Hristos A Înviat! La 26 aprilie 2018 se vor împlini 55 de ani de când poetul Vasile Voiculescu a început călătoria către Veșnicie. „Viața și opera lui sunt paradigmatice modele de trăire, de gândire creștină, cu precădere în zilele noastre, când adevăratele valori se relativizează, locul lor luându-l superficialitatea, imoralitatea, duhul secularizant – dușmani înverșunați ai unei viețuiri autentice.” În copilărie, mama îi spunea povești, dar îi citea și din Viețile Sfinților.
    Medicul, poetul și omul de cultură a afirmat ulterior că „pregătirea științifică, studiile medicale, cursurile de la Filosofie, lectura numeroaselor cărți de religie, cultură ori artă l-au apropiat foarte mult de Dumnezeu”, spunând adesea și: „Credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. Au rămas în istorie și cuvintele sale: „Dacă n-aş fi ajuns medic, cred că aş fi fost preot”.
    Vasile Voiculescu a fost și unul dintre promotorii medicinei preventive, ținea conferințe cu teme legate de igiena populației. Mărturisind că „medicina nu este o profesiune, ci o pasiune”, ajunsese să fie numit „medicul fără de arginți”. Îi căuta pe bolnavii săraci, se străduia să îi ajute cât mai mult și le alina durerile. Unul dintre apropiați mărturisea: „Îmi spunea adesea că nu se cuvine să lăsăm să treacă o zi fără fapte bune, medicul fiind din acest punct de vedere într-o poziție privilegiată prin însăși natura profesiunii sale, căci poate face foarte ușor asemenea fapte, fără să caute prea mult”.
    Cu toate acestea, a fost închis în închisorile comuniste și a suferit foarte mult. Se pare că peste trei milioane de deținuți politici au fost trimiși în 44 de închisori și 72 de colonii de muncă silnică. O treime au murit de foame, frig, bătaie sau torturi. Nu trebuie să îi uităm.
    Trebuie să îi pomenim și să ne străduim să fim vrednici de acești înaintași, fie ei învățători, muncitori, preoți, medici, oameni simpli sau oameni cu un înalt nivel de cultură – oameni!
    Astăzi suntem liberi și liberi să alegem. Cu toate că această libertate este una copleșitoare în raport cu Veșnicia, nu sunt atât de mulți cei care încearcă să o înțeleagă. Într-una dintre Predicile din Săptămâna Pătimirilor Mântuitorului ni s-a dat o temă de meditație și un îndemn de a spune mai departe cele ce am auzit. Întrebarea la care am fost îndemnați să ne gândim a fost următoarea: oare de ce românii au, începând cu acest an, zi liberă în Vinerea Mare? Trebuie să adăugăm și gândul: oare este o zi liberă pentru a ne trezi risipind timp sau pentru a ne concentra și a ne gândi la ceea ce este important? Se știe că „Timpul lui Dumnezeu nu are trecut sau viitor, ci este, din punct de vedere rațional, doar prezent – adică Veșnicie”. Și atunci?
    Cu acest gând, am răsfoit câteva file de istorie și am extras cuvinte privind trecerea timpului în închisorile comuniste, în timpul Sfintelor Paști. „Se apropiau Sfintele Paști, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Cugetam la acest mare și sfânt praznic.
    În iconomia mântuirii, Domnul a rânduit să-i premeargă Patima, chinurile, jertfa cea izbăvitoare Învierii. Trebuia și noi să trecem prin focul suferinței ca să ne curățim și apoi să așteptăm Învierea. Deținuții noștri erau văzuți tot mai des în atitudini de meditație și rugăciune. Cu fumul lămpilor de carbid, în abataje sau pe stâncile de pe galerie, făceau pe pereți cruci, unele mai mari până la o jumătate de metru, altele mai mici.”
    Sunt amintiri de la mina din Baia Sprie, 1954. „Veni Vinerea – ziua marii și Sfintei Patimi – și administrația ne-a dat după ciorbă cea mai bună mâncare. Dar deținuții au preferat să postească. Unii n-au vrut să primească friptura. Eu am primit-o și am păstrat-o pentru ziua Învierii. Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se va da și în viitor în Vinerea Patimilor la deținuți să se «spurce».
