Sunt mulţi medici care, în ciuda condiţiilor
„oferite“ de sistemul de sănătate, cel mai adesea vitrege, continuă să se
comporte colegial. Atunci când îi vezi la lucru, când îi simţi cum aproape că
vibrează în momentele în care încearcă să facă tot ceea ce le stă în putere
pentru a ajuta un coleg (şi nu fac rabat nici pentru oricare dintre ceilalţi
pacienţi), te întăreşti şi ţi se sporeşte speranţa.
Iată o situaţie puţin mai specială. Este
descrisă de cineva care în timpul stagiului de semiologie a discutat şi a
consultat o pacientă care avea mai multe afecţiuni: boală de nod sinusal,
polimialgie reumatică autoimună şi sindrom Raynaud. Respectând un mod bun în
pregătirea din primul an clinic, după fiecare caz cu o patologie mai deosebită
pe care nu o mai întâlnise anterior, ajungând acasă ar fi căutat pe internet
mai multe informaţii, cazuri clinice similare, explicaţii suplimentare, însă,
în acest caz, nu a mai fost nevoie. Pacienta era medic. Am să citez în
continuare exact cum mi s-a povestit: „Doamna doctor a fost foarte drăguţă şi
ne-a explicat cu multă răbdare mie şi colegilor mei mecanismele
fiziopatologice, simptomele, semnele clinice şi chiar tratamentul patologiei de
care suferea. Pentru mine, informaţiile oferite de dânsa au fost un exemplu de
colegialitate, deşi era în suferinţă, nu se simţea bine, a fost dispusă să
vorbească cu noi şi să încerce să facă procesul de învăţare mai uşor pentru
noi, viitori medici“. Atunci când te doare, uneori este greu să îţi mai aduci
aminte de colegialitate. Cred însă că la aceia la care colegialitatea a devenit
o stare de fapt, a intrat în sânge, nici momentele de suferinţă nu reuşesc să
facă să dispară acest mod de viaţă. Pentru medici, asistente medicale şi
oricine lucrează în domeniul sanitar, colegialitatea
ar trebui să devină un mod de viaţă.
Altcineva, chiar dacă abia încheiase anul
II, în vara care a trecut a făcut stagiul practic într-un spital de
pneumologie. Deşi la început de drum, fiind o persoană foarte activă, fusese
deja în câteva stagii de practică în mai multe locuri şi a apreciat că în acest
stagiu a simţit că este cel mai bine tratată. Datorită interesului pentru
dezvoltarea medicală, a participat chiar şi la congrese şi, descoperind o
patologie pe care a legat-o de materii studiate în anul I, a rugat să i se
permită accesul la informaţie pentru a pregăti un abstract şi pentru a încerca
să realizeze ulterior o prezentare poster. A primit nu doar acces pentru a
studia cazurile de fibroză chistică, ci şi o dublă îndrumare, atât de la una
dintre asistentele din anul II, cât şi de la medicul din spital. Împreună cu
alte două colege a dedicat timp acestei pregătiri, dar ceea ce au remarcat a
fost amabilitatea cu care li s-au oferit explicaţii, au fost lăsate să lucreze
la computerul personal al medicului din spital, au discutat împreună despre
cazuri „cu o sinceritate frumoasă“, li s-a explicat ce se poate face şi ce nu şi
multe altele. „Era calm şi plăcut şi, deşi îşi rupea din timpul personal,
niciodată nu a părut că acest lucru l-ar deranja, ba, mai mult, îi plăcea. Am
ales un caz de fibroză chistică, am făcut abstract şi poster şi totul a fost
foarte drăguţ. Ne-a lăsat să ne exprimăm părerea, chiar dacă era dură. Ne-a
corectat atât cât a fost nevoie, fără să ne îngrădească, adică ne-a respectat părerea
medicală, care era bine argumentată“.
