Într-un articol* care nu mi-a plăcut deloc,
am citit întrebarea: „Unde sunt medicii?”. Se pot pune și alte întrebări: Unde
ne sunt elitele? Unde ne este intelectualitatea? Dar se omit explicații
esențiale. Elitele românești au înfundat pușcăriile comuniste, mulți au devenit
martiri, eroi necunoscuți, eroi despre care nu s-a scris și nu se scrie în
cărțile de istorie din care învață copiii noștri. Alții au fost batjocoriți,
disprețuiți. Despre ei se spunea apăsat, mitocănește, cu „spirit proletar” în
anii ʼ90: „Ce caută acum, aici, ei nu au mâncat salam cu soia!”. Nu au trecut
nici treizeci de ani de atunci. Când un avion ateriza, venind de la Londra, iar
din avion cobora Ion Rațiu, o bună parte a celor ce au învățat și altă istorie,
nu doar cea predată în școala comunistă, s-au bucurat. Părea că aterizează
speranța, că ni se întoarce un lider, o oportunitate pentru schimbarea în bine.
Nu am să aduc aminte rezultatul alegerilor din 1990, pentru că a fost
terifiant. Parcă prevestea mineriada ce urma să se declanșeze cu doar puțin mai
târziu și să ucidă, pentru o vreme, speranța ridicată de tinerii eroi în
decembrie 1989 (imaginile din timpul mineriadei au fost văzute mai întâi în
restul lumii, până să ajungă să le vadă și românii, la televizor). Mulți alții
însă au „gustat” din teroarea comunistă. Corneliu Coposu, în ciuda celor 18 ani
de temniță, a fost deopotrivă acuzat că „nu a mâncat salam cu soia”, că are
proprietăți, că vrea să „vândă țara”. Da, într-adevăr, nu mâncase salam cu
soia, pentru că multă vreme nu mâncase nimic sau aproape nimic. Bătaie și
chinuri și suferință – da! A suferit opt ani în regim de izolare totală, fiind
silit să reînvețe să meargă, să vorbească, să facă gesturi pe care un copil le
învață în primii ani de viață. Dar, cu toate acestea, la fel ca alți eroi
români, nu și-a urât temnicerii, nu a încercat niciodată să se răzbune, ci a
dorit un singur lucru: binele pentru România și pentru români.
Unde ne sunt medicii? Unde ne sunt românii?
Aici, unde să fie! Doar că, numai având în minte trecutul, având în memorie
sacrificiile înaintașilor noștri, străduindu-ne să nu le întinăm memoria, ci să
le păstrăm veșnică pomenirea, având Credință, Nădejde și Dragoste, putem
întoarce roata istoriei și putem ajunge înapoi pe calea pe care este bine ca
România să meargă. Multe rele s-au petrecut în anii care au trecut din
decembrie 1989 și până astăzi. Dintre acestea, un mare rău este încercarea de a
arunca vreundeva, într-un hău de unde să nu se mai poată scoate, istoria,
memoria, pomenirea înaintașilor. Este foarte rău să spunem „nouă nu ne pasă,
noi trăim astăzi, avem problemele noastre, restul este istorie/poveste”.
România nu se poate îndrepta fără respect, bun-simț, dorință de îndreptare.
Multe exemple ar trebui să ne fie
cunoscute. Marina Hociotă a urmat cursurile de surori sanitare. S-a călugărit
cu numele de Mina, la Mânăstirea Văratec, dar la 20 de ani (1916) s-a înscris
ca voluntară în armată. A îngrijit răniții aduși de pe front la Tecuci, apoi a
fost soră medicală în prima linie la Mărășești. A fost lovită de glonț și, deși
avea riscul ca piciorul stâng să îi fie amputat, a continuat să îngrijească
răniții. Doctorul Gerota a invitat-o să lucreze un timp la spitalul din Iași. A
primit prin decret regal „Crucea comemorativă”. Aprofundează medicina în
Institutul Surorilor de Caritate „Regina Elisabeta” (1930), iar la 45 de ani se
întoarce în rândurile armatei, în al Doilea Război Mondial. În 1968, a primit
medalia „Virtutea ostășească” clasa I. Vrednicul de pomenire mitropolit Antonie
a spus cândva despre maica Mina: „E un exemplu bun de devotament monahal pentru
cauza Patriei. Este un exemplu grăitor pentru modul cum și-a înțeles monahismul
românesc misiunea lui spirituală – nu pentru izolare și individualizare, ci
pentru slujirea aproapelui și a Țării. În vremuri de liniște s-au bucurat de
tihnă și și-au împărțit devotamentul între rugăciune și muncă; în vremuri de
restriște, s-au regăsit dintr-odată, laolaltă cu ceilalți cetățeni, gata să
facă totul pentru libertate, pentru demnitate, pentru independență“.
