Rector Provinciae era titlul oficial al guvernatorilor provinciilor Imperiului Roman, ne spune Suetoniu, până când Justinian I a transferat denumirea episcopilor, din ce în ce mai influenţi, ai religiei la care se convertise. Mai târziu, în Evul Mediu, o parte din episcopi au ajuns să conducă, sub îndrumarea Vaticanului, universităţile Europei Centrale şi de Vest. Influenţa occidentală a determinat, mai întâi sub Petru I, în Rusia, la începutul secolului XVIII, adoptarea termenului şi în estul Europei. Au făcut întotdeauna excepţie universităţile din Anglia şi din ţările cândva sub suzeranitatea ei. Mai peste tot, odată numiţi sau aleşi, rectorii au influenţat viaţa cetăţii şi au determinat direcţiile principale de dezvoltare a universităţilor pe care le conduceau. Nu întotdeauna pe traiectoria cea bună, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul lui Martin Heidegger, rector la Freiburg şi suporter inimos al politicilor de discriminare introduse de nazism.

   Din 2008, Adrian Săftoiu este rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Craiova. La numai 41 de ani (născut în 1970, la Craiova), el este, de departe, primum inter pares în ce priveşte recunoaşterea internaţională a operei sale ştiinţifice. Dintre ceilalţi cinci rectori ai universităţilor de Medicină şi Farmacie, lucrările unuia nu au fost niciodată citate în articole indexate de Google Scholar, un altul a fost citat o singura dată, iar pentru restul cea mai bună performanţă a avut între cinci şi 13 citări. Până acum, Adrian Săftoiu a publicat 70 de articole recunoscute de National Library of Medicine (Statele Unite), citate, colectiv, de câteva sute de ori. Nu am însă impresia că diferenţa despre care vorbim i-ar fi crescut vizibilitatea în afara oraşului lui natal; pe firmament sunt, cel puţin până în primăvara anului viitor, trei bărbaţi versatili, din altă generaţie, cu reuşite nu numai în medicină, dar şi în politică.

   Nu am avut plăcerea (şi onoarea) să-l întâlnesc pe profesorul Adrian Săftoiu. Aşadar, nu ştiu dacă va fi de acord cu mine că evenimentul cel mai important al carierei lui a fost constituirea „conexiunii daneze“, realizate mai întâi în timpul unui stagiu de şase luni, în 1999–2000, la Department of Medicine V (Internal medicine and Gastroenterology), University Hospital Aarhus, unde tânărul medic român s-a specializat în endoscopie gastroenterologică la profesorii Hendrik Vilstrup şi Aksel Kruse. O specializare pe care a continuat-o în 2003, cu sprijinul oferit de European Society of Gastrointestinal Endoscopy, la Gentofte University Hospital din Copenhaga, cu profesorul Peter Vilmann. În articolele publicate de Adrian Săftoiu, profesorul Peter Vilmann este o prezenţă aproape constantă, începând din 2003 (Săftoiu A, Vilmann P, Ciurea T. Utility of endoscopic ultrasound for the diagnosis and treatment of submucosal tumors of the upper gastrointestinal tract. Rom J Gastroenterol. 2003 Sep;12:215-29) şi până în urmă cu doar câteva luni (Săftoiu A, Vilmann P. Imaging techniques used for the real-time assessment of angiogenesis in digestive cancers. World J Gastroenterol. 2011 Jan 7;17:7-8.).

   Un studiu des citat în ultimii ani este: Săftoiu A, Vilmann P, Hassan H, Gorunescu F. Analysis of endoscopic ultrasound elastography used for characterisation and differentiation of benign and malignant lymph nodes. Ultraschall Med. 2006 Dec;27(6):535-42. După mine, această investigaţie are caracteristicile unui ou lucrat de Fabergé: un obiect mic, delicat, perfect executat. Autorii au măsurat performanţa unei noi metode – elastografia ultrasonografică – care permite reconstrucţia distribuţiei elasticităţii în ţesuturi normale şi patologice, în cazul de faţă în ganglionii limfatici cervicali, mediastinali sau abdominali suspectaţi de a fi suferit transformări maligne. În acest tip de studiu, cel mai important este etalonul, „standardul de aur“ al comparaţiei cu noua metodă. Ireproşabil, echipa profesorului Săftoiu a utilizat, în toate cazurile, rezultatele examenului histopatologic obţinut prin aspiraţie sau prin excizia ganglionilor în cauză. Metoda elastografică a avut o sensibilitate de 91,7% şi o specificitate de 94,4%, deschizând astfel drumul către o abordare mai eficientă a efortului de diagnostic în limfadenopatii cu origine incertă.