În forfoteala și gălăgia orelor amiezii de la camera de gardă a spitalului de urgență, bătrâna trecu neobservată. S-a așezat cuminte pe un scaun din fața camerei de consultații, după ce a oftat cu un zgomot imperceptibil. Paltonul gri era ros de ani, dar curat și îngrijit. Pe cap avea un soi de căciuliță, cândva cochetă, acum doar un strigăt de amintire. Gura avea o linie de severitate, doar ochii căprui, înconjurați de razele ridurilor, păreau că zâmbesc mereu. Avea o poșetă mare, dintr-o piele de vârstă indefinită, pe care o așezase cuminte în poală. Se uita mereu preocupată în jur,
urmărind fiecare pacient care intra sau ieșea. Din când în când, pe furiș, scotea un flacon din buzunar și lua o mică pastilă pe care o sugea delicat. Aștepta.
    La un moment dat, o doctoriță tânără și bondoacă, cu o fizionomie mult prea tânără pentru severitatea pe care și-o arborase pe față, se apropie de eroina noastră, îi puse mâna protector pe umăr și i se adresă cu un zâmbet circumstanțial: „Ce te supără mamaie?”. Bătrâna privi lung înspre ochii doctoriței, zâmbi la rându-i și răspunse: „Mă doare pieptul, doamna doctor. N-am mai avut așa ceva, e o durere de angină pectorală, de ischemie”. Pe fața tinerei rezidente, zâmbetul își crescu lungimea: „Lasă diagnosticele în seama noastră, mamaie, matale explică cu vorbele tale simple ce simți”. Dar nu avu timp să asculte, chemată grabnic către alt caz urgent. Bătrâna oftă resemnată și mai scoase o pastilă. Ochii păreau mai umezi decât înainte. Într-un târziu, tânăra asistentă se apropie de ea și îi spuse scurt: „Haide!” și o conduse spre patul de consultație, invitând-o să se dezbrace și să se așeze pe cearceaful răvășit de „cazul” anterior. După o involuntară ridicare de cap, bătrâna se așeză cuminte, închizând ochii în timp ce asistenta îi punea electrozii și înregistra electrocardiograma. Mai că ațipise un pic. Când deschise ochii, tânăra rezidentă se uită lung când la ea, când la electrocardiogramă și decise: „Trebuie să te internăm, mamaie. Ai niște modificări de fază terminală... Adică e ceva în neregulă cu inima matale”. Bătrâna, timidă, îndrăzni: „Știți, mă cam doare”. Doctorița se uită protector și o asigură că va avea parte de o perfuzie-minune.
    În salonul cu douăsprezece paturi, duhnind a boală, bătrâna primi patul de lângă ușă. Privi oarecum speriată și timidă în jur, își așeză atotcuprinzătoarea poșetă la marginea patului, scoase discret paltonul și se vârî sub pătura cândva albastră. Din poșetă scoase un prosop alb și îl puse peste pernă. Avea o pijama curată și o batistă cochetă în buzunarul de la piept. Până spre miezul nopții, au venit mai mulți doctori să o vadă. De fapt, nu să o vadă pe ea, ci să analizeze electrocardiogramele sau să ajusteze tratamentul. Uneori erau câte doi sau trei. Vorbeau mult între ei. Bătrâna îi urmărea cu mare atenție, încercând să pătrundă fiecare vorbă. Într-un târziu, îndrăzni: „Doamnă doctor, ce e cu mine? Ce am?”. Doctorița întoarse rapid capul: „Nu am timp acum. Ne ocupăm noi, matale stai fără grijă”. Noaptea a trecut greu, nu și durerea. Icnea din când în când surd, încerca să adoarmă și nu reușea. Într-un colț al salonului, un bolnav împletea gemetele cu horcăieli, iar, în altul, un pacient mai fericit sforăia pe diverse tonalități.
    Dimineața, soarele șterse parcă promiscuitatea din seara precedentă. Prin ferestrele nu prea curate, albastrul cerului învălui salonul. La opt și jumătate fix, șeful de secție își începu vizita, urmat de suita de discipoli și asistente. Era o persoană impunătoare, în ciuda vârstei aparent tinere. Ochelarii cu rame groase negre, părul spicat de fire albe, îngrijit pieptănat, vocea calmă și sigură nu lăsau niciun dubiu asupra autorității supreme. Se apropie de patul bătrânei, îi acordă un zâmbet larg: „Ce mai faceți doamnă?”. Fără să aștepte răspunsul, se întoarse spre echipa medicală și, cu electrocardiograma în mână, începu o convingătoare pledoarie despre caz, punând din când în când câte o întrebare retorică asistenței pătrunse de semnificația momentului. Când termină, lăsă o scurtă pauză, ca un sfârșit de capitol. Privirea aprobator-politicoasă a asistenței atesta că ceea ce era de lămurit fusese lămurit. Apoi, se întoarse elegant și se opri la patul următor.
    Bătrâna îl urmări cu o privire intensă, încercă să spună ceva, dar, finalmente, epuizată, renunță. Apoi șeful de secție părăsi salonul, iar apăsătoarea liniște se așternu din nou ca un lințoliu peste întreg salonul.
    Bătrâna infirmieră, gârbovită de ani și de căratul ploștilor, se apropie încetișor de pat. „Doamna doctor, ce mă bucur să vă revăd. Vă aduceți aminte de mine? M-ați angajat când erați șefa secției. Nimeni nu era frumoasă și bună ca dumneavoastră.”
    Bătrâna nu o auzea. Epuizată, adormise sub pătura roasă de timp și de suferințele celor ca ea.