Luați
fiecare în parte, poate că nu suntem neapărat singuratici. Mulți dintre noi
avem familii, copii și cercuri strâmte de prieteni buni. Se pare că asta e
bine, aceste lucruri sunt protectoare împotriva riscurilor unei meserii ai
cărei membri se sinucid de două ori mai des decât ceilalți oameni (și mult mai
des decât membrii oricărei alte profesii liberale). Uneori socializăm între
noi, avem propriul nostru limbaj prin care comunicăm pe canale care, deși sunt
teoretic accesibile marelui public, rămân ermetice prin înalta lor
specializare, căci nu-i e la îndemână oricărui cetitor de „Libertatea“ să
citească The Lancet (sau Viața medicală, de ce să fim modești).
Nu întâmplător, limbajul nostru este foarte formal. Era cândva o teorie care
asemăna manierismul politeții în Marea Britanie și în Japonia, ambele insule,
ambele spații mărginite care trebuie împărțite unui număr mare de oameni, în
care intimitatea a trecut în spațiul simbolic, ritualic. Doctorii nu sunt atât
de mulți, nici prea înghesuiți, cel puțin nu în România, țară codașă la numărul
de medici la mia de locuitori, dar se simt înghesuiți. Lucrăm în spitale și
policlinici, printre colegi de specialități diferite și asemănătoare, și se
pare că nu putem lucra fără să ne formalizăm chiar și atunci când suntem
informali, căci și cea mai degajată discuție dintre doi medici respectă niște
reguli nescrise dar impenetrabile. Ne împărțim teritoriul, stabilim ierarhia,
din timp, și ne ținem de ea cu dinții.
Lucrurile
se deteriorează cu vârsta. În rezidențiat,
deja nu mai era foarte bine, dar încă mă puteam împrieteni la cataramă cu
Claudiu sau cu Răzvan, mergeam la sală împreună în cartierul Rahova, dezbăteam
starea literaturii române și străine, plănuiam împreună cum să ne cucerim
destinele. Deși e dificil pentru oricine să mai capete prieteni noi după
treizeci de ani, pentru medici e virtual imposibil. Poți însă să îți faci aliați,
sau poți să nutrești calde sentimente de respect distant față de colegi. Rar
însă. De obicei, nutrești o anxietate rezervată.
E
medicul de la spital, cu paturile și războiul lui zilnic, deși nu se știe prea
bine cine e inamicul, dar nu ai răgaz să te culci pe o ureche. Poate că
inamicul e suferința omenească infinită care deferlează neîncetat pe culoarele
vechi, poate e altul, imaginar sau real.
E
medicul „din privat“ cu mantia lui hibridă, jumătate halat alb, jumătate ținută
obligatorie de corporatist, străduindu-se din greu să-și creeze o identitate,
în final retrăgându-se între contraforții cabinetului pe care nu îl poate
personaliza prea mult (Sanepid oblige), dar pe care îl tapetează cu
experiențe care îl nedumeresc și despre care n-a învățat nimic în facultate.
E
medicul de la țară, specie pe cale de dispariție, care începe să semene cu un
misionar care a traversat trei oceane ca să ajungă aici și care nu mai știe
unde îi e casa.
E
medicul de familie, care ar vrea să pună mâna pe pacient, să efectueze examenul
fizic, dar de la prima atingere constată că pielea pacientului se exfoliază și
e, de fapt, o coală de hârtie cu cincizeci de rubrici de completat. Și dedesubt
sunt alte foi de hârtie, le tot dai la o parte până uiți ce făceai de fapt și
tot bifezi la rubrici și rogi asistenta să închidă geamul, să nu cumva să
zboare toate hârtiile astea și să rămânem fără pacient.
Apropo
de asistenți, ei nu sunt așa. Nu sunt singuri, ca noi, deși au necazurile lor,
unele mai mari ca ale noastre. Mi-e greu să-mi dau seama prin ce suntem diferiți,
de fapt.
Ne
întâlnim la congrese. (Mă rog, aceia dintre noi care le frecventează.) Sincer
să fiu, nici astăzi nu înțeleg prea bine ce este un congres medical. Poate o
ocazie să constatăm că existăm în carne și oase, nu suntem doar un șir de nume
urmate obligatoriu de afilieri și abrevieri diverse. Dar eu nu sunt foarte
convins nici măcar de congrese. Nu știu ce dovedesc ele de fapt: probabil un
fel de spirit de breaslă, dar ce e acesta din urmă, dacă nu tot o expresie, o
dovadă a singurătății?
Citeam,
deunăzi, că unii medici se simt ca niște naturaliști plecați într-o îndelungată
expediție într-o junglă virgină. Numeroasele specii ale faunei și florei sunt
fascinante și ne-am angajat de bună voie la viața asta departe de confortul
civilizat, dar uneori ne gândim bucuroși la întoarcere. Doar că naturalistul
sau antropologul, după decenii petrecute ca parte a depărtării, au unde să se
întoarcă. Medicul nu mai știe unde se află continentul de dinainte de
facultatea de medicină.
Sau
poate că e altceva. Poate continentul acela nici nu a existat de la bun
început, e un fel de Atlantidă fabricată din legende. Ne-am născut a doua oară
ca medici, dar destinația călătoriei noastre nu e singurătatea, chiar așa,
agravată de vârstă cum pare ea să fie, ci, din contră, regăsirea omeniei din
noi. Nu trebuie neapărat să fim singuri, nici formali, nici retranșați în
castele noastre fortificate cu birouri și paturi de examinare. Poate că astea
sunt doar uneltele temporare de navigație, iar la capăt, când vom decide să
atârnăm halatul în cui pentru ultima dată – și unii dintre noi nu o fac
niciodată cu adevărat, ne va aștepta și altceva în afară de anii uitării și de
cochilia goală a ambițiilor de altădată, ceva plin de căldură, fraternitate și
sens. Ceva înrudit cu sentimentul satisfăcător al trebii bine făcute.
