Atunci când resimțim suferința
pierderii unei persoane dragi, adeseori ne amintim și ipostaze mai
amuzante, poate ca un mod de protecție față de durere. Noi, așa
cum suntem, nu găsim explicații pentru multe dintre situațiile pe
care le trăim. Ne punem adeseori întrebarea „de ce?” și avem
poate o dorință de răzvrătire față de ceea ce considerăm
nedrept. Părintele Galeriu spunea „nimic nu este întâmplător,
totul este proniator”. Iar dacă am putea aborda astfel viața
noastră, ar putea fi mai bine.
Săptămâna trecută am petrecut pe
ultimul drum o persoană dragă, un profesionist în domeniu, un
adevărat coleg și prieten. Era încă tânăr și mai avea multe de
transmis. A evitat să vorbească despre durere. Îmi aduc aminte că
mi-a scris de curând un mesaj cu urări și tonul părea atât de
liniștit, încât am stat să mă întreb dacă nu cumva a reușit
să învingă boala despre care aflasem cu mâhnire. I-am mulțumit,
dar regret din toată inima că nu am întrebat dacă aș putea să
îl întâlnesc. Zilele – și uneori nopțile – trec parcă pe
lângă noi. Dacă ne oprim și tragem linie și încercăm să
socotim ce am reușit să facem în ultima perioadă sau chiar și în
ultima zi se poate întâmpla să rămânem nedumeriți și
nemulțumiți de puținătatea realizărilor. Între nerealizările
fundamentale, adesea copleșitoare, sunt lipsa ocaziilor de a ne
întâlni colegii și prietenii, lipsa timpului în care să nu mai
facem nimic altceva în afară de a ne bucura de prezența
celorlalți.
Aș fi putut să
scriu doar eu despre cel ce a fost profesorul și prietenul nostru,
Dumitru Orășeanu. Dumnezeu să îl odihnească în pace. Am
ales să încep însă cu mesaje și amintiri ale altor colegi. Mi
s-a istorisit o întâmplare amuzantă „care sintetizează cariera
și viața domnului profesor: la vizită, în salon, însoțit fiind
de multe doamne doctor colege din secție, un băiețel la vreo cinci
anișori, văzând alaiul, o întreabă pe mămica lui: «Mami, el
este Grigore Alexandrescu?». Domnul profesor Orășeanu a fost
emblema pediatriei românești, Grigore Alexandrescu al vremurilor
noastre.”
Am spus că era tânăr și nu am
greșit. Vârsta colegilor nu se apreciază doar în funcție de data
nașterii, colegialitatea poate rămâne tânără până la sfârșit.
Cu toate că oficial se pensionase și avea dreptul de a nu mai face
gărzi, „domnul profesor a fost linia I în garda de pediatrie până
în ultimul moment, dând dovadă de spirit de echipă și în
același timp fiind exemplu pentru toți colegii săi mai tineri.
Orice problemă apărea în gardă, profesorul era disponibil în
orice moment, la orice oră; nu se supăra, nu dojenea pe nimeni că
a fost solicitat, oricât de justificată sau nejustificată ar fi
fost solicitarea.” Știu că era așa. Cu toate că mă mândresc
cu prietenia lui, nu îl sunam niciodată direct, ci mai întâi îi
trimiteam un mesaj explicând pe scurt problema cu care mă
confruntam. În scurt timp îmi dădea telefon și era în stare să
îmi vorbească oricât aș fi dorit. De regulă eu scurtam
convorbirea pentru că știam că în mod cert are, exact în acel
moment, multe alte probleme de rezolvat.
„Era omul «aici și acum» –
orice problemă apărea, oprea tot, te lua cu dânsul și o rezolva
sau găsea o cale de rezolvare. Oferea ajutor necondiționat oricui
îl cerea – întregului personal medical, de la paznic sau
infirmieră la colegi de breaslă – era colegul de bază al
tuturor. Nu refuza nimic, niciodată. Răspunsul său era mereu
afirmativ și cumva reușea să găsească soluții. În prezentările
sale oferea surse de inspirație inserând pilde sau citate despre
viața în sine. Este fondatorul Fundației Spitalului Clinic de
Urgență pentru Copii «Grigore Alexandrescu» – cu ajutorul
căreia se achitau sume inaccesibile părinților pentru plata unor
tratamente sau investigații. Altruismul său era nemărginit, nu
refuza niciodată vreun caz și dacă nu existau fondurile necesare,
cumva, peste noapte, apărea câte un sponsor anonim”.
S-ar putea scrie foarte mult și
despre partea de învățământ, despre susținerea colegială a
tinerilor sau a celor mai puțin tineri care au avut nevoie de
sprijin. Am primit numeroase istorisiri privind rezidenții. Iar în
cazul colegilor doctoranzi: se preocupa de evoluția lor, îi
încuraja, îi motiva, le insufla un sentiment de siguranță prin
prezența sa activă, susținându-i să continue, să se dezvolte,
dar și să finalizeze cercetarea și să susțină teza de doctorat.