Ion Simionescu a absolvit școala militară
de infanterie. După Primul Război Mondial, a fost decorat cu ordinele „Steaua
României” în grad de cavaler și „Coroana României” în grad de ofițer. A
absolvit și facultatea de medicină, în 1926. A lucrat în spitalul din Chilia
Nouă (azi în Republica Moldova), a studiat și în Franța și Germania. În
perioada 1944–1945, ca medic chirurg, s-a aflat în mijlocul războiului.
Remarcat, a fost invitat să devină ministru subsecretar de stat la ministerul
sănătății (din care a demisionat după cedarea Transilvaniei de Nord). Odată cu
venirea comuniștilor i s-a interzis să mai lucreze în vreun spital din țară.
Începând cu 1946 a fost arestat de mai multe ori. În 1949, a fost condamnat la
cinci ani de închisoare pentru „contribuția la dezastrul țării”. A trecut pe la
Jilava și pe la Aiud. În 1950, a fost dus alături de col. dr. chirurg Traian
Mihăilescu, prof. Mihail Paulian, prof. George-Matei Cantacuzino, Ernest
Bernea, Victor Jinga și multe alte personalități la Canal, apoi la Poarta Albă
și în final în lagărul Peninsula (în 1951). Doi studenți mediciniști
(Bogdănescu și Enăchescu) au informat politrucul închisorii că medicul
Simionescu a fost cândva ministru. Bogdănescu a cerut să fie repartizat în
aceeași brigadă „ca să-l învețe cum se muncește pentru construirea socialismului”.
A fost obligat să muncească din greu, iar noaptea să spele dormitorul, noapte
de noapte, pentru a fi împiedicat să se odihnească. Era bătut zilnic. Când
familia avea dreptul să vină să îl vadă, i se spunea că nu poate sau că nu vrea
să se prezinte la vorbitor (ca să nu se vadă rănile și semnele lăsate în timpul
calvarului). La 12 iulie 1951, a fost asasinat prin împușcare. Întâi s-a aflat
în străinătate. Familia a aflat după o lună, în ziua de vorbitor. „Comandantul,
pe un ton dur i-a spus fiului: Cred că înțelegi, tatăl d-tale a murit, să nu
faci scandal, că vă arestez”.
După ce l-a vindecat de tifos pe
subdirectorul închisorii din Aiud (unde a fost întemnițat pentru 23 de ani),
Dumitru Uță a început să primească unele învoiri. Cumpăra medicamente și le
aducea bolnavilor. Gardienii, funcționarii îl chemau acasă pentru diagnostic și
tratament, pentru ei, pentru rude, pentru cunoscuți. Astfel a cunoscut-o pe
viitoarea sa soție, fiica unui gardian; aceasta l-a așteptat 20 de ani, până la
eliberare. În închisoare, doctorul Dumitru Uță îi uimea pe toți cu puterea de
muncă, dar și cu postul și rugăciunea. Și-a fabricat singur instrumente și
făcea intervenții chirurgicale. Se spune că un număr de mediciniști de la
București au venit la închisoarea din Aiud pentru a învăța de la el. După
eliberare, a lucrat într-un mic sat unde nu primea nicio plată.
Alexandru Pesamosca și-a dorit să fie
ofițer de marină, ca tatăl său, însă i-a fost interzis (tatăl activase în
Marina Regală). A absolvit medicina și a rămas cu nume de legendă între
chirurgii români, dar și la nivel mondial. Tot ce opera verifica personal și
pansa cu mâinile lui. Spunea: „După ce ați operat, mergeți și vedeți bolnavul,
ăsta să fie ultimul lucru pe care îl aveți de făcut înainte să plecați acasă. Când
vă întoarceți, la contravizită, îl vedeți din nou, să-l țineți sub observație”.
A salvat peste 50.000 de copii și a fost înmormântat lângă biserica a cărui
ctitor a fost, în incinta Spitalului „Marie Curie“. Din cuvintele sale
testament se poate reține și că „educația este cheia”: „Pentru generația mea,
plecarea regelui în 1947 și victoria ulterioară a «soarelui cu dinți» din 1948
a însemnat data de referință de când s-a răsturnat mersul firesc al lucrurilor.
Cum era liceul la acea dată (...) Profesorii, o mână de intelectuali adevărați,
îndrăgostiți de meseria pe care și-au ales-o, petrecându-și printre elevi tot
timpul liber”.
Unde ne sunt medicii? Sunt aici, printre
noi. Alături de noi. Se află în luptă cu suferința. Sunt în studenți, viitorii
medici. Sunt încă peste tot. Nu mai trebuie alungați prin dezinteres, salarii
de mizerie, desconsiderare. Iar ei, la rândul lor, prin învățătură, muncă,
știință, colegialitate, trebuie să recâștige poziția și să statueze misiunea pe
care o au de îndeplinit, așa cum se cuvine.
*„Viața medicală” nr.
20/2017, pag. 1