Newsflash

Aici ne sunt medicii!

de Prof. dr. Mircea Ioan POPA - mai 31 2017
Aici ne sunt medicii!
     Într-un articol* care nu mi-a plăcut deloc, am citit întrebarea: „Unde sunt medicii?”. Se pot pune și alte întrebări: Unde ne sunt elitele? Unde ne este intelectualitatea? Dar se omit explicații esențiale. Elitele românești au înfundat pușcăriile comuniste, mulți au devenit martiri, eroi necunoscuți, eroi despre care nu s-a scris și nu se scrie în cărțile de istorie din care învață copiii noștri. Alții au fost batjocoriți, disprețuiți. Despre ei se spunea apăsat, mitocănește, cu „spirit proletar” în anii ʼ90: „Ce caută acum, aici, ei nu au mâncat salam cu soia!”. Nu au trecut nici treizeci de ani de atunci. Când un avion ateriza, venind de la Londra, iar din avion cobora Ion Rațiu, o bună parte a celor ce au învățat și altă istorie, nu doar cea predată în școala comunistă, s-au bucurat. Părea că aterizează speranța, că ni se întoarce un lider, o oportunitate pentru schimbarea în bine. Nu am să aduc aminte rezultatul alegerilor din 1990, pentru că a fost terifiant. Parcă prevestea mineriada ce urma să se declanșeze cu doar puțin mai târziu și să ucidă, pentru o vreme, speranța ridicată de tinerii eroi în decembrie 1989 (imaginile din timpul mineriadei au fost văzute mai întâi în restul lumii, până să ajungă să le vadă și românii, la televizor). Mulți alții însă au „gustat” din teroarea comunistă. Corneliu Coposu, în ciuda celor 18 ani de temniță, a fost deopotrivă acuzat că „nu a mâncat salam cu soia”, că are proprietăți, că vrea să „vândă țara”. Da, într-adevăr, nu mâncase salam cu soia, pentru că multă vreme nu mâncase nimic sau aproape nimic. Bătaie și chinuri și suferință – da! A suferit opt ani în regim de izolare totală, fiind silit să reînvețe să meargă, să vorbească, să facă gesturi pe care un copil le învață în primii ani de viață. Dar, cu toate acestea, la fel ca alți eroi români, nu și-a urât temnicerii, nu a încercat niciodată să se răzbune, ci a dorit un singur lucru: binele pentru România și pentru români.
     Unde ne sunt medicii? Unde ne sunt românii? Aici, unde să fie! Doar că, numai având în minte trecutul, având în memorie sacrificiile înaintașilor noștri, străduindu-ne să nu le întinăm memoria, ci să le păstrăm veșnică pomenirea, având Credință, Nădejde și Dragoste, putem întoarce roata istoriei și putem ajunge înapoi pe calea pe care este bine ca România să meargă. Multe rele s-au petrecut în anii care au trecut din decembrie 1989 și până astăzi. Dintre acestea, un mare rău este încercarea de a arunca vreundeva, într-un hău de unde să nu se mai poată scoate, istoria, memoria, pomenirea înaintașilor. Este foarte rău să spunem „nouă nu ne pasă, noi trăim astăzi, avem problemele noastre, restul este istorie/poveste”. România nu se poate îndrepta fără respect, bun-simț, dorință de îndreptare.
     Multe exemple ar trebui să ne fie cunoscute. Marina Hociotă a urmat cursurile de surori sanitare. S-a călugărit cu numele de Mina, la Mânăstirea Văratec, dar la 20 de ani (1916) s-a înscris ca voluntară în armată. A îngrijit răniții aduși de pe front la Tecuci, apoi a fost soră medicală în prima linie la Mărășești. A fost lovită de glonț și, deși avea riscul ca piciorul stâng să îi fie amputat, a continuat să îngrijească răniții. Doctorul Gerota a invitat-o să lucreze un timp la spitalul din Iași. A primit prin decret regal „Crucea comemorativă”. Aprofundează medicina în Institutul Surorilor de Caritate „Regina Elisabeta” (1930), iar la 45 de ani se întoarce în rândurile armatei, în al Doilea Război Mondial. În 1968, a primit medalia „Virtutea ostășească” clasa I. Vrednicul de pomenire mitropolit Antonie a spus cândva despre maica Mina: „E un exemplu bun de devotament monahal pentru cauza Patriei. Este un exemplu grăitor pentru modul cum și-a înțeles monahismul românesc misiunea lui spirituală – nu pentru izolare și individualizare, ci pentru slujirea aproapelui și a Țării. În vremuri de liniște s-au bucurat de tihnă și și-au împărțit devotamentul între rugăciune și muncă; în vremuri de restriște, s-au regăsit dintr-odată, laolaltă cu ceilalți cetățeni, gata să facă totul pentru libertate, pentru demnitate, pentru independență“.
