Între aspectele cele mai stresante din timpul unei sesiuni sunt,
pentru profesori, momentele în care descoperi în teze lipsa de logică, de
atenție sau de înțelegere a unui fenomen. Faptul că după zece luni de microbiologie
mai sunt studenți care scriu Streptococcus aureus în loc de Staphylococcus
aureus este mai puțin stresant. Este o încurcătură de nume, poate din
viteză, poate din stres, poate din prea multe gânduri și, aproape sigur, din
oboseală. Eu știu că studenților nu le este ușor. Programul este greu. Însă și
ei contribuie la îngreunarea lui, mai ales atunci când „se luptă să își facă o
zi liberă” – ziua de vineri. Înghesuie materii în alte zile lungindu-și
programul de la orele 6–7 dimineața până după ora 20. Ei cred că dacă vor
strânge cele trei zile consecutive (vineri, sâmbătă, Duminică) libere, se vor
organiza mai bine și vor rezolva mai mult, inclusiv în privința învățatului.
Pe de-o parte, secretariatul facultății organizează un program
cu o distribuție rezonabilă a orelor de studiu pe parcursul săptămânii (însă
studenții fac ce fac și mută orele de vineri în alte zile). Pe de altă parte,
noi le spunem și încercăm să îi convingem că oboseala din zilele cu 12 ore de
cursuri, lucrări practice și pe drumuri nu se poate compensa în celelalte zile.
Însă ei refuză să ne asculte, și an de an se petrece la fel. Astfel, săptămâna
de lucru se reduce, pentru studenți, la patru zile, și uneori chiar la trei
zile și jumătate.
Știu că studenților nu le este ușor și, pentru că unii sunt
departe de familie, trebuie să se descurce singuri, chiar dacă poate au fost
obișnuiți ca părinții să îi ajute. Studenții se gândesc, mai tot timpul, la
evitarea notelor care ar duce la o medie mică și respectiv la plata taxei de școlarizare
în anul următor. Știu și că unii lucrează, încercând să contribuie la plata
acestei taxe și poate că nu realizează că intră într-un cerc vicios (lucrează,
obosesc, nu pot să învețe, nu pot să se concentreze, notele sunt mici și anul
viitor iar au de plătit taxa). Dar știu și că s-ar putea organiza cumsecade și
că, dacă ar asculta sfaturile primite, ar putea să se pregătească așa cum este
bine pentru misiunea de medic, dar și să aibă pauze, să facă sport, să se mai
și distreze. Însă cei mai mulți dintre studenți refuză să ne asculte sfaturile.
Fie pentru că ne consideră „depășiți” (în cel mai bun caz, vintage, cu
toate că nu sunt mulți care să fi citit definiția cuvântului într-un dicționar
serios), fie pentru că s-au săturat de sfaturi indiferent de la cine ar veni,
fie deoarece continuă să creadă că le știu pe toate. Aceste gânduri durează
până în momentul în care dau de greu. Acela este momentul în care „cu coada
între picioare” vin și cer ajutorul, uneori în ultima clipă.
Să revenim la problemele de logică. Este foarte stresant să vezi
că peste 90% din studenții care au avut de dezbătut diagnosticul în infecțiile
de tract urinar (ITU) nu știu că urocultura este cantitativă. Este stresant
pentru că le-am vorbit despre aceasta la curs și li s-a explicat, în mod
repetat, și la lucrările practice. Este și mai stresant pentru că, din
experiența anilor trecuți (vreo 27), studenții fac erori mari în această
privință și atunci când sunt implicați personal (au ITU).
Poate cineva se va trezi să spună că exagerez. Nu îi dau
dreptate. Iată ce scrie un student la diagnosticul de laborator în infecția
urinară cu Escherichia coli: „Caracterele antigenice se evaluează prin
tehnici imunofluorescente tip ELISA. Caracterele de patogenitate se identifică
prin inoculare la animale de laborator. Alte teste: sonde nucleotidice, PCR.”
Se amestecă nonșalant diagnosticul în infecții diferite și realizezi că ai
vorbit aproape degeaba timp de zece luni; pare că nu s-a ales nimic. Acest tip
de erori nu se explică prin oboseala de moment, prin „frica de examen” sau de
taxă, ci prin erori sistematice în procesul de învățare, prin sindromul „intră
pe o ureche și iese pe amândouă”, prin neatenție, prin butonarea telefoanelor
în timpul cursurilor și lucrărilor practice, printr-o neascultare cvasicontinuă
a sfaturilor și îndemnurilor primite. Pentru că ne aflăm la finele anului
universitar, și automat pentru foștii mei studenți la sfârșitul anului 2 de
studiu, adică la momentul în care o treime din durata studiilor s-a scurs,
stresul meu este cu atât mai mare.