Având această experienţă, stagiul de practică
a urmat aproape de la sine, chiar dacă ideea unei specializări în pneumologie
nu reprezenta o atracţie. Cu toate că s-a gândit să meargă pentru doar o săptămână
(ca să poată ajunge ulterior şi în alte spitale), a stat pe tot parcursul
verii. La început i s-au prezentat pacienţii, cazurile mai deosebite, dar şi
modul în care se desfăşoară lucrurile într-o secţie clinică. Pe măsură ce timpul
trecea, învăţăcelul primea şi sarcini concrete. Cu toate că abia terminase anul
II, a învăţat cum să stea de vorbă cu pacienţii şi chiar modul în care să
realizeze o anamneză. În aceste condiţii, a devenit primul cadru medical care
începea anamneza, pe care o prezenta apoi către medicul curant. „Avea încredere
în mine, deoarece ştia că sunt riguroasă. Dacă îi ziceam că am observat ceva
ciudat, venea să vadă. Chiar dacă el cunoştea cazurile, verifica dacă ceea ce
eu observasem era adevărat sau nu. M-a învăţat enorm. Mi-a arătat cum să scriu
fişele pacienţilor şi eu le scriam. Mi-a arătat cum să fac puncţii arteriale şi
puncţii pleurale şi eu le făceam ulterior. La fiecare caz, mă lăsa să-mi spun părerea,
mă punea să fac o ipoteză de diagnostic şi, cu ajutorul dumnealui, participam
la realizarea unui diagnostic diferenţial. Atunci când nu ştiam ce are un
pacient, studiam împreună literatura. Se întâmpla uneori să nu fiu de acord şi
să-l contrazic, argumentat. Niciodată nu mi-a zis «ştiu eu mai bine», ci verifica
şi ipoteza mea, îmi prezenta contraargumente sau îmi dădea dreptate. După ce am
început anul III, am mai fost de câteva ori în clinică. Mereu mi-a arătat
cazuri şi m-a pus să zic ce cred eu că aveau respectivii pacienţi. Niciodată nu
m-a privit/tratat ca pe o studentă care nici măcar nu a trecut prin stagiul de
pneumologie, ci ca pe un coleg. A fost o experienţă nemaipomenită. Medicul
acesta este un om simplu, calculat, bun, vorbeşte frumos şi calm, se comportă
frumos cu pacienţii şi cu colegii, atenuează conflictele dintre rezidenţi şi
asistente, are darul răbdării, este dedicat, stă peste program, fără să se
supere, cumpăra unor pacienţi medicamente sau le plătea unele analize (spitalul
nu le asigura, iar el pur şi simplu considera că e incorect ca pacienţii să plătească
acele analize, care ar fi trebuit asigurate de spital). Pe mine m-a tratat
foarte frumos şi m-a făcut să-mi placă enorm pneumologia, atât de mult încât a
intrat în «cursa finală» pentru viitorul meu. Este un domeniu minunat, în care poţi
să ajuţi cu adevărat. Dacă voi alege pneumologia, va fi într-o bună măsură
meritul său. Dacă voi alege pneumologia, aş vrea să fiu rezidenta lui. Un bun
profesor este cel care se dezvoltă alături de învăţăcel, cel care îi ascultă părerea
şi îi explică dacă şi de ce are sau nu dreptate. Un bun profesor este cel care
explică şi apoi are încredere în învăţăcel.“
Această a doua istorisire îmi arată, din
nou, cât de mult mai am de învăţat. E drept, ştiu aceasta de vreo 30 de ani. Eu
mă gândesc şi îmi sfătuiesc studenţii să nu sară paşi, să aibă grijă şi să clădească
o structură de rezistenţă învăţând cât mai temeinic noţiunile din anii
preclinici, să încerce să lege aceste noţiuni şi să nu privească niciodată
materiile/disciplinele în mod separat, să intre cu adevărat în clinică abia după
ce stăpânesc anumite noţiuni pe care le vor dobândi în anul III, neapărat
corelate cu noţiunile din primii doi ani. Iată însă că este posibil ca uneori să
se depăşească starea de învăţăcel preclinic. Însă doar în condiţiile în care noţiunea
de colegialitate este ridicată la cel mai înalt grad.
