La puțină vreme de la revoluție sau ce a fost ea, după ce timp
de 20 de ani am fost sechestrat în propria țară, am ajuns într-o clinică de
chirurgie din Franța, într-un schimb de experiență. Am fost bine primit și
chiar dacă nu m-am putut desprinde de sentimentul rudei sărace ajunsă în casa
unora cu mai mult noroc, bine educat în doctrina echității socialiste, n-am
făcut nazuri feciorelnice și nici n-am ridicat, precum capra râioasă, coada mai
sus de înălțimea cuvenită.
Chiar din prima zi, după ce am participat la vizita generală și
am făcut față puzderiei de întrebări cu privire la chirurgia noastră socotită,
evident, de doi bani față de a lor, am fost invitat de către șeful clinicii la
un prânz într-un restaurant cu specific pescăresc. Obișnuit, ca orice brăilean,
numai cu racii, am copiat gesturile companionului meu și m-am descurcat printre
homari, caracatițe, și alte bunătăți de-ale mării, numite „fructe“.
Între o scoică golită cu maximă plăcere și o cupă de vin
asortat, amfitrionul meu mi-a mărturisit că, după revoluție, a auzit multe
despre noi și greutățile noastre, dar parcă nu-i venea să creadă : „Cum, să
ceri ceva pentru bolnavi și să nu capeți? C’est pas possible!“. A admis că și
administrația lor este tembelă, ca peste tot (n-o cunoștea pe a noastră!), că uneori
era greu de ajuns la un consens, dar când e vorba de ceva pentru binele
bolnavului încetează orice discuție de genul „stai să vezi“ ori „n-avem bani“.
La un moment dat, distinsul meu interlocutor mi-a strecurat o
întrebare care m-a dat gata: „Mais, dites-moi, s’il vous plaît, vous, les
chirurgiens roumains, vous travaillez?“. Gata-gata să mă înec cu o bucată de
cochilie de homar, am aruncat o privire în jur să mă conving că întrebarea nu
era adresată altcuiva și am dat sau am mârâit un răspuns. Sigur aiurea,
intrigat fiind. Că-mi pune asemenea întrebare un oarecare n-ar fi cine știe ce,
însă un chirurg să-l întrebe pe un altul dacă muncește, nu mi s-a părut nici
măcar o glumă, ci un lucru sinistru. Întrebarea mi-a rămas înfiptă ca un cui în
minte dar, față de enormitatea ei, am fost convins că-i voi da de tâlc.
Cele două săptămâni petrecute în serviciul care funcționa la
parametri normali sau firești (pentru ei) și la superlativ pentru noi, au
zburat ca o clipă. Am văzut și lucruri bune și altele mai rele decât la noi,
fără să mă cuprindă sentimentul că am fi mai prejos decât ei, doar că
handicapul nostru era strict material și nu conceptual sau tehnic.
Înainte de plecare, m-am bucurat de încă un prânz în compania
aceluiași distins șef de clinică și, spre surpriza mea, ca și cum mi-ar fi
rămas dator (cum și era) mi-a servit răspunsul la întrebarea pusă chiar de el.
Așa am aflat că la ei există chirurgi care nu operează. Sunt profesioniști
buni, care pun diagnosticul corect, ca și indicația operatorie, se urcă în
mașină cu bolnavul și îl duc la un operator. După intervenție, imediat ce e
posibil, bolnavul ajunge la domiciliul său, unde este preluat și îngrijit de
primul chirurg, ca și când ar fi fost operat de el. Toată lumea este mulțumită,
iar meritele se împart proporțional. Chirurgii respectivi sunt apreciați, mai
apropiați de bolnavi, fiindcă scutesc bolnavul de spitalizarea care nu este pe
placul nimănui.
Nu m-am lăsat copleșit, am susținut că, după mine, nu te poți
chema chirurg dacă nu operezi, dacă nu ți-a tremurat sufletul în căutarea unei
soluții ori că nu poți face ce-ar trebui, dacă n-ai dormit nu știu câte nopți
pentru un bolnav care a făcut o complicație și așa mai departe. Am conchis că
cei în discuție nu pot fi decât niște intermediari în ale chirurgiei și nu
chirurgi adevărați și că, la noi, nu se poate vorbi de așa ceva.
Fiecare și-a susținut punctele de vedere, dar era evident că
vorbeam limbi paralele, că nu foloseam același alfabet. Și, încercând să aflu
cauza lipsei de consens, am avut explicația: la vremea aceea, din salariul meu
pe o lună de zile, excluzând orice altă cheltuială, îmi puteam cumpăra 300 de
litri de benzină. Interlocutorul meu cumpăra 9.000 de litri. Nouă tone ! Adică
de 30 de ori mai mult. Și atunci, cum să ne judece altfel decât ca niște leneși
(„voi, chirurgii români munciți?!“), niște nepricepuți ori dezinteresați. Cum
să înțeleagă el lipsurile noastre devenite cronice, când ei practică o
chirurgie de lux și risipă?
Mai avea el nevoie să întindă mâna ca să primească un plic de la
bolnav? Când de pe urma muncii lui își permitea să aibă tot ce-și dorea:
mașină, iaht, șalupă, avion, cabane pe trei munți, să-și facă împreună cu
familia lui concediile unde visau sau să participe la un congres sau altă
manifestare? Când știe că din munca lui contribuie, prin taxele și impozitele
pe care le plătește, la progresul comunității și la bunăstarea celorlalți?
Să mai spun că mă asigura că plata cuvenită pentru intervențiile
efectuate îi intrau în aceeași zi în cont? Ori că mi-a făcut confidența
uluitoare că nu știe câți bani există în contul alimentat de spital pentru
munca lui?
Noi? Ne facem că prețuim munca și eforturile, dar nu le
răsplătim și căutăm soluții care nu au cum să existe din moment ce vistieria
statului e din ce în ce mai goală. Premierul susține că medicii nu mai sunt
funcționari, justiția de vârf îl contrazice și asprește pedepsele pentru
foloasele necuvenite, guvernul e gata să accepte plățile bolnavilor fiindcă mai
găsește o sursă de venituri, recurgem la formule de genul „furi sau mori“,
facem promisiuni fără acoperire și riscăm un adevărat război civil sau să
rămânem fără medici.
Situația este gravă și dacă cei mari nu vor adopta reforme
structurale, de fond, și nu cosmetizări de azi pe mâine, va fi vai de capul
nostru. Nu suntem departe de catastrofă.
