Nu mai e de glumă. Referendumul privind ieșirea Marii Britanii
din Uniunea Europeană, de la 23 iunie, va decide dacă insula rămâne pe loc sau
alunecă în Atlantic. Campania din jurul referendumului se desfășoară deja de la
jumătatea lui aprilie, cu cei doi lideri ai conservatorilor în prim-planul
obiectivelor, bătând țara în lung și în lat pentru cauze diferite: premierul
David Cameron pe de o parte, susține cauza rămânerii în Uniune până la a-și
intimida explicit colegii de partid care ar fi de altă părere; fostul primar al
Londrei, excentricul Boris Johnson, pe de altă parte, intimidează publicul cu
imaginea potopului care se apropie, în stilul colorat care l-a consacrat.
Tabăra „Remain“ continuă să conducă în sondaje, însă marja se îngustează
vizibil și previzibil. Cu câteva săptămâni înaintea votului, meta-sondajele dau
diferențe de 1 până la 5% în favoarea rămânerii în Uniune – comparabil de
strânse cu ultimele săptămâni dinaintea referendumului scoțian din septembrie
2014, finalizat cu o diferență de 10,6%, mai lejeră decât ar fi prezis mulți.
Ce diferă de data aceasta este ponderea mare a nehotărâților, undeva la 15% din
electorat, pe care investițiile masive de campanie din ultimele luni, făcute de
susținătorii Brexit-ului, ar putea să îi capaciteze pe ultima sută de metri.
Votul se anunță a fi decis în mare măsură de atitudinea
publicului față de tema imigrației și a controlului granițelor, și așa
sensibilă înaintea crizei europene a refugiaților. Totuși, dezbaterea privind
meritele rămânerii, respectiv ieșirii din Uniune a antrenat și comunitățile din
jurul sănătății în general, al sănătății publice în particular. La nivelul
furnizării serviciilor de sănătate, soarta NHS este unul dintre principalii cai
de bătaie ai campaniei „Leave“. Aflat într-un picaj mediatic aproape
liber pe fondul consecințelor înghețării cheltuielilor pentru sănătate cel
puțin până în 2018, printre care ratarea tot mai multor ținte naționale privind
calitatea actului medical, creșterea numărului spitalelor cu datorii și noul
contract-cadru pentru medicii din spitale (care prevede, în esență, mai multă
muncă pe mai puțini bani pentru medicii la început de carieră), iubitul NHS
pare că se îndreaptă în orice direcție, numai într-una sustenabilă nu. Dacă nu
era de ajuns, discursul din 18 mai al reginei în fața Parlamentului, care
trasează formal direcțiile de politică publică din sesiunea parlamentară care
tocmai a început, menționează explicit necesitatea introducerii legislației
care să îi oblige la plată pe cetățenii altor state care se tratează în NHS. Nu
doar că abia ne tragem sufletul și nu știm cum să ne mai descurcăm cu banii ca
să menținem standardele (probleme de lumea întâi, să recunoaștem), dar mai vin
și alții să ne vampirizeze. În ansamblu, o temă perfectă, așadar, pentru „a lua
înapoi controlul asupra NHS“. Cum anume și de la cine să îl luăm înapoi (că
doar tot al nostru a fost dintotdeauna) nu e foarte clar, doar e campanie, însă
tema rămâne la fel de sensibilă ca în ultimii ani.
Trecând înspre sănătate publică, dezbaterea se profesionalizează
întrucâtva și antrenează mai multe paliere. Cercetarea este unul dintre ele.
Marea Britanie este beneficiar net al fondurilor de cercetare-dezvoltare ale
Uniunii: contribuie 11% din bugetul de profil și beneficiază de 16%. În plus,
este a doua cea mai de succes țară la atragerea acestor fonduri (după Germania)
și țara care găzduiește cei mai mulți cercetători finanțați prin European
Research Council (jumătate din cercetătorii cu granturi ERC de la instituții
britanice sunt cetățeni UE non-britanici). O cincime din personalul
universităților de elită este dată de cercetători ai statelor membre și
fluxurile continuu crescânde de studenți UE în universitățile britanice
reprezintă o treime din studenții internaționali. Acești studenți din statele
membre țintesc, în plus, cele mai bune universități. O ieșire nu ar trimite pe
nimeni acasă, nici studenți și nici cercetători. Totuși, le-ar da mult mai mult
de gândit tuturor dacă să rămână pe termen lung sau dacă să mai vină. Lăsând
deoparte pentru moment calculele financiare pe termen scurt ale rectorilor
privind impactul ieșirii asupra veniturilor din taxe, educația superioară și
cercetarea sunt priorități strategice pentru Regat și motoare importante ale
economiei, asta pe lângă material premium pentru marketing global.
