În opinia ei, atunci când organizează tabere recreaționale pentru copiii și adolescenții cu diabet zaharat de tip 1 (DZ1), „foarte importantă este echipa medicală”, așa că își alege întotdeauna medicii pe sprânceană. Într-o astfel de tabără a fost invitat, de exemplu, medicul ei curant (diabetolog) de la acea vreme.

Într-un an, povestește tânăra influenceriță, a organizat în tabără un „experiment” care, în opinia ei, a fost unul foarte reușit. „Pentru că eu vreau să dăruiesc ceva tuturor (zâmbește), am zis că vreau să le dau și medicilor rezidenți. Am aflat care este realitatea: medicii rezidenți, din păcate, nu au șansa să vadă o pompă de insulină, să monteze un senzor, să aibă contact în felul acesta cu pacientul. Am zis «Hai să facem o tabără cu rezidenți»”, mi-a povestit Ines Nerina în cadrul unui interviu recent. 

Astfel, într-una dintre taberele organizate de Asociația Type 1 Dreamers, Ines a avut invitați patru medici rezidenți. Despre demersul acesta spune că a fost „o șansă ca și ei să învețe”. 

„Nu s-a născut nimeni învățat. Nu e rușinos să înveți. A fost extraordinar experimentul de acest fel. Îi zic «experiment», pentru că de la o tabără la alta medicii au altă experiență. Vă dați seama că o anumită vârstă [a copiilor] e mai ușor de controlat, alta e mai greu de controlat.” 

Montarea pompelor de insulină are loc în tabere 

Adolescenții, adică participanții cu vârste de 14-15 ani înscriși în taberele ei, erau mult mai dornici să îi învețe pe medici cum să monteze o pompă de insulină sau un senzor de glucoză. Ba chiar într-un an Ines spune că avut o situație foarte frumoasă, când uneia dintre voluntare i s-a montat o pompă de insulină chiar în tabără: 

„Ea fusese participantă, i-a plăcut atât de mult conceptul! Împlinise 18 ani, intrase la facultate și mi-a zis că vrea neapărat să vină ca voluntar în tabără. Era singura din grupul respectiv care nu avea senzor [pentru monitorizarea continuă a glucozei], nu avea pompă [de insulină], nu avea niciun device.” 

Cu o săptămână înainte de acea tabără, Ines a fost sunată un pacient, el i-a spus că își cumpărase o pompă nouă de insulină și că nu mai are nevoie de pompa lui veche, „dar era un model foarte bun, ceva mega performant”. Acel pacient își luase un model mai nou de pompă și a întrebat-o pe Ines dacă nu cumva cunoaște pe cineva, pentru că ar vrea să-i doneze acelei persoane vechia lui pompă. 

„S-au aliniat perfect lucrurile: am medicii rezidenți [în tabără] care vor să monteze o pompă. Am un adult care și-a dat consimțământul că vrea pompă de insulină și că poate să aibă grijă de ea. Iar acel adult își dorește foarte mult pompa.” 

Citiți și: Taberele pentru pacienţii cu DZ1: socializare, educaţie, încredere 

Montarea pompei de insulină din respectiva tabără care i-a rămas de atunci în amintire a fost făcută tocmai de o doamnă doctor care avea și ea diabet zaharat de tip 1: „Fata care era pacienta se uita cu încredere la doctoriță, iar aceasta îi explica: «Uite, și eu am exact aceeași pompă ca tine. Eu sunt medic, pot să îți fac setările pompei»”. Despre acești medici diabetologi care sunt, la rândul lor, pacienți cu diabet de tip 1 Ines spune că a observat că „sunt mai apropiați” de pacienți.

Liantul dintre medicii și pacienții 

Astfel, în acel an, Ines a fost liantul care a facilitat toate aceste lucruri, de la pacientul care voia să doneze pompa de insulină, la tânăra de 18 ani care beneficia de un astfel de dispozitiv, și până la doctorița care învață să monteze pompa de insulină și să facă setările necesare pe micul aparat. Iar toate aspectele acestea s-au legat în mod natural: 

„De la o tabără la alta învăț multe lucruri. Dar în același timp îmi asum un risc nou. Pentru că fost un risc să iau medicii rezidenți, chiar dacă ei erau în anul VI. Ei mi-au spus sincer: «Noi nu avem ocazia să vedem cu ochii noștri cum se montează o pompă de insulină. Știm manualul pe de rost, din scoarță în scoarță, dar prin faptul că am venit aici, în tabără, am simțit că am învățat doi ani în plus de rezidențiat.» M-a bucurat când mi-au spus asta. Evident că am avut de instruit, pentru că erau multe stângăcii la care medicii nu se așteptau”, mi-a mai povestit Ines. 

Ideea taberei în care să invite și câțiva medici rezidenți în specialitatea Diabet, nutriție și boli metabolice i-a venit pe loc, când s-a întâlnit la o conferință cu un medic rezident care venise la ea doar ca să o salute. Intrând în vorbă cu acest medic rezident, tânărul a prins curaj și i-a spus lui Ines: „Mă uit la videoclipurile tale și învăț atât de multe lucruri!”. Însă tinerei paciente cu diabet de tip 1 nu îi venea să creadă că este posibil ca un medic să învețe de la ea. Așa că i-a propus îndată:  

„Nu ai vrea să facem o tabără împreună? Și uite așa ne-a venit ideea să ne organizăm și să facem lucrurile împreună. Evident, mi-aș dori să fac mai multe pentru ei [medicii tineri] și chiar am făcut ceva în sensul ăsta”. 

Citiți și: Ines Nerina: „Îmi doresc să aduc în România meseria de educator în diabet” 

În încheiere, Ines Nerina mi-a mărturisit că ea va fi întotdeauna deschisă la propuneri și la genul acesta de inițiative din partea medicilor rezidenți care doresc să afle mai multe informații despre tehnologiile și dispozitivele medicale pe care le folosesc persoanele cu diabet de tip 1: 

„Recunosc: pentru mine, pe locul întâi sunt pacienții. Dacă ar fi să aleg între a face o tabără pentru pacienți și a face o tabără doar pentru medici, răspunsul este evident: fac o tabără pentru pacienți! Dar cele două concepte se pot împleti. Anul ăsta chiar ne gândim să avem ceva hibrid, medici și voluntarii, adică să fie prezenți și medici rezidenți. Am șansa să am mai mult ajutor din partea voluntarilor, iar ei să învețe astfel de la cei care sunt deja medici primari sau medici specialiști. Le putem combina pe cele două, dar clar eu prioritizez copiii și adolescenții”.