Câțiva colegi mai tineri, absolvenți ai facultății, la început de
drum în misiunea medicală, și-au amintit de o întâmplare: pentru înscrierea la examenul
de rezidențiat, aveau nevoie de mai multe acte, printre care și un certificat tip
A5. Au mers împreună la unul dintre spitalele de unde se poate obține certificatul
și au profitat de ocazie să îi facă o vizită unui medic de acolo. Pentru că era
prima dată când emiteau certificatele în alt format, a durat ceva mai mult până
au fost gata, așa că au putut să stea mai mult împreună cu medicul-coleg. Ei și-au
amintit și au apreciat drept o atitudine de luat în seamă modul în care acesta a
reacționat atunci când a venit o pacientă pentru consult. „De multe ori mi s-a întâmplat
să mă mir de astfel de gesturi frumoase ale medicilor față de studenți, dar în același
timp mă gândesc că așa ar trebui să fie și acesta e normalul. Revenind la «întâmplare»,
eram cu dumnealui în cabinet, când o pacientă a intrat, văzându-ne pe mine și pe
colegul meu a presupus că domnul doctor are treabă, așa că a vrut să iasă și să
revină. Dar în acel moment domnul doctor nu doar că i-a spus «Intrați, intrați doamnă»,
ci și «Ei sunt niște tineri medici, colegi mai mici, vor asista și ei». Poate părea
puțin că ni s-a permis și nouă să stăm la o anamneză și un consult, dar modul în
care dumnealui, unul dintre cei mai buni medici în domeniu a ales să ne prezinte
pacientei, față de alții care preferă să-și umilească colegii de față cu pacientul
mi s-a părut senzațional. Mi s-a întâmplat de câteva ori (din fericire de puține
ori) să văd în practică medici care îi numesc colegi pe cei care sunt la același
nivel profesional sau mai înalt, dar nu îi consideră colegi pe cei mai mici, chiar
și cu un an. În astfel de momente mă gândesc (poate nu este prea frumos din partea
mea, dar acest lucru îmi vine în minte și mă amuză) la o fabulă pe care o învățam
când eram mici. Fabula «Câinele și cățelul» de Grigore Alexandrescu, care se încheie
cu versurile: «Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei,/ Că voi egalitate, dar nu
pentru căței./ Aceasta între noi adesea o vedem,/ Și numai cu cei mari egalitate
vrem»”.
Mai tinerii colegi și-au amintit că pacienta a intrat însoțită de
fiica sa, iar aceasta din urmă a început să scotocească prin geantă după copii ale
unor analize și după un rezultat obținut în urma unui examen IRM. Medicul a întrebat-o
despre ce e vorba, apoi a spus: „Doamnă, lăsați analizele, mai întâi vorbim, apoi
facem consultul și abia apoi ne gândim la analize. Eu tratez pacientul, nu IRM-ul”.
Aleg să redau în continuare cuvintele unuia dintre tinerii colegi: „Când l-am auzit
spunând așa ceva îmi venea să îl îmbrățișez, mi s-a părut atât de frumos cum gândește...
A început anamneza și am stat ascultând sau poate mai degrabă contemplând la cum
se desfășoară, am văzut în timpul facultății multe anamneze derulate într-un mod
haotic, repezit, pași săriți, fără a avea în final un rezultat satisfăcător. Dar
dumnealui punea întrebările exact cum învățasem în anul trei la semiologie că ar
trebui făcută anamneza. Iar în timp ce discuta cu pacienta se mai uita și spre noi
și ne explica de ce s-a gândit să întrebe acel lucru și cât de frecvent, important
e sau ce urmări poate să aibă. La un moment dat, din cauza unor simptome, s-a gândit
la o patologie care nu avea nicio legătură cu prezentarea actuală sau cu domeniul
dumnealui, dar i-a spus pacientei că s-ar putea să aibă și așa ceva și că îi poate
recomanda un coleg (o fostă studentă) care este bun și potrivit pentru a o investiga.
Mi-a plăcut că a văzut pacientul așa cum este, ca pe un întreg. La consult a urmat
același tipar, atingând toți pașii, având grijă să nu sară niciunul, exact cum am
fost învățați în stagiu. La final s-a uitat și pe IRM-ul pacientei, dar acesta nu
era executat corect și ne-a explicat câteva aspecte pe care se bazează afirmația
dumnealui, iar apoi ne-a spus și care ar fi diagnosticul diferențial. Mi s-a părut
interesantă capacitatea dumnealui de a structura foarte logic, cu aspecte pro și
contra, pentru o patologie sau alta. Am observat că aceia care știu despre ce vorbesc
știu și să structureze și explice chiar și pentru cei care nu au prea multe cunoștințe
în respectivul domeniu, și nu fac precum alții care doar dau impresia că știu și
înșiră noțiuni fără prea multă utilitate”.