Adaug alte afirmații ale studenților: „Caractere de cultură:
coci Gram+, imobili, nesporulați, pot prezenta sau nu capsulă, catalază
pozitivi, aerobi facultativ anaerobi.” Care este legătura între caracterele
coloniilor pe medii de cultură și aspectul microscopic sau evaluarea unor
aspecte ale fiziologiei bacteriene cine ar putea ști? Sau: „În funcție de tipul
antigenului de pe capsulă (sic!), streptococii se pot clasifica în următoarele
grupe – A, S. pyogenes și S. pneumoniae, B..., C, S.
agalactiae, F..., G...” Într-o altă teză, și mai „strălucitoare”, studentul
spune că streptococii au elemente clasice ale bacteriilor Gram negative, iar
cultivarea S. typhi din sânge se face pe mediul bulion-selenit (amintesc
că acesta este un mediu de îmbogățire care numai prin absurd s-ar putea utiliza
atunci când produsul patologic este monomicrobian). Este o afirmație sută la
sută ilogică. Sunt lucruri discutate repetat la cursuri și la lucrările
practice și îmi este imposibil să înțeleg cum se „lovesc” de o barieră a
neatenției și ricoșează în neant.
Dacă mai sus se încerca asocierea ilogică între caracterele de
cultură și caracterele microscopice, în teza de față, absurdul include
următorul text cu privire la Salmonella typhi: „caractere morfotinctoriale:
bacili G+, produc colonii de tip S, mici, mobile, cu cili peritrichi”. Cine să
poată pricepe cum se deplasează coloniile pe medii de cultură... chiar dacă
sunt „mici” (sic!)? Și în aceeași teză: „Clostridiile gangrenei gazoase produc
afecțiuni la nivelul tegumentelor și vascular. Se găsesc la nivelul pielii și
determină edem. Ajung în sânge, duc la bacteriemie, pot produce leziuni
extinse, înaintează afectând țesutul adiacent.”
Din păcate, sunt și destul de multe alte exemple. Ultimul pe
care îl notez este legat de infecțiile cu E. coli: „Acest lucru este
posibil când gazda este imuno comprimată”. (sic!)
Despre autoevaluări ... ce să mai vorbim? În încercarea mea de a
îi ajuta pe viitorii colegi să se antreneze pentru a își dezvolta discernământul,
le spun că este important să se autoevalueze (la lucrări, colocvii, examene și
apoi să compare rezultatele presupuse cu rezultatele reale). Le mai spun că
dacă ei consideră că nota obținută nu este cea reală, este bine să întrebe și
să se lămurească pentru că doar așa vor putea evolua. Mulți, însă, sunt absolut
neinteresați dacă lucrarea a fost corectată sau nu bine, ci sunt interesați
doar să obțină o notă mai mare, nu contează cum. Această „luptă pentru note” a
făcut, face și continuă să facă mult rău – și nu avem soluție pentru a o
vindeca.
A fost o sesiune grea, mai grea și mai stresantă decât sesiunea
din anul precedent. A fost așa pentru motivele de mai sus și pentru cele ce
urmează. Există erori făcute de studenți pe care le resimt, aproape la propriu,
ca o lovitură „la plex”. Atunci când pui suflet în ceea ce faci, este tare
greu. Am vorbit la curs, am comentat chiar și într-un articol din „Viața
medicală”, am repetat și am repetat. Cu toate acestea, în cele mai multe dintre
teze am regăsit următoarele greșeli: deși subiectul chestionează cu privire la
diagnosticul în infecțiile produse de un anumit microorganism, studentul „sare”
direct la una dintre acestea, fără a enumera și altele, uneori și greșit. Deși
s-a realizat un produs nativ (lamă-lamelă), se spune că microbii se pot vedea
Gram + sau Gram – (imposibil!). Deși s-a realizat un frotiu fixat, se spune că
microbii sunt mobili sau imobili – (imposibil!). Deși este un subiect de
diagnostic, caracterele antigenice și de patogenitate sunt tratate ca o
înșiruire, o poveste (uneori neadevărată). Deși la unul dintre cursuri am
demonstrat în fața tuturor celor prezenți, am desenat la tablă cum ar fi bine
să grupeze caracterele generale și cum ar putea să își ușureze modul de a
învăța, prea puțini m-au luat în seamă (de parcă ar face asta pentru mine).
Într-un fel, da, ar face asta (și) pentru mine. Le-am spus de când ne-am
întâlnit că m-ar face tare bucuros dacă mi-ar da ocazia să corectez teze pe
care să scriu doar note de zece. Citind tezele, dând peste erori, îmi aduc
aminte chiar și cuvintele pe care le-am spus la curs sau prin e-mail ca să îi
ajut să evite acele erori. Îmi aduc aminte și momentele din timpul cursurilor
în care m-am oprit pentru a sublinia unele aspecte pe care colegii din anii precedenți
le-au greșit pentru ca ei să nu le mai repete... Și? ... Senzația de „vorbit cu
oglinda” este terifiantă pentru un profesor care ține la studenții săi și care
le vorbește ca unor viitori colegi.
Ca un „colac peste pupăză”, am să închei cu „lovitura finală” –
în fiecare dimineață înainte de examen, venind către institut am văzut în fața
porții acestuia, exact acolo unde scrie „Institutul Cantacuzino”, studenți
stând liniștiți (sau mai puțin liniștiți) cu țigările aprinse, fumând. O
imagine teribilă, poate chiar mai stresantă decât încurcarea, ciuntirea,
greșirea unor noțiuni de microbiologie. Eu, dacă eram student, inclusiv din
colegialitate, nu aș fi făcut așa ceva chiar și dacă eram cel mai înrăit
fumător. Lipsa de respect față de oameni, față de colegi, față de instituții
este, de multe ori, copleșitoare.
