Domnul
X suferea de ceva vreme de atacuri de panică. Lumea îl considera puțin isteric,
deoarece crizele păreau să aibă loc mai ales în context „emoțional“: când la
serviciu erau perioade mai stresante sau când se certa cu soția. Simptomele
erau, de asemenea, caracteristice: încleștatul fălcilor, amorțeala mâinii
stângi, înțepături precordiale. Investigațiile uzuale arătaseră o cardiopatie
ischemică pe care, vorba aia, o avem toți, și un colesterol ceva mai mare.
Tratamentele psihiatrice nu fuseseră niciodată prea eficace în cazul său. În
ultima lună, crizele se îndesiseră și deveniseră mai grave, fiind însoțite de o
agitație psihomotorie impresionantă. La ultima criză, soția a sunat la 112 – nu
era prima dată. Echipajul sosit la fața locului a evaluat situația, a zis că e
de psihiatrie și a plecat. Bărbatul s-a internat a doua zi la spitalul de
psihiatrie, unde a murit, destul de prompt, cu infarct mezenteric. Dacă acest
caz seamănă foarte bine cu unul foarte recent, în care pacientul era o
celebritate, nu e deloc întâmplător.
Doamna
Y fusese disponibilizată de la locul de muncă, după treizeci de ani de
loialitate în slujba unei companii fondate în comunism și trecute, de atunci,
prin multe și dramatice transformări. Necăsătorită, locuind singură, la o
vârstă la care speranța unui nou început e foarte mică și pentru cel mai
rațional om, a început să cocheteze tot mai serios cu ideea morții. După o
primă tentativă, a fost externată de la urgență cu indicația de a merge la un
psihiatru, pe unde o dori ea. A venit însoțită și mai mult forțată de o vecină
foarte îngrijorată, dar a refuzat categoric internarea și a aprobat doar formal
inițierea unui tratament. La a doua tentativă, pacienta, dusă cu ambulanța la
urgențe, a fost îngrijită corect toxicologic și trimisă acasă, cu indicația de
a merge la psihiatru. La a treia tentativă, ambulanța a venit, chemată de
vecină, dar a plecat imediat, fiind refuzată de doamna Y. Deși putem argumenta
că pacienta nu era tocmai corpus mentis, ambulanța nu intervine
împotriva voinței pacienților. Nici măcar când psihiatrul solicită internarea
nevoluntară, deși uneori acceptă să intervină la solicitarea familiei, mai ales
dacă e un pacient „cunoscut cu antecedente psihiatrice“, un psihotic aflat la a
nenumărata recidivă pentru că nu își ia tratamentul. Nimic de genul acesta în
cazul de față. A patra tentativă de suicid a fost reușită.
Cazurile
asemănătoare sunt suficient de frecvente ca să reprezinte tipuri ușor de
recunoscut și generatoare de imensă durere, indignare și furie pentru familii,
dar și pentru marele public – dacă devin de notorietate. E foarte tentant să
arăți cu degetul diverse persoane în aceste cazuri. Cine e de vină? În primul
caz: echipajul de pe ambulanță, care a eșuat în a face diagnosticul diferențial
între atacul de panică și evenimentul vascular? Cei din spitalul de psihiatrie,
pentru că au acceptat internarea? În al doilea: cei de la urgențe, care nu s-au
asigurat în vreun fel că pacienta își va continua îngrijirile de care avea
nevoie vitală – îngrijiri psihiatrice în acest caz? Ambulanța, care a acceptat
refuzul de a fi transportată la spital al unei paciente intoxicate cu
tranchilizante? Psihiatrul, care a văzut-o o dată la cabinet și nu a dispus
internarea imediată împotriva voinței, ceea ce ar fi însemnat să rețină cumva
pacienta la policlinică până poliția și ambulanța se deplasau la fața locului?
Ar fi fost o încercare eroică și cu șanse maxime de eșec, la o pacientă fără
simptome psihotice și în niciun fel confuză la momentul examinării, dar nu
merită o viață de om să încerci absolut totul?
Răspunsul
este, din păcate, unul simplu. Elementul comun este eșecul de a evalua și a
trata corect o urgență despre care nu se știe bine dacă e psihiatrică sau nu.
Și nu din ignoranța îngrijitorilor, fie ei medici curanți, echipaje mobile sau
fixe de urgență. Ci din falia de sistem dintre urgențele medico-chirurgicale și
cele psihiatrice. Anomalia profundă este separarea acestora, plasarea lor
fizică la poluri opuse ale orașului sau, când ele sunt apropiate, ridicarea de
garduri înalte între ele. Garduri simbolice, de antipatie reciprocă între
specialiști nevoiți să se certe interminabil prin telefon pentru orientarea
unui pacient: o bucată nepermis de mare din timpul unui urgentist e petrecută
astfel. Garduri generate de vidul normativ și legislativ în asemenea cazuri.
Gardurile pe care societatea le ridică reflex între ea, oriunde ar fi, și orice
sună vag a „nebunie“. Și garduri adevărate, nu simbolice, de exemplu cel dintre
spitalele „Obregia“ și „Bagdasar-Arseni“.
Soluția
e și ea destul de simplă și am mai discutat despre ea într-un articol de acum
aproape trei ani, publicat la această rubrică. Orice serviciu de primire a
urgențelor trebuie să aibă un compartiment psihiatric. Legea obligă ca un
spital de urgențe să aibă și un psihiatru intra-muros, dar această
prevedere e insuficientă. E ca și cum ai spune că un cardiolog e suficient
pentru Spitalul Floreasca. Eventual, unul care să acorde consultații doar în
ambulatoriu, de trei ori pe săptămână, cum se întâmplă cu psihiatrul în alte
spitale de urgență. O psihiatrie de urgență corect practicată presupune un
departament complet, situat chiar la spitalul general de urgență, cu personal
superior și mediu calificat, fir direct către spitalul de psihiatrie
(posibilitatea de a interna, fără intermediere, dacă este necesar) și un
staționar cu câteva paturi care să permită supravegherea timp de maximum 72 de
ore. Un asemenea departament permite următoarele: mai întâi, echipajul de
urgență nu mai e nevoit să facă diagnostice diferențiale subtile în apartamentul
pacientului, ca să știe încotro să o ia: direcția către urgență e unică. Pentru
orice pacient cu presupusă patologie psihiatrică urgentă, există un filtru
medicochirurgical sau metode de intervenție rapidă. Pacienții care necesită
îngrijiri medicale dar au un risc psihiatric important, cum sunt victimele
tentativelor de suicid, nu mai sunt pierduți, ca doamna Y, ci preluați și
orientați la fața locului. Staționarul permite adesea dezamorsarea crizelor
care nu sunt neapărat cauzate de o patologie psihiatrică „clasică“ precum
schizofrenia și care deci nu sunt adecvat tratate în serviciile psihiatrice cu
internare nevoluntară, cu supraveghere sau izolare. Psihiatrii nu mai sunt
nevoiți să facă evaluări somatice pentru care sunt puțin competenți și neechipați.
În schimb, își pot oferi expertiza și la rece, în consultațiile de psihiatrie
de legătură, în diversele secții ale spitalului. Dar, cum psihiatria, în
genere, nu mai e prezentă pe agenda executivilor și legislatorilor, pentru
fiecare caz de moarte evitabilă de care vom citi în presă, nenumărate altele,
anonime, vor continua să se întâmple.
