea asigurărilor sociale la orașe; organizarea combaterii bolilor contagioase, a tuberculozei, sifilisului, pelagrei.

După Marea Unire

Caracteristic pentru medicina românească în această etapă este formarea unor puternice școli medicale naţionale în diferite domenii de specialitate și afirmarea mai pregnantă a contribuţiei românești în știinţa medicală pe plan european.

Are loc o consolidare a învăţământului medical superior, apare o bogată literatură medicală originală de specialitate, apar periodice medicale de valoare naţională și europeană, un număr însemnat de medici încearcă să dea o soluţionare favorabilă unor probleme grele de sănătate publică.

Se perfecţionează legislaţia sanitară, se construiesc dispensare, spitale, sanatorii etc., se organizează mai multe campanii sanitare în scopul combaterii bolilor cu largă extindere în rândul populaţiei: malaria, tuberculoza etc. (B. Duţescu, N. Marcu, „Istoria medicinei românești”, 1972).

Sprijinindu-ne pe indicatori atât de sintetici, ca durata medie de viaţă, apreciem că cele două decenii de existenţă a României Mari au adăugat poporului român un plus de 10 ani de viaţă – de la 40 de ani, media de viaţă în 1920, la 50 de ani, media de viaţă în 1940.

În anii imediat următori realizării Marii Uniri, citind documentele și presa vremii, constatăm în lumea știinţifică medicală o atmosferă spirituală care mărturisea marea bucurie a Unirii, dar și neajunsurile, greutăţile, contrastele sociale.

Profesori universitari, medici și farmaciști organizau vizite profesionale la „fraţii noștri” din Bucovina sau Basarabia. Se organizau, pentru prestigiul acestor provincii, congrese știinţifice naţionale (Cernăuţi, Chișinău), conferinţe medicale sau alte forme de reuniuni care să stimuleze activitatea știinţifică, să realizeze apropierea firească între toţi românii.

Prin Decretul Lege din 18 aprilie 1919, administraţia sanitară a Vechiului Regat se împarte în șapte regiuni sanitare, fiecare fiind pusă sub controlul și coordonarea unui inspector sanitar de stat.

În 1921, printr-un alt decret, Direcţiunea generală a serviciului sanitar, până atunci înglobată în Ministerul de Interne, se încorporează în Ministerul Muncii, sub denumirea de Ministerul Muncii, Sănătăţii și Ocrotirilor Sociale, iar în 1922 se creează Ministerul Sănătăţii, Muncii și Ocrotirilor Sociale, „organ tehnic abilitat să îndrume și să coordoneze activitatea serviciilor și instituţiilor medicale”.

Pentru scurte perioade, până în 1940, Ministerul Sănătăţii a fost contopit cu Ministerul Muncii. Prin Decretul Lege din noiembrie 1939 privind reorganizarea Ministerului Sănătăţii și Ocrotirilor Sociale se sublinia expres rolul acestei instituţii care „iniţiază, organizează, îndrumează, conduce și controlează acţiunea sanitară și de Ocrotiri Sociale”.

Îndemnul lui Cuza

Personalităţi ale medicinei românești se afirmă tot mai mult pe plan internaţional și fac cunoscute realizările României Mari dincolo de hotarele acesteia. Gheorghe Marinescu, creatorul școlii românești de neurologie și unul dintre formatorii disciplinei neurologice în lume, a făcut cunoscută România Mare dincolo de hotarele ţării și ale Europei, până în cele două Americi, și a renunţat la ofertele generoase de a se stabili și conduce laboratoarele știinţifice din Argentina.

Pentru prima dată, România începe să fie gazda unor congrese internaţionale: Talazoterapie (1928), Istoria medicinei (1932), Medicină și Farmacie militară (1937).

„În contextul internaţional european din acele vremuri, Unirile noastre s-au făcut și din voinţa românilor, conduși de lideri buni, responsabili, adecvaţi momentului. Și ne-am făcut și noi viaţa așa cum am putut, nici mai bine și nici mai rău ca alţii, și ceea ce contează în mod deosebit este că existăm în această lume nesigură cu numele nostru etnic, cu o limbă, cu niște idealuri și mai ales cu o ţară.” (Acad. Ioan Aurel Pop)

Unirile noastre s-au înfăptuit întotdeauna cu nădejdea că ţării îi va merge mai bine. Acesta este drumul istoriei. „Iubiţi-vă Patria și întăriţi-o necontenit!” este îndemnul lui Cuza.

Citiți și: Evoluţia medicinei românești după Marea Unire

Etichete: Marea Unire Alexandru Ioan Cuza medici medicina Cuza

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.