Cum sunt antrenată să devin o (altă) piesă
mecanică din sistemul medical românesc.
Cel mai mare dar pe care ţi-l poate face viaţa
e să te naşti într-o societate aflată în schimbare, unde regulile nu sunt
niciodată clare. Îţi sălbăticeşte mintea, te pregăteşte să inventezi mereu
chestii noi şi să întorci căile societăţii pe toate feţele posibile. Cred că
unii ar numi asta obrăznicie. Şi au dreptate. Galilei, Newton, Sartre sau Dali
au fost cei mai neruşinaţi şi nebuni dintre noi.
În liceu, profesorii ne vorbeau mereu despre
asta printre discuţiile uşor naive despre filosofie, iubire, economie şi
literatură. La sfârşitul clasei a XII-a, în 2007, credeam că o să descifrez
lumea şi o s-o joc în bine.
M-am înscris la facultate sigură că voi învăţa
cum să culeg şi să întorc misterele cele mai mari (pe atunci, nu puteam separa
omul de relaţiile din jurul lui) şi credeam sincer că medicina stă la baza
societăţii.
Din îmblânzire
Cinci
ani de facultate mi-au curăţat mintea de naivităţile astea. M-au îmblânzit.
Sunt o studentă bună, învăţ – aşa cum mi se cere – algoritmii de diagnostic şi
dozele de medicamente. Acum pot să stau chiar şi şase ore nemişcată pe scaun şi
să memorez. Nu mă mai gândesc cum să schimb lumea. De fapt, nu mai am aşa mult
timp să mă gândesc la orice fel de prostii de genul ăsta.
Şi, slavă Domnului, majoritatea colegilor
sunt la fel ca mine. Altfel nu ştiu cum aş fi rezistat fără să înnebunesc.
Ştiu bine că un medic trebuie să facă întocmai
ce i se spune. Nu-i poţi permite să piardă vremea contorsionându-şi mintea la căile
societăţii, la bine sau rău, la frumos sau urât.
Suntem un fel de soldaţi care luptă pentru
viaţa altora şi trebuie să facem întocmai cum spune profesorul. Ce s-ar alege
de lumea asta dacă toţi ar descoase lucrurile după capul lor sau s-ar apuca să
citească de pe cine ştie unde?
Se naşte
Ce
s-a întâmplat săptămâna trecută mi-a zdruncinat puţin toată liniştea asta şi
m-a băgat la frământări mai violente ca oricând. Unde e Medicina, cu toată
autonomia ei, în societatea românească?
Mă sperie puterea imensă pe care o are, că
poate schimba şi salva vieţi fără ca măcar să facă masaj cardiac sau injecţii.
Asta cu tot cu subfinanţarea ei cronică şi neîncrederea opiniei publice în
medici. România e printre ultimele ţări din Europa în ceea ce priveşte
fondurile pentru sănătate. Medicii sunt plătiţi prost, pacienţii sunt veşnic
nemulţumiţi, iar unele spitale par desprinse din filmele de groază. Corupţia împinge
rădăcinile adânc.
Mă sperie că devin doctor.
Răul
Studenţii
din România sunt antrenaţi să devină medici într-un sistem care nu are vreo
perspectivă de schimbare. Chiar şi informaţiile medicale pe care le luăm de la
cursuri nu au nevoie, în mare parte, de demonstraţii – sunt certitudini, la
fel ca informaţiile de la televizor sau din ziare.
Lecţiile despre etică sunt prea puţin
importante (eventuale cursuri de economie, filosofie sau politică nu au nicio şansă),
iar dacă sunt aduse totuşi în discuţie, profesorii se feresc ca de rabie să
vorbească de ele în contextul sistemului sanitar din România de azi. Bănuiesc că,
pentru ei, e ca şi cum ai vorbi de mama care are cancer şi stă să moară.
Singurul lucru pe care îl învăţăm bine este
să memorăm şi să ignorăm societatea, pentru că „oricum nu are nicio legătură cu
medicina“. Şi e adevărat, trebuie să te separi de ordinea socială ca să-ţi
tratezi bolnavul dincolo de orice convenţie care l-ar putea nedreptăţi. Iar ăsta
e cel mai nobil lucru pe care îl poţi face, chiar dacă nimeni nu îţi explică aşa
la facultate.
Dar mai întâi trebuie să o cunoşti, iar la
nevoie să fie capabil să vezi răul din ea şi să găseşti ceva nou, pentru că
moartea vine în cele mai multe feluri şi, de cele mai multe ori, nu te îngroapă
imediat. Iar cel mai mare dar pe care ţi-l poate da viaţa e să te naşti într-o
societate aflată în tranziţie.