Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Acțiune și reacțiune

Viața Medicală
Prof. dr. Mircea Ioan POPA joi, 17 noiembrie 2016
     Am mai discutat de lipsa de colegialitate la nivel de sistem, care nu influențează negativ doar un grup restrâns de persoane, ci poate avea implicații la nivel național. Uneori, chiar și internațional. Atunci când sănătatea multora depinde de tine, trebuie ca grija ta să crească pe măsură. Uneori însă, unica preocupare este obținerea unui salariu cât mai bun și lăsarea timpului să treacă așa cum apare scris într-un text care îmi displace profund: „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi. Lasă pe poimâine, că poate nu mai este necesar“. Înainte de 1989, circulau în România bancurile cu Bulă. De câte ori cineva se necăjea, altcineva încerca să îl îmbuneze și, prin încercarea de a face haz de necaz, prin „faptele de vitejie“ ale lui Bulă, mizeriile deveneau mai ușor de suportat. Era doar o senzație, bineînțeles. Din păcate, după 1989, „stilul Bulă“ a fost implementat poate chiar mai abitir ca înainte, inclusiv în domeniul doritei colegialități. Dar oare chiar este dorită? Oare, dacă ar fi cu adevărat dorită, nu s-ar putea aplica? Este atât de greu să îndeplinim un deziderat care în mod cert ne-ar face viața mai bună? La asemenea întrebări îmi vine să răspund, așa cum se face la congrese sau conferințe când se încearcă ocolirea răspunsului: „it is a very good question“, răspuns aparent amabil, dar care nu se însoțește de lămurirea problemei – colegul din sală rămâne cel mai adesea cu „buza umflată“. Așa și eu! Din 2015 (de când am început să scriu la această rubrică), dar și de aproape douăzeci de ani mă trezesc cvasipermanent „cu buza umflată“. Stau, mă uit, mă întreb: cum este posibil ca având același consum de energie să faci un lucru rău în loc de a face un lucru bun? Cum este posibil ca – în același timp și cu același efort – să te porți necolegial în loc să te porți colegial?
     Cum este posibil ca într-o instituție importantă a statului român să aștepți pensia fără a urma învățăturile înaintașilor conform cărora una din menirile tale este a pregăti tineri colegi care să devină atât de buni încât să poată să acopere spațiul lăsat în urma pensionării (pentru că țara are nevoie de tineri pregătiți)? Sau cum este posibil să procuri o instalație care ar putea aduce beneficii și ar contribui la susținerea instituției tale (necesară întregii țări, necesară multor colegi), iar instalația cumpărată să nu încapă în construcția realizată special pentru aceasta? Dar să primești mai multe milioane de la bugetul statului cu scopul îndreptării erorilor menționate mai sus, să ai o durată optimă de implementare a proiectului și să ratezi – „colegial“ – ducerea la bun sfârșit a acestuia? Și, dacă tot vorbim despre colegialitate, cum este oare posibil ca în loc de recunoștință să tratezi exact la o sută optzeci de grade acel grup de oameni care ți-a înțeles menirea și a încercat să te ridice împreună cu instituția ta cu tot, pentru binele colegilor dar și pentru binele cetățenilor care ar putea beneficia de o instituție puternică în domeniul prevenirii și controlului bolilor?
     După o vreme, lucrurile mai schimbându-se, a existat cineva care s-a străduit să le readucă pe un făgaș potrivit. Însă și în acest caz, tot „colegial“, acțiunea s-a întâlnit cu reacțiunea. În timp ce unul se trezea cu noaptea-n cap, era primul la birou și pleca aproape de fiecare dată ultimul, existau și „colegi“ care „râdeau în pumni“ și aveau o singură întrebare: „Oare cât o să reziste în ritmul ăsta?“. Varianta cu râsul este însă una dintre cele bune, o pseudodistracție benignă. În multe instituții există și celălalt tip de reacțiune, care se apropie de definiția malignului, pentru că strică și colegialitate, și instituție, și sistem – și poate strica o țară întreagă. Este vorba de stilul: „șefii se schimbă, noi rămânem“ și, din păcate, de cele mai multe ori, chiar așa se și petrece. Și în cazul la care mă gândesc s-a întâmplat tot cam așa. Degeaba, după aproape două decenii de „secetă“, s-a străduit să aducă tineri care să învețe și să ducă tradiția mai departe. Complexul anticolegial a făcut ca, din zecile de tineri care au venit spre instituție, să rămână doar câțiva până în zilele noastre. Degeaba a petrecut trei sferturi din viață pentru a încerca să schimbe lucrurile și degeaba a reușit performanțe pe care predecesorii nici cu degetul nu le atinseseră. A venit momentul în care s-a aplicat o altă zicere: „în timpul războiului, primul care trebuie să fie concediat este generalul cel mai bun, generalul care are în sarcină să conducă armata“. Concediere făcută, bineînțeles, „colegial“.