Vorbind despre aceasta, mă gândesc
cu drag la un alt prieten al nostru și la momentul când, în 1997,
tot mai scotoceam și adunam și mă aflam veșnic nemulțumit și
dornic să mai fac încă ceva, pentru că tot mi se părea că nu
este suficient. M-a oprit și mi-a spus prietenește, dar foarte
ferm, câteva lucruri și aproape că mi-a impus să mă opresc și
să finalizez teza – ceea ce am și făcut. Îi mulțumesc și azi,
cel puțin în gând.
„Fiind atât liderul academic, cât
și cel administrativ, implicarea sa în orice activitate a
rezidenților și cadrelor medicale crea confort, siguranță,
oferind un sentiment de apartenență – ca într-o mare familie.
Era extrem de activ și implicat în educația și formarea
rezidenților. De câte ori era un caz mai interesant, ne chema pe
toți cei aflați în stagiu la patul bolnavului, ne ruga să îl
examinăm și apoi discutam aspectele clinice și fiziopatologice.
Chiar și cei care nu se aflau în stagiu erau anunțați ca atunci
când ajung la spital, în gărzi, să treacă și să vadă
pacientul respectiv. Săptămânal, unul dintre rezidenți pregătea
un caz sau o temă și o prezenta tuturor colegilor interesați, în
prezența domnului profesor. În afară de întâlnirile săptămânale,
lunar aveau loc ședințele USSM Pediatrie, domnul profesor fiind
președintele USSM. Ținea foarte mult ca noi, rezidenții, să
participăm activ la aceste ședințe, ne încuraja să prezentăm și
dacă cineva lipsea de la întâlnire, domnul profesor observa, fără
să țină vreo evidență scrisă. Periodic solicita organizarea
unui alt tip de întâlnire cu rezidenții – întâlnirile de
evaluare. Apoi testele erau discutate nenominal, în prezența
tuturor”.
Într-o lume nebună, conflictuală,
precum cea în care trăim, există și „oaze de liniște”.
Colegii povestesc: „Era cel mai pașnic om. Aplana toate
conflictele. Ne spunea ca niciodată să nu vorbim de rău un coleg,
oricât ar fi greșit, ci să îi atragem discret atenția «între
patru ochi». Sfatul era identic indiferent dacă era vorba despre
colegi mai mari sau colegi mai mici. Orice ar fi greșit vreunul
dintre noi, ne explica în plen fie la raport, fie ne chema pe toți
în cabinet, însă fără să atribuie nume. Pentru dânsul
important era să învățăm din greșeli, fie că erau ale noastre
sau ale altora, și să ne întărim spiritul de echipă”.
Considera că dezvoltarea nu este
posibilă fără o continuă pregătire. „Ne îndemna să citim, să
citim orice. Era o enciclopedie vie. «Ai atâtea vieți câte cărți
ai citit». A spart bariera profesor–rezident inclusiv în lumea
cărților. Îmi amintesc că îmi cumpărasem două cărți de
pediatrie pe care le-a văzut și m-a rugat să i le împrumut. După
un timp m-a chemat în cabinet să mi le înapoieze și să îmi
arate colecția dânsului. Mi-a și dăruit câteva cărți. Am
schimbat impresii despre ele precum doi vechi amici pe o bancă în
parc”.
La ce nu era, oare, atent bunul
nostru prieten și profesor? „Era foarte atent la ținută.
Considera că un medic este un exemplu pentru toți ceilalți, iar
ținuta trebuie să reflecte seriozitate. Când cineva avea de
pregătit o prezentare – fie la USSM, congres, sau doctorat –,
verifica toate aspectele, inclusiv planul vestimentar al
prezentatorului. Ne întreba cum ne vom îmbrăca dorind să se
asigure de calitatea modului de prezentare până în cel mai mic
detaliu. Un exemplu personal: se oprește pe hol și îmi spune «ești
extraordinară». Eram tare bucuroasă că există vreun motiv de
laudă. Dar domnul profesor a continuat: «ți-ai asortat unghiile cu
halatul – albastre». De atunci am avut mereu grijă privind
culoarea aleasă pentru manichiură”.
L-am cunoscut
în anul cinci, urmărind să fim „grupa dânsului” (era șef de
lucrări pe atunci). Pe tot parcursul stagiului ne-a coordonat
împreună cu o colegă. A fost unul dintre cele mai frumoase stagii.
Cred că aproape toți ne aducem aminte de modul în care se apropia
de copii, de mămici sau de noi – viitorii colegi. Ne-am revăzut
în proiecte sau când aveam nevoie unul de celălalt pentru cine
știe ce motiv. Fiecare întâlnire era la fel, de parcă nu existase
un timp „vid” care să le despartă. Am participat împreună
(alături de un al treilea prieten) la unul dintre cele mai bune
proiecte românești pentru elucidarea implicării Streptocccus
pneumoniae
și Haemophilus
influenzae
în etiologia infecțiilor tractului respirator inferior. Tot el a
ales strategia de tratament în cazul fiului nostru și îmi aduc
aminte că în ședința senatului universitar, președintele a
amintit că aproape toți copiii sau nepoții noștri au beneficiat
de îngrijirea caldă și afectuoasă a domnului profesor Dumitru
Orășeanu.
Pediatria, medicina și
colegialitatea românească sunt acum mai sărace. Dar avem datoria
să nu uităm și să ducem mai departe lecțiile sale despre viață,
despre profesionalism, colegialitate, răbdare, blândețe,
generozitate și disponibilitate fizică și sufletească.
