Alterarea sau
pierderea sănătăţii constituie un fenomen nefericit, acceptat sau neacceptat,
însoţit de nenumărate complicaţii ale vieţii personale şi sociale. Pacienţilor
le este frică să accepte apariţia fenomenelor patologice şi amână multă vreme
întâlnirea cu medicul. De multe ori, aceştia nu au iniţiativă şi ajung la medic
în stadii tardive. Acest tip de pacient este în general inhibat, îşi ascunde
suferinţa, nu întreabă, nu are curajul să afle prea multe despre boala lui, nu
caută nici prima opinie, îşi menţine îngrijorarea la periferia conştiinţei, lăsându-se
dus de destin. Alţii însă se grăbesc să ajungă la medic, caută pe internet
informaţii, vor să ştie cât mai multe. Adesea, pacientul şi familia sa solicită
opiniile mai multor medici din mai multe motive: din dorinţa de a avea o
certitudine, din nevoia de a cunoaşte, din dorinţa de a comunica, din
neîncredere, din dorinţa de a obţine beneficii secundare (tipul litigios).
În unităţile de sănătate, dreptul la a doua
opinia a fost în mod diferit adoptat ca serviciu de specialitate. În clinicile
moderne, medicii recomandă pacientului să aibă în documentaţie şi a doua
opinie. În unele spitale, chiar există un birou sau departament în care se oferă
a doua opinie. Aşadar, a doua opinie este un serviciu instituţionalizat,
recunoscut ca atare şi promovat.
În alte clinici însă, medicii consideră că a
îndruma pacientul către a doua opinie constituie o recunoaştere a incapacităţii
profesionale personale. Astfel, medicul prescrie un tratament pentru a încerca
soluţionarea simptomelor pacientului sau măcar ameliorarea lor, fără a fi sigur
de rezultate şi spunând că „urmează să vedem“ (!) cum reacţionează pacientul la
tratament. Medicul chirurg operează pacientul în specialitatea sa preferând a
nu recomanda un medic de altă specialitate (de exemplu – controversa ortopedie
vs. neurochirurgie la copiii cu parapareză spastică sau tetrapareză spastică).
Respingerea celei de-a doua opinii apare şi
din cauza convingerii medicului că pacientul care a căutat o a doua opinie nu
are încredere în el. De aici rezultă cel puţin două consecinţe: medicul
respinge pacientul şi îi spune să se ducă acolo unde are încredere, refuzând
continuarea comunicării; medicul acceptă pacientul, păstrând o doză de
suspiciune privind riscul ca pacientul să manifeste insatisfacţie sau
neîncredere la un moment dat.
Desigur, soluţia optimă este să-i arăţi
pacientului că se poate informa şi în alte părţi şi poate alege cu ce medic să
colaboreze. Aceasta este o dovadă de maturitate profesională şi de siguranţă de
sine a medicului. Medicul nu trebuie să arate că vrea neapărat să nu piardă
pacientul, că este sensibil dacă pacientul mai are nevoie de o opinie. Gândiţi-vă
la situaţia în care medicul recomandă a doua opinie când observă că pacientul
sau familia lui sunt nedumeriţi şi vor certitudini sau vor asigurări că
diagnosticul este cel corect. Ulterior, după ce pacientul se informează, revine
pentru a fi tratat. O astfel de conduită arată că medicul dispune de maximă
credibilitate profesională.
Reamintim că informarea completă a
pacientului sau a reprezentantului său legal este o obligaţie profesională
pentru medic. Acesta trebuie să se asigure că pacientul dispune de toate
informaţiile (dacă doreşte). Medicul trebuie să se asigure că pacientul este
complet înarmat cu informaţie necesare pentru ca deciziile sale să fie corect
luate. Nu ne putem permite ca după tratament pacientul să ne spună: „Doctore,
nu mi s-a spus totul“ sau „Alt medic mi-a spus altceva despre boala mea şi
despre tratament“. În aceste condiţii, a nu da pacientului posibilitatea de a
avea a doua opinie poate echivala cu malpraxisul. Hipocrate ne avertiza că
pacientului nu trebuie să îi facem rău, nu avem dreptul de a interveni până nu ne
asigurăm că viaţa lui este protejată. Mai bine nu intervenim dacă există
nesiguranţă.
Înţelegem că a doua opinie protejează
pacientul de deziluzii, dar şi medicul. Nu este greu de practicat această
procedură. În multe situaţii, când se iau decizii cu impact medico-legal, se
constituie comisii, în care mai mulţi specialişti analizează şi dau un verdict
prin consens. Nu este deloc exagerat a crea această cultură a evaluării
multiple pentru cazurile care vor necesita un tratament special (cu riscuri
mari, contraindicaţii, reacţii adverse semnificative etc.) sau pentru cei nehotărâţi.
Cu toţii avem dreptul la a doua opinie în
acord cu principiile cunoaşterii, siguranţei, încrederii, deschiderii, satisfacţiei
şi modernizării. Pot fi deci mai multe soluţii: soluţia legală – toţi pacienţii trebuie să aibă în documentaţie a
doua opinie, foaia de observaţie este validă doar dacă la anumite consulturi
există o a doua opinie (îndeosebi consultul care stabileşte diagnosticul
principal şi linia de tratament cu deciziile aferente); soluţia instituţională – unitatea de sănătate promovează ca normă
internă serviciul celei de-a doua opinii, pentru a se asigura că pacientul ia
deciziile cu sentimente de încredere şi siguranţă; soluţia profesională (colegială) – medicii trebuie să adere la
conceptul serviciilor medicale tratând cu imparţialitate şi obiectivitate
nevoia firească a pacientului de protecţie, siguranţă.
A doua opinie asigură creşterea gradului de
încredere, luarea deciziilor în urma unor argumente solide, focalizarea
proceselor medicale pe liniile cele mai sigure şi adecvate, eficientizarea
serviciilor prin evitarea complicaţiilor apărute în situaţiile în care opinia
unică poate conduce către un drum parţial corect sau chiar greşit. Adoptarea
unei atitudini deschise faţă de a doua opinie constituie un drept al
pacientului, un aspect al modernizării serviciilor de sănătate. În prezent, şi
ca urmare a multiplelor informaţii obţinute pe internet, adesea din surse
neverificabile, este obligatoriu să existe o perfectă informare a pacientului
de către medic. Blocarea informaţiilor şi lipsa de transparenţă duc la multiple
disfuncţionalităţi, litigii şi alte consecinţe neplăcute (dar evitabile) pentru
corpul medical şi pentru pacient.