     Chiar acum mă gândesc că toate aceste acte de „colegialitate“ ar fi un bun subiect de fabulă. George Orwell ar fi putut scrie, pe baza acestor întâmplări, cel puțin o nuvelă. Dar cine să o citească? Oare colegii tineri ar alege „1984“ sau „Ferma animalelor“ în loc de „Pokemon Go“?
     Concedierea generalului a avut, bineînțeles, urmări nefaste. De la o evoluție ascendentă, s-a ajuns ca direcția să se schimbe. Uneori, cei „de sus“ aleg în așa mod încât nu poți să nu te întrebi: este prostie sau rea-voință? Un prim rezultat a fost alungarea unei bune părți a tinerilor aduși către instituție. Au fost și tineri care s-au opus, nu au cedat, au rezistat agresiunilor, iar astăzi au ajuns la rândul lor seniori, unii dintre ei gata de a îi învăța pe alții. Unii sunt altruiști, dar nu toți. De exemplu, atunci când un viitor coleg dorește să cunoască puțin din tainele unui anumit mod de lucru și decide să sacrifice o parte din vacanța de vară pentru a învăța „de la cei mai buni“, uneori lucrurile sunt departe de speranțe. Viitorul coleg întreabă, cere ajutor și primește promisiuni. Este prezentat unui grup de colegi, care, implicați fiind în multe alte activități, nu pot să se dedice pregătirii lui și îi recomandă o altă persoană pentru coordonare. După o vreme, tânărul coleg îmi scrie și îmi spune: „Am fost repartizat la doamna X, care din păcate este destul de ocupată în această perioadă. Mi-a dat câteva materiale, pe care le-am citit deîndată. În schimb, în ceea ce privește partea practică, aceasta s-a amânat deja de câteva ori. Nu știu cum să procedez, având în vedere că am stat o săptămână în București fără să fac ceva util în afară de a citi câteva protocoale. Nu mi-am pierdut răbdarea și încă îmi doresc să văd ce înseamnă cercetarea și partea de medicină de laborator, dar, în aceste condiții, mă gândesc să mă întorc acasă să îmi încep practica obligatorie pentru facultate într-un spital“. Are vreo legătură istorisirea cu concedierea generalului? Da, pe vremea lui așa ceva nu s-ar fi întâmplat. Măcar și de teamă, lumea nu ar fi îndrăznit să se comporte necolegial.
     Doar că povestea are o continuare și mai și. După încă o perioadă, a urmat și ultima lecție de colegialitate, relatată astfel: „Am mers și astăzi. Doamna X a discutat puțin cu mine, mi-a răspuns la întrebări, dar a spus că reacția pe care doream să o văd a făcut-o dimineața la 8 (deși mie mi-a spus clar să vin la ora 10, pentru că atunci se va ocupa de reacție și îmi va arăta). La final, mi-a spus să mai trec pe la ea când termin facultatea de medicină, să îi spun ce drum am ales. Și am înțeles din asta că nu mai trebuie să vin la practică. Vă mulțumesc mult pentru ajutor! Nu mă voi opri aici, chiar dacă am avut parte de această experiență amară“.
     În ce fabulă am putea include acest tip necolegial de comportament? Și dacă ar fi doar atât. Aceste exemple aparent izolate trădează un comportament necolegial instituționalizat, un mod malign de a acționa într-un sistem care, fără muncă în echipă și fără adevărată colegialitate, se poate prăbuși chiar mai jos decât a ajuns deja.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.