Întreaga
lume a fost cu ochii pe Franţa în ultimele două săptămâni. Recuperându-se după
atentate şi după vânătoarea de terorişti, guvernul francez a reuşit să
organizeze o demonstraţie de forţă adunând o multitudine de lideri naţionali într-un
marş-eveniment în favoarea dreptului la libertatea cuvântului şi, mai larg, în
favoarea principiilor laicismului occidental. Franţa nu a părut niciodată mai
puternică. Sub preşedinţia lui François Hollande, Franţa a devenit mai fermă şi mai
vizibilă pe plan extern, refuzând puţine ocazii de a-şi etala capabilităţile
militare, de la angajamentul în Mali, întărit de o vizită la faţa locului a lui
Hollande în septembrie 2013 pentru a celebra succesul intervenţiei trupelor
franceze în faţa militanţilor islamici care ameninţau să preia puterea, şi până
la participarea nemijlocită la luptă împotriva Statului Islamic în Siria şi
Irak. Impetuozitatea externă maschează deliberat, în schimb, slăbiciuni interne
majore, acolo unde administraţia Hollande se poate lăuda cu prea puţine succese
în condiţiile în care o serie de reforme şi remanieri ministeriale fie nu au
avut rezultatele scontate, în principal pentru a stăvili creşterea continuă a şomajului,
fie mai au nevoie de timp pentru a fi adoptate şi a produce efecte. Un exemplu
dintre cele din urmă este adoptarea unei noi legi a sănătăţii, proiect demarat în
toamna anului 2013 şi care este aşteptat să intre în Parlament în primavara
acestui an. De ce avea Franţa nevoie acum de o nouă lege a sănătăţii?
Precedentele reforme care vizaseră domeniul
sănătăţii, desfăşurate în 1996 şi 2004, se concentraseră asupra unor teme mari,
precum finanţarea asigurărilor sociale şi organizarea instituţiilor care să
livreze, respectiv să reglementeze şi supervizeze furnizarea serviciilor
medicale. Reforma din 2004, cu precadere, a introdus borne importante precum
pachetul de servicii de bază, un sistem naţional de costuri şi tarife,
implementarea dosarului electronic al pacientului şi reglementarea practicilor
de prescriere şi a preţurilor medicamentelor inovatoare în spitale pentru a
limita costurile. În plus, o nouă lege a sănătăţii publice, tot din 2004,
definea priorităţi şi programe naţionale de sănătate publică pentru următorii
cinci ani, concentrând responsabilitatea livrării acestor programe către
instituţiile publice centrale şi regionale. Chiar la jumătatea intervalului
dintre aceste reforme, Organizaţia Mondială a Sănătăţii publica mediatizatul şi
controversatul World Health Report 2000, prima încercare de evaluare comparativă
sistematică a performanţei serviciilor naţionale de sănătate din lume, conform
căruia sistemul de sănătate francez reieşea (spre surpriza multora) ca fiind
cel mai performant din lume. World Health Report 2000 avea să facă istorie prin
controversele pe care le-a produs şi se poate argumenta cu succes că a
reprezentat premisa pentru dezvoltarea în următorii ani a unei discipline cât
se poate de utile, anume analiza comparativă a sistemelor de sănătate. Fondul rămâne
totuşi, atunci ca şi astăzi, acela că sistemul de sănătate francez nu este în
niciun caz unul de salvat din groapă şi nici de reformat de dragul reformei.