Alți tineri colegi mi-au istorisit gândurile lor din preajma repartiției
pe specialități după examenul de rezidențiat, referindu-se la informațiile transmise
mai mult sau mai puțin colegial. „Mă gândeam zilele trecute că lucrurile se schimbă
– poate prea încet pentru ca unii să le observe, dar totuși se schimbă. După examenul
de rezidențiat, înainte de repartiție, s-a întâmplat să mă mai întâlnesc cu câțiva
colegi mai mari. Aproape toți mi-au spus [...] despre cât de obositor e la repartiție,
despre cum sala este plină mai mult de rudele și prietenii celor care trebuie să
aleagă decât de cei care au dat examenul de rezidențiat și tot felul «povești» similare.
Mă întrebam dacă sunt adevărate sau nu, dacă sunt exagerate sau nu, dar cum orice
poveste are un sâmbure de adevăr, nu eram prea entuziasmată de modul în care se
va desfășura repartiția, mai ales că anul acesta era la nivel național. Deja mai
toți colegii mei se gândeau că se va bloca sistemul sau că va dura o veșnicie. Spre
deosebire de alți ani, repartiția s-a desfășurat la un hotel, în sala de conferințe.
Au delimitat o porțiune unde au avut acces doar cei care au promovat examenul de
rezidențiat, unde erau monitoare care arătau ce locuri mai sunt disponibile și unde,
urmând ca însoțitorii să stea într-un alt spațiu amenajat, iar primii în ordinea
din clasament au fost lăsați să intre în sala de conferințe. Nu doar că totul a
fost foarte organizat, dar a mers și foarte repede”. Și acesta este un exemplu de
colegialitate – atunci când organizatorii se gândesc la participanți ca la niște
colegi.
„La câteva zile după repartiție a trebuit să mergem la spitalul plătitor
să ducem câteva acte. Și cu privire la această perioadă auzisem o serie de «povești»
care din nou nu s-au adeverit. Primul coleg care a mers la spital a și postat pe
grupul nostru de rezidențiat ce acte sunt necesare și care este programul, ceea
ce ne-a fost de mare ajutor tuturor. Când am ajuns la spital, fără să-mi dau seama,
în loc să merg să înregistrez cererea, mai întâi am nimerit într-un alt birou, dar
doamnele de acolo nu doar că nu s-au purtat urât – ținând cont câți rezidenți aveau
de înregistrat puteau fi stresate – dar mai mult de atât mi-au zis «Ai înregistrat
cererea? Dacă tot ai venit mai întâi aici, dă-ne copia după buletin și îți scriem
trimiterea către locul de laborator, pentru ca după ce ai cererea să nu mai stai
să aștepți, ci mergi imediat la laborator să-ți recolteze». Și mai frumos a fost
că doamna despre care vorbesc a ieșit [...] și mi-a arătat unde să merg pe hol pentru
a găsi celălalt birou. După ce am avut toate actele și m-am întors, mi-a plăcut
că o altă doamnă ieșea sistematic pe hol să vadă dacă mai e vreun absolvent care
așteaptă și cum se elibera un loc (biroul dumnealor era foarte mic, așa că rezidenții
așteptau pe hol) mai chema pe cineva. Am intrat și am întâlnit o altă doamnă tare
drăguță care mi-a explicat cum să completez toate actele și ce trebuie să mai fac
după «repartiția mică». Cel mai frumos mi s-a părut că ne-au luat adresele de email
spunând că dumnealor vor comunica foarte mult pe această cale și ne-au oferit o
mică foaie cu câteva îndrumări, cu numărul dumnealor de telefon și cu adresa de
email și ne-au zis «Orice problemă sau nelămurire aveți, sunați la noi și rezolvăm,
iar dacă vreți o adeverință [...], ne dați email și apoi doar veniți să o ridicați».”
Aceste exemple nu reprezintă situații speciale, ci un comportament
normal, colegial. Atunci când un tânăr se află la început de drum în misiunea sa
medicală, este corect să fie ajutat, călăuzit, să simtă că ajunge între colegi.
Există încă multe exemple de urmat, trebuie doar să le cultivăm și să sperăm în
înmulțirea lor.
