Valoarea totală a contribuţiilor plătite şi
neplătite pe care le aduc femeile în sectorul generic al serviciilor de
sănătate se ridică la 4,8% din PIB-ul global, echivalentul a trei trilioane de
dolari. Estimarea diferă sensibil în funcţie de metoda utilizată pentru valorificarea
timpului dedicat activităţilor neplătite şi de diferite ajustări care să
compenseze diferenţe de gen, însă şi cea mai modestă valoare ajunge la 3,5% din
PIB-ul global. Acesta este unul dintre mesajele comisiei Women în Health,
care şi-a prezentat concluziile în Lancet în prima săptămână a lunii
iunie. Importanta componentă informală a îngrijirilor este de notat aici, atât
ca noutate metodologică, dată fiind scala analizei (denumită sugestiv
„estimarea globală a inestimabilului“), cât şi în valoare absolută, întrucât
analiza estimează că valoarea acesteia este comparabilă cu aceea a îngrijilor
recompensate formal.
În toate regiunile, femeile sunt mai
înclinate să ofere îngrijiri informale neplătite, în timp ce bărbaţii au o
probabilitate mai mare de a beneficia tocmai de îngrijiri informale. Acesta
este doar unul dintre punctele din care pornesc discrepanţele. Femeile continuă
să aibă, în majoritatea ţărilor, o stare de sănătate inferioară bărbaţilor.
Dincolo de biologie, problema ţine în mare măsură de un determinism social.
Discrepanţele dintre accesul la îngrijiri medicale pentru femei şi bărbaţi sunt
notorii în multe ţări în curs de dezvoltare, unde femeile trebuie să ceară în
mod curent permisiunea capului familiei pentru intervenţii medicale, dar şi
studii desfăşurate în „lumea civilizată“ arată că bărbaţii au o probabilitate
mai mare decât femeile de a fi trimişi de medici pentru investigaţii de
specialitate, ajustând pentru complexitatea clinică a cazurilor.
Cum-necum, întregul sistem întreţine
inegalitatea sau, mai bine-zis, rezistă în diferite măsuri egalizării.
Ameliorarea stării de sănătate a femeilor din perspectivă globală se pune din
cel puţin două unghiuri. Întâi, este o problemă de drepturile omului, întrucât
inegalitatea de gen nu este numai nejustificată şi nejustificabilă, ci de-a
dreptul ilegală în cea mai mare parte a jurisdicţiilor. Dificultatea vine din
faptul că ameliorarea inegalităţii deja existente durează şi necesită un
angajament substanţial.
Două dintre cele opt familii de indicatori
Millennium Development Goals care stau să expire în acest an – promovarea
egalităţii de gen (MDG3) şi ameliorarea sănătăţii mamei (MDG5) – s-au referit
explicit la bunăstarea femeilor. Cu toate acestea, evaluarea de parcurs cu date
de la mijlocul anului 2014 arată că tocmai aceste două obiective sunt cele mai
îndepărtate, înregistrând un progres insuficient în cei mai mulţi indicatori şi
regiuni, astfel că atingerea ţintelor fixate pentru 2015 rămâne improbabilă
dacă trendurile actuale se menţin. Sunt şi veşti foarte bune, în principal din
direcţia accesului la educaţie: paritatea femei/bărbaţi (raport între 0,97 şi
1,03) în ceea ce priveşte accesul la toate cele trei niveluri de învăţământ a
fost atinsă în şase din cele nouă regiuni de dezvoltare şi este aproape atinsă
în celelalte trei, cu Africa Subsahariană evoluând foarte lent la indicatorul
„accesul femeilor la învăţământ superior“. În schimb, femeile continuă să ocupe
mai puţin de 45% din locurile de muncă din afara sectorului agricol şi
reprezentarea femeilor în politică (măsurată prin proporţia mandatelor
parlamentare deţinute de femei) continuă să rămână undeva în jurul a 20%. Ţinta
de reducere cu 75% (1990–2015) a mortalităţii materne rămâne deocamdată o ambiţie:
doar în Asia de Est progresele au fost comparabile cu dezideratul; progresele
din Africa Subsahariană şi Asia de Sud, cele mai afectate la acest capitol,
înscriindu-se în trendul global de scădere cu aproximativ 50%.