     Ion Simionescu a absolvit școala militară de infanterie. După Primul Război Mondial, a fost decorat cu ordinele „Steaua României” în grad de cavaler și „Coroana României” în grad de ofițer. A absolvit și facultatea de medicină, în 1926. A lucrat în spitalul din Chilia Nouă (azi în Republica Moldova), a studiat și în Franța și Germania. În perioada 1944–1945, ca medic chirurg, s-a aflat în mijlocul războiului. Remarcat, a fost invitat să devină ministru subsecretar de stat la ministerul sănătății (din care a demisionat după cedarea Transilvaniei de Nord). Odată cu venirea comuniștilor i s-a interzis să mai lucreze în vreun spital din țară. Începând cu 1946 a fost arestat de mai multe ori. În 1949, a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru „contribuția la dezastrul țării”. A trecut pe la Jilava și pe la Aiud. În 1950, a fost dus alături de col. dr. chirurg Traian Mihăilescu, prof. Mihail Paulian, prof. George-Matei Cantacuzino, Ernest Bernea, Victor Jinga și multe alte personalități la Canal, apoi la Poarta Albă și în final în lagărul Peninsula (în 1951). Doi studenți mediciniști (Bogdănescu și Enăchescu) au informat politrucul închisorii că medicul Simionescu a fost cândva ministru. Bogdănescu a cerut să fie repartizat în aceeași brigadă „ca să-l învețe cum se muncește pentru construirea socialismului”. A fost obligat să muncească din greu, iar noaptea să spele dormitorul, noapte de noapte, pentru a fi împiedicat să se odihnească. Era bătut zilnic. Când familia avea dreptul să vină să îl vadă, i se spunea că nu poate sau că nu vrea să se prezinte la vorbitor (ca să nu se vadă rănile și semnele lăsate în timpul calvarului). La 12 iulie 1951, a fost asasinat prin împușcare. Întâi s-a aflat în străinătate. Familia a aflat după o lună, în ziua de vorbitor. „Comandantul, pe un ton dur i-a spus fiului: Cred că înțelegi, tatăl d-tale a murit, să nu faci scandal, că vă arestez”.
     După ce l-a vindecat de tifos pe subdirectorul închisorii din Aiud (unde a fost întemnițat pentru 23 de ani), Dumitru Uță a început să primească unele învoiri. Cumpăra medicamente și le aducea bolnavilor. Gardienii, funcționarii îl chemau acasă pentru diagnostic și tratament, pentru ei, pentru rude, pentru cunoscuți. Astfel a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, fiica unui gardian; aceasta l-a așteptat 20 de ani, până la eliberare. În închisoare, doctorul Dumitru Uță îi uimea pe toți cu puterea de muncă, dar și cu postul și rugăciunea. Și-a fabricat singur instrumente și făcea intervenții chirurgicale. Se spune că un număr de mediciniști de la București au venit la închisoarea din Aiud pentru a învăța de la el. După eliberare, a lucrat într-un mic sat unde nu primea nicio plată.
     Alexandru Pesamosca și-a dorit să fie ofițer de marină, ca tatăl său, însă i-a fost interzis (tatăl activase în Marina Regală). A absolvit medicina și a rămas cu nume de legendă între chirurgii români, dar și la nivel mondial. Tot ce opera verifica personal și pansa cu mâinile lui. Spunea: „După ce ați operat, mergeți și vedeți bolnavul, ăsta să fie ultimul lucru pe care îl aveți de făcut înainte să plecați acasă. Când vă întoarceți, la contravizită, îl vedeți din nou, să-l țineți sub observație”. A salvat peste 50.000 de copii și a fost înmormântat lângă biserica a cărui ctitor a fost, în incinta Spitalului „Marie Curie“. Din cuvintele sale testament se poate reține și că „educația este cheia”: „Pentru generația mea, plecarea regelui în 1947 și victoria ulterioară a «soarelui cu dinți» din 1948 a însemnat data de referință de când s-a răsturnat mersul firesc al lucrurilor. Cum era liceul la acea dată (...) Profesorii, o mână de intelectuali adevărați, îndrăgostiți de meseria pe care și-au ales-o, petrecându-și printre elevi tot timpul liber”.
     Unde ne sunt medicii? Sunt aici, printre noi. Alături de noi. Se află în luptă cu suferința. Sunt în studenți, viitorii medici. Sunt încă peste tot. Nu mai trebuie alungați prin dezinteres, salarii de mizerie, desconsiderare. Iar ei, la rândul lor, prin învățătură, muncă, știință, colegialitate, trebuie să recâștige poziția și să statueze misiunea pe care o au de îndeplinit, așa cum se cuvine.

 

 

*„Viața medicală” nr. 20/2017, pag. 1

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe