Cu privire la acceptarea unei persoane ca
pacient, Legea nr. 95/2006 prevede în art. 652 că medicul, medicul dentist,
asistentul medical/moaşa au obligaţia de a acorda asistenţă medicală/îngrijiri
de sănătate unei persoane doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient,
criteriile de acceptare urmând a fi stabilite prin normele metodologice de
aplicare a prezentei legi.
Prin urmare, aceste dispoziţii sunt
completate de Normele metodologice din 14 martie 2007 de aplicare a titlului XV
„Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi
servicii medicale, sanitare şi farmaceutice“ din Legea nr. 95/2006 privind
reforma în domeniul sănătăţii.
Analizând textele legale, se reţin
următoarele criterii de acceptare a unei persoane ca pacient:
a) metoda de prevenţie, diagnostic,
tratament la care urmează să fie supusă persoana în cauză trebuie să facă parte
din specialitatea/competenţa medicului, medicului dentist, asistentului
medical/moaşei;
b) persoana în cauză să
facă o solicitare scrisă către medic, medicul dentist, asistentul medical/moaşă
de acordare a asistenţei medicale, cu excepţia cazurilor în care persoana este
lipsită de discernământ sau a situaţiilor de urgenţă medico-chirurgicală.
Solicitarea va fi păstrată în fişa medicală sau, după caz, într-un registru
special;
c) aprecierea
medicului, medicului dentist, asistentului medical/moaşei că prin acordarea
asistenţei medicale nu există riscul evident de înrăutăţire a stării de
sănătate a persoanei căreia i se acordă asistenţă medicală. Aprecierea se face
după un criteriu subiectiv şi nu poate constitui circumstanţă agravantă în
stabilirea cazului de malpraxis.
Prin urmare, criteriile
de acceptare pot fi împărţite în două categorii: criterii generale şi criterii
speciale. Criteriile generale sunt cele prevăzute la literele a) şi b),
respectiv atunci când medicul este de o anumită specialitate, iar persoana
devine pacientul său ca urmare a unei probleme de sănătate cu implicaţii referitoare
la specialitatea medicului; la litera b) se indică drept criteriu de acceptare
atunci când persoana formulează o cerere scrisă către un medic. Deşi la litera
b) nu se mai prevede expres necesitatea existenţei unei specializări a
medicului, aceasta nu înseamnă că în baza unei simple cereri se creează o relaţie
ce nu poate fi întreruptă dacă medicul respectiv este de altă specialitate
decât cea necesară pacientului. În ce priveşte cazul de la litera c), acest
criteriu are la bază motive subiective, însă cu menţiunea să nu existe riscul
evident de înrăutăţire a stării de sănătate a persoanei căreia i se acordă
asistenţă medicală. În caz contrar, dacă ar exista riscul înrăutăţirii, atunci
ar putea fi vorba de un caz de malpraxis, mai ales dacă medicul nu ar avea
competenţa necesară.
Relativ
la întreruperea relaţiei cu un pacient,
aceasta poate avea loc:
a) odată cu vindecarea
bolii;
b) de către
pacient;
c) de către medic,
în următoarele situaţii:
(i) atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele
medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite;
(ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic.
Pentru întreruperea relaţiei
cu pacientul, medicul trebuie să-l notifice pe acesta din urmă. Astfel cum am
apreciat şi în alt articol cu privire la obligativitatea acordării asistenţei
medicale, notificarea se întocmeşte în dublu exemplar, unul fiind transmis
pacientului cu minimum cinci zile înaintea terminării relaţiei, iar celălalt
exemplar urmând să rămână la medic. În notificare se va preciza că terminarea
relaţiei în momentul notificării nu pune în pericol viaţa pacientului, deci,
prin urmare, dacă această întrerupere ar pune în pericol sănătatea pacientului,
atunci medicul nu poate întrerupe relaţia cu pacientul. În plus, medicul
trebuie să motiveze temeiul refuzului, astfel încât acesta să nu fie unul
arbitrar.
