Scriu acest text la doar câteva ore de la
atacul terorist sinucigaș care a făcut 22 de victime în timpul unui concert la
Manchester. De obicei, în timpul ce urmează unei asemenea catastrofe, nu pot să
scriu nimic. Curg râuri de cerneală peste tot în jur și trebuie să navighez pe
ele, dar mie însumi îmi e foarte greu să produc vreun text, pe orice subiect,
darămite despre ce s-a întâmplat. Uneori, scriu despre cum nu pot să scriu,
scriu elogii tăcerii și îmi fac mea culpa că nici să tac cum trebuie nu sunt în
stare. Am impresia că, orice aș face, în orice fel m-aș lăsa influențat de
evenimente, ar fi tot o ipocrizie cât timp eu însumi nu am fost acolo. Mi-e
teamă de ipocrizia fraternității pe care o resimt, fără să o invoc, față de
victime. De ecourile propriei mele empatii, pierdute în haosul de după
explozie. Pentru că deflagrația nu e doar una fizică, sfârtecătoare de trupuri
și strivitoare de construcții. E și o explozie simbolică, care creează un
crater în urzeala de planuri, sensuri, scopuri, pe care oamenii o țes permanent
pentru ei înșiși și urmașii lor. Pe lângă morții și răniții exploziei fizice,
sunt de milioane de ori mai mulți oameni care simt atracția gravitațională a
acelui hău simbolic. Îl simți și dumneata, cititorule, și, dacă îți imaginezi
că nu e așa, că vorbele pe care le zici zi de zi au aceeași greutate ca ieri,
că toată treaba nu te interesează în niciun fel, te înșeli. Sau cel puțin sper
că te înșeli.
M-am hotărât totuși să scriu textul de față
după ce am citit statusul publicat pe Facebook de o colegă psihoterapeut. Sunt
printre urmăritorii lui Viki Dumitrache de ceva vreme: scrierile ei sunt mereu
concise și liniștitoare, ca un pansament aplicat unde trebuie, cu precizie
chirurgicală, dar cu căldură umană. Zice ea că terorismul e expresia supremă a
urii față de celălalt, cu care nu împărtășim aceleași valori. Și adaugă
afirmația deloc comodă conform căreia fiecare dintre noi e capabil de o măsură,
chiar dacă mult mai mică, de astfel de ură. Și își pune problema dacă nu cumva
terorismul ar putea fi suma acestor mici doze de dispreț pe care o administrăm
zilnic celorlalți, în gând sau vorbit. Problema responsabilității individuale
pentru răul global, pentru sfâșierea urzelii la care muncim atât de mult în tot
restul zilei.
M-am angajat și eu în acest experiment
empatic față de terorism. Nu știu dacă atacatorul își urăște victimele. John
Hogan, psiholog și șef al unui centru internațional de studiu al terorismului
(la Pennsylvania State University), pune în capul listei de factori de risc
sentimentul de furie și cel de a fi nedreptățit. Cu siguranță, e nevoie de
furie ca să arunci totul în aer: numai ea poate furniza atâta energie
distrugătoare artificială. Un alt cercetător, Tom Pyszczynski (Universitatea
din Colorado), într-un articol din Behavioral Sciences of Terrorism and
Political Aggression, asociază terorismul, în mod paradoxal, cu frica de
moarte. Pare absurd: de ce să te arunci în aer, trăgând după tine zeci de
oameni, dacă îți e teamă să mori? Dar pare că există deja dovezi empirice în
acest sens. Iar moartea în sine, sfârșitul abrupt al ființei conștiente, e un
eveniment atât de absurd încât, ca să îl acoperi, ești în stare să urmezi
rețetele de nemurire-instant propuse de anumite grupuri. Secretul e să nu știi
cât de multă frică îți e. Să nu vorbești despre asta. Să vorbești doar despre
ce trebuie, despre cauze și nemurire, despre Rai și Iad, despre populații și nu
despre indivizi. Din acest punct de vedere, teroristul sinucigaș e tot o
victimă – era înainte să se arunce în aer. Sau, cel puțin, așa ne imaginăm din
detaliile pe care le putem întrevedea indirect. Și, odată ce îl adăugăm pe
lista victimelor, problema redevine întreagă: cine? de ce? cum? care e rolul
nostru?
Ura ca explicație are ceva liniștitor în
ea. Tocmai pentru că toți suntem în stare de ură. Dar mă îndoiesc că aceia care
plănuiesc teroarea își urăsc cu adevărat victimele. Acele entități nu ucid ca
să își desființeze adversarul, nici ca să se protejeze, nici măcar ca să își
ușureze pulsiunile de ură. Ucid pentru că așa scriu ei. Victimele sunt literele
roșii de o șchioapă cu care își redactează mesajul, opera, moștenirea. Nu
urăști literele cu care scrii, doar le folosești. Și lucrul ăsta e atât de
înspăimântător, atât de departe de sens, morală și empatie, încât ne vine să
tăcem. Să nu scriem și să nu transmitem nimic, pentru că însuși actul de a
vorbi sau de a scrie pare corupt prin asemănare. Când mi-am dat seama de ce nu
vreau să scriu, mi-am dat seama și de greșeala pe care o făceam. Am voie să
scriu, nu e nimic rău în asta. Nu am voie să folosesc oamenii. Nici ca litere,
nici ca altceva. Asta e mica luptă individuală, micul război împotriva terorii
pe care trebuie să îl ducem fiecare dintre noi.