Universitățile britanice sunt, până la urmă, singurele care le concurează – ca
prestigiu, volum și impact – pe cele americane. Vorbind despre impact, există
date pentru Regatul Unit care sugerează că cercetarea colaborativă are șanse
mai mari să producă impact decât cercetarea pur domestică, ceea ce pune
lucrurile într-o perspectivă puțin compatibilă cu rolul asumat de lider în
cercetarea mondială. După ce că fondurile domestice pentru cercetare sunt așa
cum sunt și taxele de studiu au crescut semnificativ în ultimii ani, încă o
alienare a sectorului nu va fi absorbită prea ușor. Aici nimeni nu vrea să ia
înapoi nimic, ci doar să dea și mai mult, dacă s-ar putea.
Activitatea de sănătate publică este și tărâmul cel mai fertil
de dispută. Comentatori precum profesorul Martin McKee remarcă faptul că,
indiferent de rezultatul referendumului, Marea Britanie ar trebui să mențină
implementarea curentă a directivelor europene privind sănătatea publică, precum
standardele de poluare și măsurile de control al fumatului. La un vot de
rămânere nu s-ar schimba nimic și la un vot de ieșire lucrurile ar rămâne în
mare măsură la fel, fie din inerție, fie sub formă de condiționalități pentru
accesul la piața comună europeană. Sunt și cei care spun că Marea Britanie are
oricum printre cele mai avansate măsuri în unele arii precum controlul
fumatului, fiind prima țară din Uniune (alături de Franța și Irlanda) care a
introdus ambalajele neutre pentru țigări. Se uită, în schimb, că există domenii
unde legiuitorul britanic este în urma celui european, precum protecția
mediului. Se mai uită, de asemenea, că aceste progrese în legislația britanică
antitabac sunt mai degrabă recente; poziția legiuitorului britanic nu a fost
dintotdeauna atât de favorabilă aceleiași teme și reîntoarcerea lobby-ului
industriei tutunului este foarte plauzibilă atunci când directiva nu va mai
avea nicio putere. Într-un climat economic sub presiune în urma unei eventuale
ieșiri, relaxarea reglementărilor ar fi un pas de înțeles pentru stimularea
producției și a exporturilor. E adevărat, se vor putea găsi alte piețe de
desfacere, însă la detalii situația se complică. De exemplu, bate la ușă
directiva europeană privind interzicerea folosirii antibioticelor în procesul
creșterii animalelor pentru industria alimentară, un pas cheie din planul
european de reducere a rezistenței la antibiotice. Un alt exemplu este
etichetarea produselor alimentare pentru evidențierea conținutului în sare, zahăr
și grăsimi – Comisia s-a opus sistemului britanic „semafor“, considerat prea
simplu. Producătorii britanici vor trebui să se supună acestor reglementări
pentru a avea acces la piața comună și, cel mai probabil, o vor face deoarece,
din nou, exportul este o prioritate națională pentru industria alimentară
britanică.
Ar fi, așadar, suficient de multe de pierdut pe termen lung
pentru sănătatea publică din Regat și de pe continent în urma unei eventuale
decizii de ieșire, dar parcă nici chiar așa de multe, cel puțin nu pe termen
scurt. Cât o fi Europa de slăbită și sănătatea publică de Cenușăreasă a
disciplinelor medicale, să fie cazul de a ieși din Uniune și să fii totuși
nevoit să continui, în mare măsură, linia Uniunii în materie de bun-simț și
sănătate publică – mai de circumstanțe, mai de rușine, mai de nevoie – asta nu
e puțin lucru. Au și cenușăresele momentele lor de glorie. Sunt puține, dar
merită.