În ansamblu, o mobilizare globală fără
precedent precum UN Millennium Project a condus la ameliorări substanţiale ale
statutului şi reprezentării femeii în societate. Totuşi, foarte mult rămâne în
continuare de făcut. Urmaşele MDG – Sustainable Development Goals (SDG) – vor
fi anunţate în forma finală în această toamnă la New York şi vor ţine seama de
activitatea grupului de lucru care a anunţat deja cele 17 ţinte generice pentru
intervalul 2015–2030, prezentate în august 2014 în cadrul Adunării Generale
ONU. SDG5 se referă explicit la atingerea egalităţii de gen şi promovarea drepturilor
femeilor şi a fetelor şi extinde indicatorii curenţi către eliminarea tuturor
formelor de violenţă, a exploatării sexuale şi a traficului de fiinţe umane,
participarea în toate sferele vieţii publice, accesul şi controlul asupra
tuturor formelor de capital şi altele – o confirmare a efortului care se cere
continuat. Coincidenţă sau nu, în schimb, este şi singurul SDG din prezentarea
raportului care nu precizează explicit termenele până la care se ţinteşte
atingerea obiectivelor specifice. Contextul are în vedere 2030, e drept, însă
toate celelalte SDG menţionează cu subiect şi predicat reducerea/eliminarea
până în 2030. Dacă este o scăpare nefericită sau o acceptare tacită a
dimensiunii prohibitive a problemei, vom afla peste câteva luni, odată cu anunţarea
calendarului complet de ţinte şi indicatori.
Din alt unghi de vedere, sănătatea femeilor
şi, mai larg, emanciparea acestora reprezintă, în cei mai pragmatici termeni cu
putinţă, o investiţie în bunăstarea întregii societăţi. Rolurile acestora în
familie şi comunitate le pun în poziţia de a putea influenţa bunăstarea,
sănătatea şi productivitatea celor din jurul lor. Numerele confirmă intuiţia şi
bunul-simţ: femeile investesc mai mult din venitul propriu în îngrijirea
familiei decât bărbaţii – după unele estimări, până la 90% din venit,
comparativ cu 30–40% pentru bărbaţi. Nivelul de educaţie al mamei influenţează
direct şansele de supravieţuire ale copilului: mai mult de 50% din decesele
evitate la nivel global în rândul copiilor cu vârstă sub 5 ani în perioada
1970–2009 au fost atribuite creşterii în participarea la educaţie formală a
femeilor de vârstă reproductivă. Investiţia în accesul femeilor la metode
contraceptive moderne şi eficiente ar reduce numărul sarcinilor nedorite şi
doar dividenda demografică asociată scăderii fertilităţii poate conduce la creşteri
de până la 8% în 20 de ani ale PIB-ului ţărilor cu fertilitate ridicată.
Participarea femeilor la controlul resurselor şi la deciziile comunităţii
conduce la proiecte de dezvoltare comunitară mai eficiente şi mai sustenabile
decât cele în care femeile nu sunt incluse. Nimic nu poate recomanda mai mult
rolul femeii drept agent-cheie pentru îndeplinirea funcţiei de sănătate publică
a oricărui sistem de sănătate.
Revenind la argument, discursul asupra
sănătăţii femeii în România continuă să fie dominat de perspectiva clinică,
concentrată pe răspunsuri fiziologice particulare şi pe comparaţii europene cu
rată de deces prin cancerul de col uterin. Discuţia e necesară şi relevantă,
dar în acelaşi timp e nevoie de mai mult. Discursul global de gen (sic)
articulează clar şi amplu conceptele de „valoare“ şi „drept“, într-o paradigmă
care priveşte şi angajează întreaga societate. Un tip de discuţie care,
aruncată în mixul deja existent de satiră, ignoranţă şi birocraţie tehnică, nu
ne-ar strica.
