„Va multumesc domnu profesor din suflet va foresc nunai bine si eu
sunt multumit ca mi ati ajuns la rere ca am invatat”. Am copiat exact mesajul pe
care l-am primit marți, nu l-am corectat. A fost trimis de o studentă care a promovat
toate examenele, inclusiv pe cele considerate cele mai grele (anatomie, fiziologie),
dar nu și microbiologia.
Îmi aduc aminte că în cursul semestrului întâi a venit la mine și
m-a rugat să nu mă supăr că va absenta (avea mai multe probleme legate de viză).
Nu aveam de ce să mă supăr; eu îi rog pe studenți – dar și pe toți colegii cu care
stau de vorbă – să încerce să nu facă erori care depind de ei. Respectiva studentă
nu a reușit însă să învețe suficient de bine și nu a promovat. Nu a reușit să promoveze
nici în vară și nici în sesiunea de restanțe. A venit la mine să mă roage să dăm
din nou examenul, dar sesiunea expirase. Pe scurt, a dat două examene în aceeași
zi, în ultima sesiune la care mai putea să participe. Nu a scris foarte bine, dar
a putut obține o notă de cinci și una de șase fără probleme. Ulterior aflării notei
mi-a mulțumit, așa cum se vede mai sus. Primesc extrem de rar astfel de mesaje.
În continuare însă, nu aș dori să mai vorbesc despre viitorii noștri
colegi, studenții, ci despre viitorii noștri colegi în specialitatea de laborator
și mai ales în microbiologie. Alături de mine a absolvit ultima generație de rezidenți
în microbiologie, în 1994. Ulterior, din motive pe care nu am cum să le explic,
numele specialității s-a schimbat de mai multe ori. Pot face anumite comentarii,
dar nu am dispoziția necesară să spun tot ce îmi trece prin minte și tot ceea ce
știu. Ce este sigur, astăzi, este că specialitatea microbiologie s-a reînființat
începând cu anul 2016 și în 2017 ar urma să avem debutul celei de a doua generații.
În același timp, dacă orele de microbiologie, virusologie, parazitologie,
micologie, imunologie, biologie moleculară, boli infecțioase și altele, tot importante,
s-au extins pentru viitorii specialiști în microbiologie, orele de microbiologie
s-au redus substanțial pentru viitorii specialiști în medicină de laborator. Ceva
rămâne însă general valabil pentru toți acești colegi, la fel și pentru viitorii
colegi din domeniile epidemiologie, sănătate publică sau în alte specialități corelate.
Este o problemă esențială pentru medicina preventivă și pentru sănătate, în general.
Aceste locuri la examenele de specialitate ar trebui să fie ocupate de unii dintre
cei mai buni studenți/absolvenți, de cei care pe parcursul studenției au învățat
constant și au obținut calificative dintre cele mai bune, de viitori colegi care
la examenul de rezidențiat au obținut punctaje cu care ar fi putut obține un loc
la orice altă specialitate – dar au decis să aleagă un loc într-o specialitate de
utilitate publică.
Din cele de mai sus derivă trei alte comentarii. Îmi pot permite
să fac aceste afirmații pentru că „la vremea mea” aș fi putut să merg pe patru drumuri
diferite, unul clinic, două paraclinice și unul de laborator. Am ales laboratorul.
Nu a fost ușor. Am necăjit persoane din familie și în primul rând mi-am necăjit
tatăl. Îmi pare tare rău că l-am necăjit, dar nu îmi pare că am ales să merg pe
acest drum. Înainte de a alege am avut și alte discuții. Au fost prieteni apropiați
care s-au luptat pentru a mă convinge să renunț la ideea mea. Au fost și doi profesori
care mi-au spus că ideea mea este foarte bună. În final m-am gândit din nou, singur,
iar alegerea a fost: microbiologie și parazitologie. Nu am regretat și nu regret
alegerea făcută.
