Din cele aproape patruzeci de povestiri ale Antoanetei Pop Giuvara reunite în volumul IUBIRI MĂRTURISITE, o treime sunt narate la persoana a doua. Vă întrebaţi poate ce importanţă are aceasta? Are, şi anume pentru impactul epic. În această ipostază avem de-a face cu un regizor care creează un scenariu făcut credibil de acurateţea memoriei. Acest regizor, adică memoria, aduce cu autoritate în scenă actorii şi comandă imperativ decorurile, care nu lipsesc niciodată. Asistăm parcă la un proces, în care naratorului i se cere să-şi amintească detaliile evenimentelor la care a participat. Toate acestea transformă cititorul întrun membru al juriului chemat să facă dreptate. Într-adevăr, aceasta este probabil intenţia implicită a povestirilor Antoanetei Pop: noi să dăm, după înfăţişarea probelor, verdictul moral. Cine este de vină, ar întreba Judecătorul Suprem, aşezat pe piedestalul format de norii de deasupra noastră: viaţa sau omul? Înlăturând orice comentariu, înfăţişând o realitate fără fard, autoarea lasă pe fiecare să desluşească nedreptatea. Intrând ca medic în casele oamenilor şi în sufletele lor, doctorul nu iroseşte acest privilegiu şi incizează dureroasele abcese ale unor existenţe ratate. Primul exemplu îl putem găsi în povestirea Pacienta de la începutul volumului. Ce este deosebit aici? Mai întâi dramatismul sărăciei care aminteşte de Zola sau Dostoievski. Cei doi bătrâni nevoiaşi ce vegetează în antreul sordid nu au fost totdeauna aşa. Acest fapt nu este scăpat din vedere, ci amintit tocmai pentru că decăderea este mai acut resimţită de cei care au trăit confortabil. Tabloul este pictat în cele mai mici amănunte prin descrierea decorului jerpelit, a spaţiului strâmt şi prin resuscitarea imaginilor fotografiate ale „lustrului“ de altădată.

   Povestirea ce dă titlul volumului: Iubiri mărturisite sunt „spovedanii“ auzite în „confesionalul“ cabinetului de consultaţii. Defilarea unei galerii de portrete feminine descoperă câteva din cutele ascunse ale acelora fără de care viaţa n-ar merita să fie trăită.

   Suntem încântaţi că Antoaneta Pop Giuvara nu uită, asemenea romancierilor interbelici francezi, să înceapă fiecare capitol cu descrieri de cadru împănate cu figuri de stil colorate impresionist. Pentru că plac foarte mult, redăm câteva: „Cerul dădea să se înnoreze. Raze de soare răzleţe atârnau răsfirate pe boltă“ sau „La cimitir aerul părea încărcat de preamurg. Liniştea cerea nemişcare. O frunză desprinsă dintr-un copac fisură tăcerea“. Apoi: „Început de iarnă. Fulguia rar. Afară era mai mult umed decât frig“. Altă imagine: „Nu mai ploua. Numai crengile mai cerneau apa de pe frunze. Cerul se înălţase, albastru până-n miezul galaxiei“. Şi un titlu încântător: „Nucul cu ochi“.

   În final, câte ceva despre stilul în care excelează autoarea. Au dreptate cei ce spun că una din calităţile acestuia este conciziunea. Noi îi comparăm scrisul cu o talentată şi profesională depoziţie literară în care vocabularul întregeşte, prin concreteţea sensurilor, un „Dasein“ vital.