Proiectul noii legi a sănătăţii, prezentat în
octombrie 2014 de Marisol Touraine, vizează de această dată mai puţin reforme
structurale şi mai mult aducerea sistemului de îngrijiri medicale mai aproape
de cetăţean. Noua lege se clădeşte pe trei piloni: prevenire, accesibilitate şi
inovaţie. Prevenţia este cel mai coerent capitol, fiind documentat pe strategia
naţională de sănătate adoptată în 2013, iar ţintele sunt clare: alcoolism,
fumat şi nutriţie raţională. Reglementările propuse faţă de fumat, susţinute de
un plan naţional antitabac, sunt dintre cele mai dure şi includ, spre exemplu,
pachete de ţigări complet neutre şi interzicerea fumatului în autovehicule în
prezenţa copiilor. Accesibilitatea se referă în primul rând la eliminarea oricărei
forme de plată directă din partea pacientului în favoarea decontării prin
sistemul de asigurări medicale. Introdusă în pachetul de reformă cu scopul de a
elimina barierele financiare către accesul la servicii, măsura a scos în stradă
pe tot parcursul iernii mii de medici generalişti şi specialişti care declamă că
rezultatul va fi deresponsabilizarea pacientului şi birocraţie suplimentară
pentru medici cu asiguratorii. Dincolo de finanţare, tot la capitolul
accesibilitate apare şi introducerea unui număr naţional unic la capătul căruia
orice cetăţean apelant va găsi la orice oră un medic de gardă. Această măsură
pare mai degrabă una de PR decât orice altceva, în condiţiile în care
obiectivele sale precise nu au fost dezvăluite încă. Ea este cu atât mai
interesantă cu cât dincolo de Canalul Mânecii a funcţionat începând cu anul
2000 şi până în primavara lui 2014 un serviciu similar condus de asistente
medicale (NHS Direct), însă evaluările performanţei acestui serviciu au fost
cel mult circumspecte: costurile întreţinerii erau mari, rata apelării – sub aşteptări
(aproximativ 6% din numărul total de contacte medicale neplanificate), iar impactul
asupra volumului de lucru la nivelul serviciilor de ambulanţă/urgenţă –
inexistent. Serviciul a fost transformat începând cu 2014 în NHS 111 şi este
furnizat în principal de asistenţi fără specializare clinică, dar care sunt susţinuţi
de asistente medicale şi medici de urgenţă, iar evaluările preliminare arată,
din nou, că serviciul preia prea puţin din volumul îngrijirilor oferite de
celelalte compartimente. În cele din urmă, inovaţia invocată în planul de
reformă se referă vag la adoptarea noilor tehnologii, adaptarea la cerinţele
medicinii de lungă durată şi la reformarea spitalelor publice în sensul coordonării
activităţii lor. Toate aceste direcţii sună bine în discursuri, dar tocmai
nealinierea lor cu măsuri structurale ridică semne serioase de întrebare asupra
măsurii în care prevederile legii pot fi puse cu adevărat în practică.
Accentuarea prevenţiei, de exemplu, este anunţată drept pilon de bază fără
nicio modificare în finanţarea agenţiilor regionale responsabile de
implementarea programelor. Eliminarea plăţilor directe cere, din nou, un
consens politic alături de organizaţiile profesionale, departe de a fi fost
negociat în trecut şi de a fi atins în prezent. Cu toată poziţia fermă la
televiziuni a ministrului Touraine, realitatea este că forma în care legea va
ajunge în Parlament în martie este foarte dificil de prezis.
Proiectul de lege Touraine este un exemplu
foarte bun pentru efectele imprevizibile ale combinaţiei de proces
hiperconsultativ, sprijin politic relativ şi conţinut strategic cel mult
aproximativ. Altfel, s-a mai auzit şi la alţii de sisteme de sănătate centrate
pe nevoile cetăţeanului. Întrebarea care se pune este cine şi cum identifică
nevoile cetăţeanului. Cine altcineva poate fi partenerul central în acest
proces dacă nu chiar cetăţeanul? Însă dacă acelaşi cetăţean are prea puţine
surse de informare şi, pe deasupra, nici nu are încredere în sistem în
ansamblul său, aşteptarea ca problemele să se prezinte singure pentru a fi
rezolvate poate fi una lungă. Nu este nevoie de reforme faraonice pentru a câştiga
treptat încrederea oamenilor şi a-i face parteneri reali ai actului medical. Nu
sunt necesare nici măcar măsuri sută la sută eficiente, ci doar unele care să
comunice fără echivoc buna-credinţă.
