„Total de acord: în spitale se pune diagnosticul de infecție
«după ochi», iar antibioticul se alege la întâmplare.“ Acesta este comentariul
pe care l-am primit de la o fostă studentă care a citit articolul din numărul
trecut, în care era vorba de punerea unui diagnostic „etiologic“ prin simpla
privire a unui puroi și de stabilirea tratamentului „etiologic“, cu
administrarea unui medicament nerecomandat în 2015. Așadar, într-un spital de
boli infecțioase, nu numai că nu se respectă reguli elementare de diagnostic
(învățate de studenți încă din anul 2!), dar nici nu se permite unui coleg (fie
acesta și „o biată studentă la medicină“) să își prepare un frotiu (cât costă o
lamă și câteva picături de colorant?) pe care să îl poată examina. Chiar și în
condițiile în care intenția de a realiza preparatul microscopic ar fi fost o
aberație, cel puțin pentru a încuraja un coleg și tot trebuia permisă această
activitate. Cum să țină minte viitorii medici regulile și atitudinile corecte
atunci când observă că erorile în diagnostic și în prescrierea medicamentelor
antimicrobiene sunt atât de frecvente? Cum să reziste acestor „agresiuni
colegiale“ și cum să învețe care este comportamentul corect (cu pacienții, cu
alți colegi) atunci când se întâlnesc cu antimodele? Există, într-adevăr, și
varianta de a învăța din greșeli, cum să nu faci („așa, nu!“), dar nu acesta
este modul în care un tânăr coleg ar trebui să dea piept cu realitatea
sistemului de sănătate și cu stilul (ne)colegial în care este tratat.
Să mai spunem că se poate și mai rău? Un alt coleg, de această
dată medic, în alt oraș din țara noastră, a mers acasă (la spitalul județean)
pentru suferința unei persoane foarte apropiate – mama sa. Problemele medicale
și nu numai erau deja apăsătoare. A ajuns la spital și a dorit să discute cu
medicul curant situația medicală a mamei. Medicul respectiv i-a spus: „Poate că
în spitalul în care lucrezi ești medic, dar aici ești la fel ca orice
aparținător“ (citat aproximativ, care însă ilustrează esența modului incredibil
în care un coleg alege să se comporte cu un alt coleg aflat în suferință).
Îmi aduc aminte, în acest context, de o întâmplare de anul
trecut. O colegă, viitor medic, a scris: „Mi-ar fi plăcut să povestesc despre
cât de amabili sunt unii angajați din sistemul sanitar sau cât de repede și
eficient m-au ajutat să îmi rezolv o problemă de sănătate. Nu voi face asta, ci
voi vorbi despre cât de indiferenți și lipsiți de umanitate sunt unii dintre
ei“. Este vorba de o studentă care, deși va deveni medic, are unele probleme de
sănătate. Am mai spus-o și o voi mai spune: și cei care lucrează sau vor lucra
în sistemul de sănătate pot avea o suferință medicală. Este absurd să auzi:
„Cum? Tu, medic, ești bolnav?“, de parcă angajarea în această misiune ar elimina
orice risc pentru sănătate. Și viitoarea noastră colegă spune: „Având o
afecțiune cronică pentru care merg regulat la un medic specialist, am nevoie
cam de două trimiteri mari și late pe an, să pot merge în liniște la control.
Cel mai la îndemână loc unde pot primi minunatele trimiteri este cabinetul
[...]“. Înspre finalul anului respectiv, a mers cu încredere la cabinetul în
cauză, aducându-și aminte de o doamnă doctor „foarte înțelegătoare și dornică
în a oferi ajutor“. Ajungând la cabinet, a intrat în holul comun pentru mai
multe cabinete. Un anunț informa că, pentru o perioadă, cabinetele medicale vor
fi indisponibile din cauza lucrărilor de renovare. „Printre muncitorii dornici
să stea degeaba, zăresc o persoană ce semăna cu asistenta medicală a doamnei
doctor. Încerc să intru să aflu câte ceva despre ce se întâmplă. Am primit
câteva țipete și o atitudine ostilă: «Cabinetul este închis și punct». La rând,
următoarea persoană era o tânără de origine chineză care plângea de mama
focului. Mă întreabă dacă vorbesc engleză și dacă îi pot oferi niște
informații. Era studentă la științe politice și avea nevoie urgentă de un aviz
medical pentru a nu fi trimisă înapoi în China.“ Studenta noastră a lăsat
deoparte problemele personale și a încercat să ajute o colegă pe care nu o mai
întâlnise niciodată. A abordat-o din nou pe asistentă, pentru a afla ce se
poate face în situația relatată și cum ar putea să o ajute pe tânăra care avea
probleme aparent mai mari. „Eu mai puteam aștepta, problema mea nu fugea nicăieri
prea curând. Răspunsul: «Nu e treaba noastră. Să meargă la privat» (însoțit de
un gest al mâinilor ce îi sugera să plătească pentru asta). Ușa s-a închis și
noi am rămas cu ochii în soare, fără nicio alternativă și cu un gust amar. Am
revenit peste câteva zile. Încă nu se terminase marea zugrăveală, deși afișul
inițial promitea să fie gata treburile până atunci. M-am resemnat. Voi încerca
din nou la primăvară, când poate va înflori și buna dispoziție pe acolo.“
Hipocrate nu a fost chinez. Mai mult, studenta chineză nu urma
cursurile unei facultăți medicale. Totuși, există o legătură. Studenții sunt
toți colegi între ei. În plus, în acest caz, a fost vorba de o experiență prin
care a trecut un viitor medic. A primit un nou exemplu de „cum să nu ne comportăm
când vom ajunge mari“.
Câți sunt cei care rezistă acestor agresiuni? Câți sunt cei care
nu ajung să se comporte la fel, doar pentru că ani de zile au văzut astfel de
exemple? Cum ne educăm viitorii colegi? Ce așteptări putem să avem de la ei
atunci când comportamentul nostru este needucativ? Cum este posibil să uităm
(încă înainte de a fi învățat) că medicina se poate practica doar în echipă,
alături de colegi?