Primul comentariu este unul pe care îl adresez oricui ar îndrăzni
să desconsidere aceste specialități: dacă nu ar exista microbiologie, epidemiologie,
sănătate publică, ați avea o problemă pentru că probabil nu ați mai avea pe cine
să tratați. Ar exista foarte multe decese, dar și leziuni și sechele majore. Chiar
s-a uitat că a existat cândva poliomielită? Poate uita cineva că au existat de curând
decese prin difterie în Belgia și în Spania? Câte exemple ar mai fi necesare pentru
ca lumea să priceapă că este nevoie de specialiști buni și foarte buni în toate
domeniile? Cum se poate descurca un coleg din orice altă specialitate – clinică
sau chirurgicală – dacă analizele de laborator ar fi eronate?
Al doilea comentariu, important, se leagă de primul pentru că desconsiderarea
acestor specialități de alți colegi sau de alte persoane (pe modelul: „De ce ai
făcut șase ani de medicină dacă vrei să lucrezi în laborator? sau: „Cum să alegi
așa ceva deși ai fost un student atât de bun și ai primit aprecieri și în clinica
X și în clinica Y?”) face ca aceste specialități să se aleagă printre ultimele,
de către cei cu cele mai mici punctaje la examenul de rezidențiat. Eu i-aș întreba
pe toți cei care se trezesc punând astfel de întrebări cum ar reacționa dacă, într-o
situație limită, ar primi rezultate eronate de laborator, sau dacă rezultatele obținute
ar fi interpretate greșit? Cât de mulțumiți ar fi dacă viața lor, a unor rude, sau
a unor prieteni ar depinde de rezultatele de laborator, iar acestea ar fi eronate?
Dacă microorganismul care produce sepsis ar fi greșit catalogat sau rezistența/sensibilitatea
la antibiotice și chimioterapice ar fi alta decât cea reală? Probabil mulți ar rămâne
pe gânduri. De aceea consider că fiecare ar trebui să vorbească doar dacă se pricepe,
pentru că unele vorbe „aruncate în vânt” pot să determine schimbări de traiectorie
profesională, iar acestea la rândul lor pot afecta vieți.
Aș dori ca toți colegii din specialitățile menționate să facă aceste
alegeri având „peste 700-750 de puncte” – punctaje cu care ar putea alege orice
specialitate medicală, chirurgicală, sau imagistică. Aș vrea ca ei să decidă că
vor să influențeze direct și pozitiv medicina preventivă. În toate specialitățile
avem nevoie de colegi buni și foarte buni – nu pentru noi, ci pentru populația României.
Urmează al treilea comentariu. Am avut un prieten, Dumnezeu să îl
odihnească în pace (a fost ucis de niște răufăcători), cu care obișnuiam să merg
pe lângă fostul parc „Moghioroș” din Drumul Taberei. Aveam eu o revoltă, prin 1982,
și i-am spus: nu mai suport, eu am să plec din această țară imediat ce o să pot
pleca! S-a oprit, s-a uitat la mine și mi-a spus: „Mircea, dacă toți vom pleca,
cine va mai rămâne aici?”. Tonul și modul în care mi-a spus acestea m-au marcat
și atunci și ulterior.
Aș fi putut să părăsesc România, definitiv, de multe ori. Decizia
mea a fost să îmi respect strămoșii, să păstrez și să încerc să demonstrez că țin
la memoria martirilor. Am ales să mă ocup de tot ce pot și cât de bine pot pentru
binele celor ce sunt în nevoi, în țara în care m-am născut. Nu îi apreciez pe cei
care aleg să părăsească România. Îi dezapreciez profund pe cei care îndrăznesc să
bolborosească texte precum „trăim în România și asta ne ocupă tot timpul”. Avem
pacienți și oameni care au nevoie de sistemul sanitar (așa cum este el) și aici.
Mai mult decât atât, după o pregătire gratuită în grădiniță, școala
generală, liceu și facultate, absolvenții au și îndatoriri, nu numai drepturi. Sigur
că mi-aș dori ca decizia să fie una personală: aș vrea ca toți colegii – sau cel
puțin cei buni și foarte buni – să își dorească să lucreze aici, în toate domeniile,
să înfrunte sistemul și racilele lui și să le schimbe în bine. Aș vrea ca ei să
pună umărul la această schimbare și să arate că sunt buni români. Un lucru este
sigur – ei au această datorie. Pot să o îndeplinească sau să o calce în picioare
– pentru că așa suntem noi oamenii, primitori de har și dar, cu posibilitatea de
a alege. Însă cu cât alegem mai colegial, cu atât mai bine.