    La orizontul 12, unde lucram eu, la 560 de metri adâncime, mai lucrau preotul Valeriu și diaconul Teodor. Am intrat seara în mină, în noaptea Paștilor. Mai înainte de ora 12,00 noaptea s-au tras «clopotele». Cum? Niște sfredele legate unul de altul în poziție verticală erau ciocănite cu un alt sfredel și sunetul trecea de la unul la altul încât aveai impresia că sunt chiar clopote adevărate. Era anunțul ca oamenii să coboare pe galerie la locul stabilit pentru sfânta slujire. Din toate părțile coborau cu lămpile de carbid aprinse și luau loc.
    Noi, preoții, eram în salopete și opinci. Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui care a strigat: «Veniți de luați lumină!» și toți au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim. Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: «Hristos a înviat!». Slujba era ascultată în genunchi. Memoria excepțională a diaconului Teodor ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale utreniei Învierii.”
    Aiud, 1981, din amintirile fostului student la medicină Părintele Gheorghe Calciu: „Prima experiență a avut loc în ziua de Paști. La ora șapte dimineața, gardienii închisorii se schimbau. Eram total izolat de ceilalți deținuți, într-o celulă fără geamuri, fără pat, supus unei exterminări lente; în momentul în care ușa celulei se deschidea, deținuții erau obligați să se întoarcă cu fața la perete și să stea așa, până auzeau ușa celulei închizându-se.
    În ziua aceea de Slavă a lui Iisus nu m-am întors cu fața la perete, ci l-am privit pe gardian în ochi – era unul dintre cei mai cruzi, spaima secției de izolare – și i-am spus: «Hristos a Înviat!». Vorbele mele l-au lovit în față ca un bici. M-a privit o clipă cu uimire, s-a întors spre coridor, unde erau ceilalți gardieni de schimb, s-a întors din nou spre mine și mi-a răspuns: «Adevărat a Înviat!».
    La rândul meu am fost lovit de răspunsul lui. Dar în alt chip, știam că nu el mi-a răspuns, ci un înger al lui Dumnezeu. Celula mea fu inundată de o lumină pe care nu o mai văzusem din copilărie, de când aveam opt ani. Zidurile dispăruseră, atmosfera sumbră și umedă a celulei se schimbă, bucata de scândură brută, care noaptea era patul meu, deveni strălucitoare.
    Am rămas mult timp sprijinit de zidul umed al celulei, copleșit de o fericire indescriptibilă. Prin gura torționarului meu, îngerul Domnului îmi anunța adevărul Învierii lui Hristos. Nimic nu poate fi explicat. Acestea sunt lucruri trăite în plan spiritual și nu au de-a face nimic cu extazul. Lumina divină, această energie necreată, care pleacă de la Sfânta Treime, te atinge cu splendoarea ei cerească, fără să o ceri, fără să o meriți”.
    A mai trecut un an. În 1983 am fost învățat de un prieten mai mare, medic, universitar, că este bine să te învrednicești a primi Sfintele Taine în dimineața Învierii, după Sfânta Liturghie. Tot de atunci am început să primesc călăuzire de la Părintele Nicolae-Ioan, la Biserica Sfântul Silvestru. Fiind împreună și în acest an lângă strană, am constatat că în acea parte a bisericii se aflau patru absolvenți ai facultății de medicină.
    În Altar participau la slujbă alți doi absolvenți de medicină și Părintele, care în istoria activității sale a făcut parte dintr-un colectiv care a preparat pentru întâia oară în România gamaglobulină din sânge retroplacentar, în Institutul Cantacuzino. În jurul orei 3,00 dimineața și mai târziu, în biserică se aflau încă mai mulți absolvenți de medicină, vreo 20–30 de copii de la 1–2 ani în sus.
    De remarcat erau și cele 10–15 persoane îmbrăcate în haine populare, unele absolvente de studii medicale, foarte multe persoane peste 80 și chiar și peste 90 de ani, Dumnezeu să le dea sănătate. Aproape de ora 5,00, biserica era încă plină și zeci sau sute de persoane au primit Sfânta Împărtășanie. Având credință, nădejde și dragoste, nu doar că trebuie să fii cinstit, să îți faci datoria, dar ai obligația să participi și la extinderea comuniunii, colaborării și chiar și a colegialității de care este atât de multă nevoie în societatea noastră de astăzi.